Fără cuvinte...

Recent, căsuţa mea poştală a fost gazda unui e-mail plin de asprime și dispreț, încât, literalmente, am rămas fără cuvinte. Nu am răspuns pentru că nu cred că vreun cuvânt din lumea mea ar fi putut să răspundă unui asemenea spectacol de răutate şi superioritate. Hmmm... Condiția umană nu a fost niciodată o utopie în care toată lumea este fără egal bună, grijulie și respectuoasă.
Nimic nou aici.

Dar acest e-mail a fost un memento puternic al unei culturi a răutăţii care a apărut în jurul nostru. O răutate alimentată de narcisism, de un val de cinism, de o apreciere excesivă a sarcasmului și a capetelor vorbitoare care se adresează celor mai rele părți ale noastre. Această răutate este specifică bătăușilor de la locul de joacă, „superiorilor” care se uită la ceilalţi ca la nişte zdrenţe și chiar cititorilor de bloguri care emit comentarii crude în strălucirea albastră a ecranului computerului, în timp ce se ascund sub hainele „curajoase” de la 3 dimineaţa. 

Sursa: https://www.deliatirla.com/

Nu am răspuns pentru că, pur şi simplu, nu merită. În schimb, eu citesc. Într-o lume în care ecranele au devenit prietenii cei mai buni ai atât de multor oameni, eu citesc. Pentru că ştiu că este arma cea mai puternică. Şi mai ştiu că a şti echivalează cu a fi invincibil. Este lucrul care îi enervează cel mai mult pe aceşti bullies ai zilelor noastre, când răutatea și narcisismul se țin de mână. O lume în care şuşoteala în spatele celuilalt a devenit o obişnuinţă, o lume în care linguşeala şi disperarea de a da bine, cu riscul de a răni alţi oameni, sunt cele mai bune prietene.  

Dar, acum, în timp ce scriu aceste rânduri, mă gândesc că cel mai bun răspuns ar fi fost un citat din Coelho: „Modul în care oamenii îi tratează pe ceilalți oameni este o reflectare directă a modului în care simt despre ei înșiși.”

The perks of reading... Ha!

M. #pierdutaprintrecuvinte

 

Tăcerea unei dimineţi de duminică…

Înainte să mă trezesc, nemişcarea din aer s-a instalat într-o liniște pură precum roua. Zgomotul din timpul săptămânii este vizibil absent. Cafetiera împinge afară cu o forță ușoară ultimele picături din singurul lucru pe care îl știe. Lumina se agită brusc. O simt din interior. Copacii aplaudă vântul și zgomotele de vânt sărbătoresc. Aud clinchetul clopoţeilor de vânt de afară, dar  calmul se întoarce. Își continuă marca de artă de performanță. Aud doar respiraţia lentă și leneșă din cealaltă cameră. De la locul meu preferat de lectură, unde mă găsești de obicei.

Sursa: http://emanuelalucaci.com/work/paintings/surreal/ - Room 9
“Secrets” series

În astfel de începuturi de duminică tăcute, în liniștea spațiului cu vedere la verdele vibrant de afară observ că păsările sunt absente.  Căci duminica este un moment de odihnă, mă gândesc. Un timp liber plătit de univers, menit să odihnească şi să reînnoiască cântecul inspirat al păsărilor.
Deocamdată aud tăcere şi apoi vântul urmat de clopote şi apoi, tăcere.
Tăcerea fură spectacolul până la următorul act. Calm, frunzele se mișcă, se mișcă pentru că suntem mereu în mişcare. Mişcarea şi liniștea mișcătoare. Picăturile de cafea și picăturile de somn se reunesc în tăcere în această dimineaţă de duminică.
Mintea mea este deodată limpede şi, după o lungă perioadă de tăcere, aud cântecul păsărilor în depărtare. Speranţa mea s-a reînnoit.

 

M. #pierdutaprintrecuvinte

 

 

Frog Autumn by Sylvia Plath

Summer grows old, cold-blooded mother.

The insects are scant, skinny.

In these palustral homes we only

Croak and wither.

Mornings dissipate in somnolence.

The sun brightens tardily

Among the pithless reeds. Flies fail us.

The fen sickens.

Frost drops even the spider. Clearly

The genius of plenitude

Houses himself elsewhwere. Our folk thin

Lamentably.

 

Bunătate...

