Blogger Widgets

luni, 29 februarie 2016

"Finally" Leo...



I am going to write this in English because for some strange reasons Romanian has failed me this morning. Anyway…

Soooo…Leonardo di Caprio. They said it. They f*..ing said it. Both. BBC and CNN. They used the apocalyptic “finally” referring to the guy winning the Oscar for best actor. And they were not the only ones. All the media used phrases like “finally claims”, “finally gets”, finally wins”. They won’t let him enjoy his moment.  Yes, his most waited moment. The moment he has been struggling for so hard. After being nominated for like 6 times, it was about time for him to win, but again…bitter sweet moment for Leo. Why? Words fail me again. Moved to tears… Leo, sweetie, don’t mind them because … and now let’s all take a moment…Martin Scorsese won only 1 Oscar in his entire life and we’re talking about Martin Scorsese, the most nominated living director, the most everything.

Poor cutie Leo pie. I mean, don’t misunderstand me. I kind of liked Leo when he was younger. I think he was fabulous in What’s Eating Gilbert Grape maybe because he was and looked tortured, but he was so cute. As Johnny Depp said “I tortured him. I really did. He was always talking about these videos games, you know? I told you it was kind of a dark period. ‘No, I will not give you a drag of my cigarette while you hide from your mother again, Leo.'” Ouch! Leo, darling! Hiding from mum? Your mum who gave you the name Leonardo because while pregnant with you she was looking at a Leonardo da Vinci painting in a museum in Italy when you first kicked? When I am pregnant, I am going to literally stare like 24x7 at Michael Fassbender, kicking or not, that’s for sure!

And then I adored you in The Basketball Diaries and Romeo and Juliet because you looked so sweet high on absinthe, some middle aged potion or some hard core white powder. You know, John Leguizamo (the voice of Sid the Sloth in Ice Age), who played Tybalt in Romeo and Juliet, said that on the set you had actually been a patron of hookers. Divine. Absolutely divine, Romeo! 

Sursa: http://favim.com/image/50436/



I was watching The Wolf of Wall Street the other night and I was thinking that you were just in your element surrounded by dough, hookers, drugs, tall, very tall women, yet you were struggling to impress us. Way too much. Again, I liked more Matthew McConaughey (“Fugazi, Fugazi. It's a wazy. It's a woozie. It's fairy dust.”) and Jonah Hill with his pearl white teeth. I wish I had his dentist.

Anyway, I think you are a great actor, you had great parts but, I don’t know, I have this feeling that this year you have “finally” got the golden statue because the Academy and the entire Hollywood, oh man, being “sorority racist” even though I believe they are more like a fraternity, wanted to wash them throughly from their iniquity, and cleanse them from their sin” (to paraphrase the Psalms). Just like that. Or maybe it was the bear. I mean it was a grizzly bear. Or maybe the leap year. Or maybe they were bored. What can I say…The Revenant is a great film yet not that great. It’s Iñárritu whom I like immensely for 21 grams and Birdman, yet something was missing but this is just a very personal opinion. I like, oh I like Tom Hardy, though, the bad guy, the very bad guy.

“Finally”, congratulations Leo on your win. Now it’s time to loosen up a bit because you have been so tense these years. You know, I have a dream. I’d kinda like to see you in a “gangbang”, in Breaking Bad, preferably. That would surely put a smile on your face. And on my face. Just sayin’. Bring it on, wolfie!

M.

marți, 23 februarie 2016

A cere iertare şi a ierta…



S-ar părea că sunt două  dintre cele mai dificile lucruri ale vieţii…să ceri iertare şi să ierţi. In cel mai serios mod cu putinţă. Nu vorbesc de mult auzitul “Scuze”. Spunem “Scuze” aşa, în virtutea inerţiei, ca o rutină zilnică, ca o regulă de “bun simţ”, dar fără să simţim cu adevărat rolul cuvântului respectiv.

