La mulți ani !!!

2017 a fost un an…mai puțin magic. Poate doar cu câteva excepţii. Dar sunt convinsă că de vină au fost anumite alegeri de-ale mele, alegeri lipsite de strălucire, doar fade şi incolore. Mi-am dat seama că trebuie să fiu mult mai atentă la ceea ce îmi doresc şi să nu mă împrietenesc foarte tare cu “niciodată". Totuşi, mulţumesc 2017 că mi-ai deschis ochii şi am putut să văd unde am greşit şi poate încă greşesc. Sunt sigură că voi face greşeli şi de acum înainte pentru că sunt doar un om, dar  vreau să cred că vor fi mai mici, micuţe, aproape neobservabile. In 2017 am învăţat ce înseamnă acceptarea, dar şi cât de tare răneşte lipsa asumării. Am învăţat ce înseamnă răutatea, dar şi bunătatea sub diverse forme. Am descoperit ce înseamnă să fii loial oamenilor şi principiilor, iar pentru mine loialitatea este foarte preţioasă. Am aflat ce înseamnă să ai prieteni adevăraţi şi nu doar nişte cunoştinţe întâmplătoare şi efemere. Am înţeles ce înseamnă generozitatea necondiţionată, dar şi egoismul într-o formă de zile mari. Dar 2017 vei rămâne un an de neuitat pentru că datorită ție şi întâmplărilor tale uimitoare eu sunt mai puternică, mai hotărâtă, mai ambiţioasă, mai bună, mai generoasă, mai puțin fricoasă şi, de ce nu, mai puţin vulcanică şi repezită.
                                                                               

Vouă, celor de aici şi acum, vă doresc un an cu multă iubire, magie, preţuire şi linişte. Vreau să vă mulţumesc pentru tot ce faceţi pentru mine, pentru fiecare like, dislike, pentru fiecare inimioară, pentru comentarii, pentru tot. Vreau să vă mulţumesc tuturor celor care vă asumaţi comentariile, indiferent că îmi plac sau nu, pentru că aveți o părere, pentru că citiți #pierdutaprintrecuvinte, chiar dacă nu reuşesc întotdeauna să vă ating inimile.
Vă îmbrățişez!
La mulţi ani!
M.
P.S. The best is yet to come! Cliché, dar na….Ştiți voi!

Dragă Moş Crăciun...

Dragă Moş Crăciun,
pentru că am fost o “fetiţă” cuminte/cu minte tot anul, te rog mult să îmi aduci o pereche de buze XXL (îţi scriu link-ul în privat pentru că am văzut că aşa se procedează), o pereche de gene luuuuuungi sau foarte luuuuungi pentru că vreau să fiu un fluture în 2018 (discutăm tot în privat), doi pepeni mari (se poartă D, se pare), 10 gheruţe lungi şi ascuţite (neapărat cu model lucios pe inelar) şi prieteni care să îmi dea tag la postările care implică toate cele menţionate mai sus. Glumesc, dragule! Nu vreau nimic din toate astea! Nici buze, nici gene, nici pepeni, nici gheare. Dacă le-aş dori atât de mult, nu ţi le-aş cere ţie pentru că nu vreau ca elfii să ajungă să lucreze cu ace, acid hialuronic, silicoane sau alte substanţe periculos de magice. 