Ai vreodată zile în care emoțiile tale sunt mai aproape de suprafață decât de obicei - ca și atunci când cineva se uită urât la tine şi aproape că îţi provoacă vânătăi? În perioada dificilă pe care o trăim acum ca societate, știu că nu sunt singura care a avut mai multe din aceste zile decât de obicei în ultima vreme. Nu ştiu, acum mă simt la fel de fragilă ca şi frunza pe care am folosit-o pentru jurnalul meu foto de vineri.

De-a lungul anilor, am aflat că momentele de viață profundă ne permit să auzim o muzică mai intensă și să explorăm un sens mai profund pentru viața noastră. Aş putea numi această geografie fundamentală locul întâlnirii adevărate care este întotdeauna aproape, locul unde avem șansa de a ne descoperi umanitatea. Adesea, aceste momente sunt provocate de doze neașteptate de dragoste, suferință, frumusețe sau adevăr. Și în spatele fiecărei binecuvântări pe care nu o putem explica, un element nevăzut ne aduce împreună când suntem prea epuizați ca să rezistăm. Tot ceea ce este vizibil se ridică dintr-o forță mai mare, invizibilă, care aduce acest vizibil la existență. Sub fiecare act de curaj sau iubire, există un impuls de  curaj și grijă care a trecut prin toți cei care au trăit vreodată.

Sursa:  https://fineartamerica.com/featured/looking-for-kindness-helena-tiainen.html

Înainte de a ști ce este cu adevărat bunătatea, trebuie să pierzi, să simți că viitorul se dizolvă într-o clipă ca sarea într-o picătură de mare. Ce ai ținut în mână, ce ai numărat și ai salvat cu atenție, toate acestea trebuie să dispară ca să știi cât de pustiu poate fi peisajul între regiunile de bunătate. Înainte de a învăța gravitatea tandră a bunătății trebuie să călătorești cu mintea unde sunt acum cei care nu mai sunt aici. Trebuie să vezi că ai putea fi tu, cum erau și ei cineva care au călătorit prin noapte cu planuri și respirația simplă care îi ținea în viață. Înainte de a cunoaște bunătatea ca fiind cel mai profund lucru din interior, trebuie să cunoşti durerea ca fiind celălalt lucru profund. Trebuie să te trezești cu mâhnire. Trebuie să-i vorbești până când vocea ta prinde firul tuturor durerilor. Atunci doar bunătatea are sens, singura bunătate care ridică capul din mulțime.  Când o găseşti, va merge cu tine peste tot, ca o umbră sau un prieten.

Fiţi buni, azi mai mult ca niciodată.

M. #pierdutaprintrecuvinte

 

Toamna este în aer şi, acum, culoarea copacilor este culoarea ochilor mei...

Frunze aurii, crocante cad ușor din copacii aproape goi, ridicându-se şi plutind într-o briză ușoară şi tăcută. Cad încet pe pământul moale, foșnind şi şoptind un sunet liniștitor. Sunt înconjurată de tonuri de auriu și ruginiu. Toamna este aici. Vara s-a dus. Păşesc prin strălucirea caldă, de foc, călcând pe covorul bogat și pur al naturii. Frunzele se ridică și cad în aerul rece și clar.
Îmi dau seama că este un moment de schimbare în această lume pe care o împărtășim, iar frunzele acestea care îmi ating umerii, părul reflectă propriile noastre vieți, eliberându-ne
de frică şi amintindu-ne că, din nou şi din nou, vom înflori.
Da…toamna este în aer şi spre surprinderea mea, o lume pe care o percepeam doar în alb şi negru, se transformă într-un cer acuarelă. Brusc, îmi răsună în minte George Harrison – „It's not always going to be this grey/All things must pass/ All things must pass away.”

                       Sursa: https://www.facebook.com/dariuspavelphotography/

Toamna e în aer, soarele este în ochii mei şi cred că aşa trebuie să fie. Câteodată, mă visez printre frunze, căzând pe pământ. Îmi imaginez că frunzele visează cât de comfortabil este să atingă pământul în loc de nimicul aerului  şi de nesfârşitele pale de vânt. Îmi imaginez că toţi copacii, în special cei cu scorburi de muşchi aşteaptă focurile care vor veni să doarmă în interiorul corpurilor lor. Şi le aud pe ele, frunzele, şoptind la revedere, aşteptând cu înfrigurare primele atingeri ale steluţelor argintii care să le croiască rochiţele pufoase ale unui anotimp înfrigurat.

Da...Toamna este în aer şi, acum, culoarea copacilor este culoarea ochilor mei.

M.