Cât de greu este să ceri iertare? Când eram mică şi mă luam la harţă cu sora mea, mi se părea cel mai greu lucru pe lume: să accept că eu greşesc, să fiu mai “deşteaptă” decât ea cum zicea bunica şi să îmi cer iertare. Parcă aveam ceva în gât care bloca cuvintele. Bine, asta pe lângă degetele ei în părul meu. Obişnuiam să folosesc şi eu “scuze”…datorită lenei de a articula cuvinte, din comoditate, aşa printre dinţi, un “scuze” mormăit şi şchiop. Apoi, deodată parcă am început să conştientizez cât de profund sună “Iartă-mă”, pe care îl auzisem înainte, dar nu îi acordasem nicio importanţă, iar “scuze” a devenit doar un cuvânt care îmi provoacă răni audio. “Iartă-mă”. Iar dacă adaugi şi “te rog”…

Este greu să accepţi că greşeşti? Este greu să ceri iertare? Cred că da. Creştem atât de mândri, atât de pătimaşi şi atât de plini de noi. Vanitatea, deşi credeam că este o trăsătură pregnant feminină, este atât de prezentă. Egoismul, disperarea de a avea un statut (nu neapărat profesional) respectat şi, de multe ori, temut de ceilalţi, ne fac să uităm lucrurile simple, normale, de bun simţ. Mă gândesc că acest gest de a cere iertare reprezintă un semn al generozităţii, un semn că poţi să cedezi. Multă multă vreme (mai am, totuşi, momentele mele şi acum) nu am fost mai brează decât alţii. Dar, în timp, am învăţat să fiu mai “deşteaptă”, nu decât alţii, ci decât mine. Să accept că greşesc, că nu am dreptate, să fac eu primul pas pe aleea întortocheată a mândriei inutile. Pentru că totul se reduce la o mândrie exacerbată, mândria care te face să crezi că eşti mai bun decât alţii (ceea ce nu e rău în anumite cazuri, dar doar în anumite cazuri), că tu şi numai tu înţelegi ce se întâmplă şi mergi până în pânzele albe, deşi pe la mijlocul drumului pricepi că ai greşit. Dar continui şi nu te scuzi. Poate că este vorba de acel blocaj, de nodul din gât de care vorbeam sau poate că nu toţi oamenii sunt programaţi genetic să facă toate lucrurile care ar trebui făcute. Poate că oamenii consideră că este doar o altă regulă impusă de cineva, acel cineva, iar ei întâmpină dificultăţi în a se supune regulilor. Poate că este vorba de educaţie, de acei ani petrecuţi acasă şi poate că nu au auzit pe nimeni rostind aceste cuvinte. Poate că este vorba doar de un refuz. Vorbeam cu o prietenă care mi-a spus că ea este o “femeie căreia nu i s-a cerut iertare”. Si m-am gândit ce trist este…pentru că ea a fost jignită şi, totuşi, persoana cealaltă nu conştientizează nici acum urâţenia şi brutalitatea cuvintelor care au ieşit ca un şuvoi. Care este pragul unde oamenii ar trebui să devină conştienţi că anumite cuvinte pe care le folosesc sunt ca nişte cuţite foarte ascuţite, nişte săbii plutind deasupra capului celuilalt, gata gata să cadă şi să măcelărească comunicarea dintre cei doi/trei etc. Nu ştiu.

Pe de altă parte, cât de uşor este să oferi iertare? Stii să ierţi? Vrei să ierţi? Aş vrea să fiu mai iertătoare. Există momente când am probleme în a ierta oameni care m-au trădat sau care m-au rănit. Cred că este vorba de acelaşi nod în gât, de aceeaşi incapacitate de a accepta şi de a fi generos, de mândrie şi de ce nu, laşitate. Pentru că, poate, vrei să îl vezi pe celălalt mergând până în pânzele albe şi să treacă un pic mai mult pe sub furcile caudine, iar tu să te ridici învingător deasupra lui şi să îi dovedeşti, de parcă ar mai fi nevoie, cât de mult a greşit. Nu mai e nevoie.

La urma urmei, este un cerc vicios. A-ţi cere iertare şi a ierta. Pentru că este nevoie de o persoană puternică care să îşi ceară iertare şi de o persoană şi mai puternică care să ierte.