Ce vreau eu de la tine? După ce am văzut postările respective pe FB, aproape că e pueril (pentru unii) ce îmi doresc eu. Bineînţeles că mă atrage un ceas drăguţ sau o pereche mortală de pantofi, dar ce îmi doresc eu cel mai mult şi mai mult este sănătate pentru familia mea, voinţă şi determinare şi, mai ales, spirit de luptătoare care să mă ajute să realizez tot ce îmi propun. Nu înseamnă că nu apreciez cadourile materiale, dar nu e ca şi cum aş fi tristă dacă nu primesc vreunul. Un alt an înseamnă alt an pentru care să mulţumesc – am trăit şi am supravieţuit tututor chestiuţelor răuţe şi super rele care mi-au apărut în cale în ultimele 365 de zile. Ceea ce pentru mine este “BIG DEAL”. Aşa că aştept cu nerăbdare multe aventuri şi provocări în anul care vine. Si îmi spun necontenit că, la urma urmei, e vorba de educaţie şi bun simţ să ştii ce vrei să primeşti şi să dăruieşti.
M.
P.S. Totuşi, aş vrea să te rog să aduci mai multă minte suratelor mele sclifosite şi mai puţină maimuţăreală şi sclipici ieftin. Dar lucrul de care au nevoie cel mai mult este o doză sănătoasă de discreţie. Si, Moşule, am fost un pic răuţă acum, dar na…

Noi şi regele…

Recunosc, nu am ştiut foarte multe lucruri despre Regele Mihai. In vară am participat la un eveniment la Palatul Elisabeta şi am devenit curioasă. Am început să citesc şi m-am uitat la nişte fimuleţe pe You Tube şi am descoperit lucruri de care habar nu aveam. Lucruri pe care aş fi vrut să le ştiu când eram mică şi mi se spunea la şcoală că regele e rău, hain şi mai ales hoţ. Ei bine, nu e aşa. Din punctul meu de vedere, acest rege a fost ultima urmă de demnitate care să ne reprezinte. Stiu, este foarte greu să schimbi viziuni şi păreri împământenite, dar poate ar trebui să fim mai atenţi la ceea ce înseamnă valoare umană.

Sâmbătă m-am uitat la înmormântarea lui Johnny Hallyday, cel care a fost “Elvis” al Franţei. Nu am fost fan, i-am auzit pe părinţi vorbind despre el mai demult, dar m-am uitat. A fost atât de emoţionant, mişcător încât mi-au dat lacrimile. Uite aşa! Am plâns. S-a vorbit atât de frumos, atât de demn, atât de elegant, atât de civilizat. Oamenii erau îmbrăcaţi în negru, decenţi, fără afişaje desuete, de prost gust, de bogăţie, fandoseală, dat din coate.  Macron, preşedintele Frantei a fost superb, simplu şi modest. A vorbit atât de frumos despre cel care a fost un cântăreţ, la urma urmei. Si mi-am adus aminte de interviul pe care l-a dat preşedintele nostru cu privire la moartea Regelui Mihai. Preşedintele purta o cravată albastră strălucitoare şi nu neagră. De ce? Preşedintele a avut un discurs jenant de parcă ar fi murit coana Veta de la colţul străzii. Când ştii că reportajul va fi preluat de canale de televiziune din întreaga lume, când ştii că vorbeşti în calitate de conducător al unui stat, nu crezi că ar trebui să fii demn şi decent? De ce nu îţi foloseşti trepăduşii din jur să te îmbrace sau să îţi facă un discurs? Sunt o grămadă şi sunt convinsă că sunt plătiţi “regeşte”. Stiu că ai fost profesor de fizică şi inspector, dar  nu înseamnă că ştii şi să vorbeşti. Dar probabil eşti prea mândru să înveţi un discurs mai bun scris de altcineva. Aşa suntem noi, fuduli şi proşti. Noi şi ceilalţi. Noi mereu pe primul loc. Trist şi dezolant. Aştept cu groază funeraliile, să văd cum România se “va ocupa cum se cuvine” de înmormântarea celui care a fost odată rege aici.

M.

P.S. Acum să nu sară în sus de bucurie celelalte “culori” politice. Toţi sunteţi la fel.

Decembrie...