M.

sâmbătă, 20 februarie 2016

Sfârşitul iubirii…



Sfârşitul iubirii…
S-au văzut. S-au îndrăgostit nebuneşte unul de celălalt. S-au înlănţuit unul de celălalt. Si-au jurat iubire eternă, până la moarte. Au simţit că nu pot respira, că nu pot trăi unul fără celălalt. S-au căsătorit. A fost frumos…cu beculeţe, cu flori de câmp, cu stele, lumânări şi multă iubire. Si au divorţat.
Divorţ. Un cuvânt trist, dureros, simbolul unui sfârşit neprevăzut. Un cuvânt aducător de tristeţe, lacrimi în ambele tabere – pentru că acum sunt două tabere: a lui şi a ei. Până acum era doar una: a lor. Acum sunt două. Două lumi, diferite, care se descoperă, care se luptă, care plâng, care suferă. Divorţul este moartea unei iubiri, dar este o moarte cruntă, latentă, crudă. Pentru că decizia de a omorî iubirea este conştientă.
De ce? Pentru că el nu o mai iubeşte? Pentru că ea nu îl mai iubeşte? Pentru că el nu o mai doreşte? Pentru că ea nu îl mai doreşte? Pentru că nu mai pot schimba două cuvinte fără să se răstească unul la celălalt, fără să se acuze, fără să se jignească, fără să se uite urât? Pentru că el este….sau ea este…? Este iubirea cu adevărat atât de puternică precum se spune încât să supravieţuiască în această lume? O lume plină de provocări, de încercări, de curse, de trăiri. Să fii aşa şi aşa şi aşa. Să faci asta şi asta şi asta. Să accepţi, să ignori, să uiţi, să te detaşezi, să crezi, să speri, să înţelegi. Poţi să mergi mai departe şi să speri că, poate, într-o zi, iubirea aceea ca un vânticel de aprilie se va lipi de obrazul tău ca puful de păpădie şi vă rămâne acolo pentru totdeauna? Poate iubirea să dispară ca şi cum nu ar fi existat vreodată? Oamenii şi trăirile lor… complicate, ciudate, nebune, plini de dorinţe, plini de patimă, plini de iubire, plini de ură. Iubirea ajunge să se lupte cu ura, într-o sală rece de tribunal. El vrea casa, ea vrea maşina, el vrea câinele, ea vrea pisica. Dar el nu o mai vrea pe ea, iar ea nu îl mai vrea pe el. Ce poate fi mai trist…Iubirea lor se împarte. De către alţii, pe hârtie. Si totul s-a sfârşit. Când ies, el pleacă într-o parte, ea pleacă în cealaltă parte, pe două drumuri diferite, iar ieri erau pe acelaşi drum. Iar dragostea lor s-a transformat într-o poveste de dragoste cu un început şi un sfârşit. Sfârşit.
M.