Iubesc prima zăpadă din an, chiar dacă mă satur de ea trei săptămâni mai târziu. Intotdeauna îmi doresc o zăpadă ca în filme şi nu contează cât de mult ajung să urăsc să conduc prin zăpada gri din oraş, prima zăpadă este mereu magică. Dar îmbătrâneşte şi tot ce îmi doresc este ca frigul să înceteze să îmi stranguleze simţurile. Imi place că sfârşitul lui decembrie înseamnă un nou început. Chiar dacă avem aceleaşi locuri de muncă, aceeaşi adresă, aceleaşi relaţii, aceleaşi probleme, putem şterge tot ce s-a întâmplat în anul anterior şi să sperăm. Avem şansa de a uita toate lucrurile care nu s-au întâmplat aşa cum am vrut. Le putem alunga din viaţa noastră, la fel ca zăpada gri şi să ne uităm cum sunt acoperite de o pătură pufoasă de zăpadă albă. Imi place trecerea anotimpurilor. Intr-un fel, decembrie este furtuna dinaintea calmului. Există mereu tentaţia de a te arunca în decembrie pentru că ar putea fi ultima lună din ce ai numi un an de iad, dar, cel puţin, poţi să apreciezi culminarea finală a harababurii. 

                                                            Credit imagine: Ioana Trif

Si mai îmi place decembrie pentru că iarna îşi foloseşte toate nuanţele de albastru. O nuanţă pentru apă, una pentru gheaţă, iar alta pentru umbrele care se aştern pe zăpadă. Cerul senin sau înnorat foloseşte două nuanţe de albastru, diferite dar colorate. Dar e albastru la fel ca marea mânioasă sau calmă, aprigă sau duioasă. Decembrie e luna lui “de ce nu”… mai bine, mai frumos, mai curat, mai înţelept, mai înţelegător, mai iertător, mai blând, mai bun.

M.

Ţara mea…

Îmi iubesc ţara? La întrebarea aceasta, voi răspunde simplu “Da”. Dar cu cât sunt întrebată mai mult, cu atât mă întreb dacă îmi iubesc ţara. Dacă chiar îmi iubesc ţara de ce mintea mea e invadată de gânduri de plecare? De ce mă simt ca şi cum aş vrea să fug? De ce sunt speriată că nu mai există speranţă? De ce, de ce nu fac nimic în acest sens?

Dacă chiar îmi iubesc ţara, de ce mă gândesc la Ziua Naţională mai mult ca la o vacanţă decât ceea ce reprezintă? Si mă întreb din nou…îmi iubesc ţara?

A-ţi iubi ţara (se numeşte patriotism) este universal acceptat ca fiind o virtute, dar de ce? Ce este o “ţară” pe care să o iubeşti? Este o ţară acelaşi lucru cu guvernul ei? Suspectez că foarte mulţi dintre cei care îşi mărturisesc iubirea pentru ţară nu vorbesc despre guvernul ţării respective (cred că iubirea de ţară este invers proporţională cu părerea pe care oamenii o au despre guverne). Este o ţară acelaşi lucru cu entitatea geografică care îi poartă numele? Cumva nu prea cred. Este o ţară acelaşi lucru cu oamenii care o locuiesc? Nu ştiu pe nimeni care să creadă că toţi locuitorii României sunt vrednici de iubirea lor. Aşa că, ce este această “ţară” pe care se presupune să o iubesc? Nu sunt sigură, dar suspectez ca este o idee sau un ideal al unei ţări mai degrabă decât o entitate geopolitică. Dar, desigur, nu toţi vor fi de acord cu ceea ce ar trebui să fie o idee sau un ideal. La urma urmei, de aceea avem atât de multe partide politice. Si mă întreb iar “Îmi iubesc ţara?” Pentru mine iubirea de ţară înseamnă iubirea faţă de celălalt, iubirea pentru un loc sub soare unde toţi oamenii sunt percepuţi şi înţeleşi ca fiind egali, iar valorile şi demnitatea lor sunt protejate şi respectate de către toţi indivizii, instituţiile şi politicile publice astfel încât nevoile umane de bază ale tuturor sunt îndeplinite, un loc în care fiecare om are posibilitatea de a se dezvolta şi exprima darurile cu care a fost înzestrat.
 Dacă această iubire a mea faţă de ţara mea se apropie de un ideal, atunci, da, iubesc un ideal.
La mulţi ani, România!
M.