joi, 18 februarie 2016

Cum învăţ (încă) să fac faţă “urâcioşilor”…



În engleză se numesc “haters”,  dar nu am reuşit să găsesc o traducere pe măsură, prin urmare îi voi numi “urâcioşi”. De curând, cineva, un anonim (desigur sub scutul călduţ al anonimatului) a comentat o postare de a mea: “…exprimare care sună a râgâială... o anostă mediocră care se dă profesoară…” Ooook. La început am fost de-a dreptul furioasă, apoi tristă, iar în final nu prea mi-a mai pasat. Pentru că eu ştiu că nu sunt nici anostă, nici mediocră, nu râgâi niciodată şi chiar sunt profesoară. Chiar sunt! Ah! Si aş fi preferat să lase profesia mea la o parte şi să comenteze statutul meu de blogger. Dar, na!
Mi-am dat seama că indiferent ce fac sau cât de bine fac acel lucru, va fi întotdeauna cineva care îmi va strica ziua, aşa că e important pentru mine să învăţ cum să fac faţă “urâcioşilor”. Urâcioşii sunt oameni care urăsc! Aşa că mă întreb cum să abordez ura lor.
Îi ignor. Ştiu. E mult mai uşor să spun decât să fac, dar este una dintre cele mai bune modalităţi de a face faţă urâcioşilor. Chiar nu pot să acord atenţie tuturor lucrurilor pe care oamenii le spun. Dacă mă gândesc prea mult la aceste lucruri, voi ajunge să cred toate lucrurile negative pe care aceste persoane le spun despre mine. Când urâcioşii urăsc şi ceea ce spun nu este nici critică constructivă nici feedback pozitiv, nu are nicio valoare pentru viaţa mea. Urâcioşii vor spune lucruri care doar îmi vor strica ziua, aşa că cel mai bine este să îi ignor.
Să fiu sceptică. Câteodată am probleme  în a face diferenţa dintre criticile constructive şi ura pură deoarece s-ar putea să existe un grăunte de adevăr în spusele lor. In acest caz,ar trebui să ascult ce vor să spună, dar să nu pun la inimă. Să iau în considerare doar cuvintele, iar dacă acestea nu merită, să le ignor.
Să nu atac. Când un urâcios urăşte, acesta aşteaptă un răspuns, altfel nu şi-ar fi făcut cunoscute sentimentele. Dacă atac, îi ofer ceea ce vrea, iar el/ea nu merită nici timpul nici energia mea. Nu încerc să mă gândesc că un comentariu şmecher îi va ruşina. Credeţi-mă, în final, urâcioşii ajung să se facă de ruşine fără niciun ajutor.  Dacă răspund folosind cuvinte la fel de urâte, voi ajunge la nivelul lor şi chiar nu este drăguţ!
Să nu îmi cer iertare. Dacă un urâcios mă urăşte atât de tare şi comentează folosind înjurături, cuvinte urâte şi îmi cere să mă explic, nu o voi face! Nu le datorez absolut nimic! Nu îmi cer iertare! Dacă ei doresc să se facă auziţi, trebuie să mă abordeze într-o manieră corectă.
Să nu încerc să mulţumesc pe toată lumea. Orice aş face, cineva mă va urî. Dacă aleg dreapta, oamenii o iau razna. Dacă aleg stânga, la fel. Nu voi încerca să îi mulţumesc pe urâcioşi doar ca să le fac pe plac. Unde va duce acest lucru? La mai mulţi oameni care vor urî. Nu toată lumea mă place şi cu cât accept mai repede acest lucru cu atât mă voi simţi mai bine.  Trebuie să fiu eu însămi. Eu.
Să îi ador. Nu literal. Urâcioşii urăsc pentru că undeva în adâncul lor sunt invidioşi (cu toată lipsa de modestie).  Nu îmi place să fiu descurajată sau criticată dar dacă sunt, înseamnă că tot fac ceva bine. Dacă nu ar fi urâcioşii, nu aş şti acest lucru.
Haters Gonna Hate. Uite! Am spus-o! Urâcioşii vor urî, iar eu nu pot schimba acest lucru! Dacă îmi repet acest lucru, nu mă doare atât de tare când urâcioşii îşi practică meseria.
M.

luni, 15 februarie 2016

Valentini şi Valentine…




Nu vă lăsaţi amăgiţi de inima roz. E doar ciocolată.  Ieri am avut chef să îmi mănânc propria inimă învelită în trei straturi de ciocolată belgiană aşa că am ajuns într-un loc foarte drăguţ cu nume istoric al unui nobil german. Si chiar am mâncat inimioara cea roz (cu regrete azi când m-am împiedicat în şireturi pe banda de alergat - că de, ciocolata belgiană e lipicioasă în cele mai drăguţe zone al trupului meu- şi era să fac plecăciuni Sfântului Graf). Dar ce mi-a placut şi mult decât inima cea frântă de lingura mea au fost numerele 1, 2 şi 3care s-au perindat pe acolo.

Primul a fost un cuplu de spanioli. Valentin 1 era frumos, ca un matador, un luptător cu tauri delicios, un Cervantes contemporan şi oh, atât de spaniol. Ole! Valentina 1 nu era frumoasă de pică, dar era drăguţă şi zâmbitoare. Mi-a zâmbit de fiecare dată. Era o drăguţă, ce mai! S-au comportat absolut normal, ca nişte oameni la cină, fără declaraţii în genunchi, buchete stropite cu sclipici, decolteu până sub scaun şi portofel burduşit pe masă. Au ciripit toată seara în spaniola lor delicioasă şi condimentată.

Celălalt cuplu era de o tristeţe de îmi venea să mai cer încă o inimă.  De ciocolată să îmi înec amarul la vederea lor. In prima parte a serii, Valentin 2 a butonat telefonul, absent, cu coatele pe masă, cu telefonul ridicat la nivelul ochilor. Valentina 2, deşi se vedea că făcuse eforturi să îl atragă în această seară magică (pantaloni de piele, cămăşuţă albă, colier de la Zara, geacă de pielea – o ţinută “corectă” aş putea spune, deşi cam multă piele pe când el era îmbrăcat în veşnica cămaşă cadrilată, blugi şi avea un pic de burtică, aşa de bărbăţel însurat) stătea ca bătută, cu capul plecat într-o parte, aşteptând să o bage în seamă. Dacă aş fi fost ea, i-aş fi luat telefonul, aş fi deschis geamul, l-aş fi aruncat pe geam, aş fi fluierat la taximetrul de la colţul străzii şi i-aş fi spus: “Step on it!” Uite aşa! Adică, sunt aici! Sub ochii tăi! Sau ar fi trebuit să desenez săgeţi să te ajut? De ce or fi ieşit sau de ce o fi scos-o în oraş? Sau ea l-o fi scos pe el? Habar nu am. După ce a terminat el, a început ea să butoneze. Si uite-i pe cei doi, într-o muţenie înspăimântătoare, butonând şi tăcând în ziua fantastic de iubăreaţă, într-o seară în care nu şi-au adresat mai mult de 4 cuvinte. Si mă mai întreb de ce naiba m-am înecat aproape în ciocolată?


Si acum, vedetele serii, Valentin şi Valentina 3. El un domn respectabil, un bunic arătos, care se menţine în formă (poate face paraşutism), un connaiseur al fineţurilor, iar ea arătând ca o assistant manager, îmbrăcată, din nou “corect”, cu ciorăpei culoarea piciorului cu dungă la spate, pantofiori nude cu sclipici pe tocuri, rochiţă office şi sacouaş tot office, cu o codiţă de cal legată şcolareşte (sîc) pregătită să i se dicteze sarcinile pe ziua de azi. Dar nu avea reportofonul la ea. Si stătea atât de dreaptă ca o cadână. Blondă. Suavă, cam ţeapănă, totuşi. Bine, aşa mi se părea mie, eu care nu pot sta locului o clipă. Nu înţelegeam ce se întâmplă înainte de venirea lor când doi angajaţi îşi făcuseră apariţia la masa vecină cu un buchet de 999 trandafiri roşii şi unul alb (pace în lume). Si au apărut!  Si pământul nu s-a mai învârtit preţ de o clipă. In timp ce între masa mea şi masa spaniolilor se schimbau  zâmbete (pline de invidie şi pizmă, desigur), îndrăgostiţii numărul 3 (poate or fi fost din Ancona, nu ştiu) se aşezau cu delicateţe la masă, Bineînţeles, că domnul 3 a preluat frâiele şi a comandat el, ca un om cu experienţă, umblat şi cunoscător. Ea nu a gângurit nimic, ci a stat tăcută şi supusă, tocmai cum nu sunt eu. Eu aş fi spus ceva. Sigur.
Si mă mai întreb de ce eu nu primesc 999 de trandafiri proaspeţi ca roua dimineţii...Si pentru că domnul numărul 3 vroia cu tot dinadinsul să mă vadă cum înfig furculiţa cu ciudă în inima din farfuria mea, s-a ridicat de la masă, dispărând pentru câteva clipe pentru a se întoarce cu un lănţic pe care i l-a legat gazelei la gâtuţ. Pfuu!! Si atunci m-am înecat. Si tot atunci a început să se ridice un fum suspect de la masa mea. Adică se stinsese lumânarea. Bad bad karma! Dar am reuşit să îmi revin, adoptând un comportament groovy rosé apărut în 2015 şi recomandat din toată inima. Iar din toată inima. Că doar a fost seara inimilor. De ciocolată, desigur. In celelalte zile, sunt carnivoră. Cu colţi.

M.


P.S. Inimioara a fost delicioasă, savuroasă şi lipicioasă.