Dorinţă...

Este sfârşitul anului. Dacă nu ar fi nebunia cu Revelionul, unde, când, cum, cu cine, de ce, de aia, acolo, aici, cu cineva, fără cineva, ar fi doar o zi obişnuită de iarnă. Dar nu e. E ultima zi a unui an, a unui alt an, în care am trăit, mai mult sau mai puţin, cu intensitatea pe care, cred, ne-o dorim toţi.

Recent, o prietenă a postat un citat care mi-a plăcut mult: “You are not the same person you were a year ago and I think that's beautiful.” Chiar cred că este frumos că nu mai sunt persoana de anul trecut, de acum doi ani, de acum zece ani. Imi place persoana care sunt acum. Mult. Deşi unora nu cred că le place persoana aceasta nouă. Dar... e sfârşitul anului, iar cuvintele nespuse se adună şi tot aşa până când ajungi să te sufoci şi să te îneci în avalanşa furioasă a multor lucruri nespuse. Cred că viaţa mea este una frumoasă, o continuă provocare. Sunt deschisă şi vreau să rămân deschisă către tot ce are să îmi ofere mai bun. Pentru că merit! Merităm toţi, la urma urmei. Rămâne doar să facem alegerile potrivite şi să realizăm ce este cu adevărat important în vieţile noastre.

Pentru că existenţa mea se învârte în jurul cărţilor (deşi sunt supărată pe mine că nu am mai citit cât aş fi vrut) voi lăsa un citat urare: “Acum nu înţelegi ce vreau să spun, dar într-o zi vei înţelege: singurul secret al prieteniei, cred eu, este să găseşti oameni mai buni decât tine – nu mai deştepţi, nu mai interesanţi, ci mai buni la suflet, mai generoşi şi mai iertători – şi să-i apreciezi pentru ceea ce poţi învăţa de la ei, să încerci să-i asculţi când îţi spun ceva despre tine, oricât de bun – sau de rău – ar fi acel ceva, şi să ai încredere în ei, ăsta e cel mai greu lucru. Dar şi cel mai bun totodată.” (“O viaţă măruntă”, Hanya Yanagihara)

Este una dintre rezoluţiile mele pentru noul an. Poate va deveni şi pentru voi.

La mulţi ani!

M. #pierdutaprintrecuvinte

 

LUX

Lux...
Am văzut spectacolul “Lux” săptămâna trecută la Teatrul Arcadia. L-am descoperit întâmplător într-o instastory a unei prietene. Spectacolul face parte din proiectul a(live), implementat de Fundația Culturală FITO și co-finanțat de Administraţia Fondului Cultural Naţional. Piesa este scrisă şi regizată de Gabriel Sandu, un tânăr regizor. Este gratuit, tot ce a trebuit să fac a fost să trimit un mail la adresa rezervari@teatrulreginamaria.ro şi am primit confirmarea. Si aşa am ajuns la teatru.

                       Credit imagine - https://www.facebook.com/alivefitoproject

 
De unde am plecat gânditoare şi amărâtă... nu înţelegeam foarte bine dinamica piesei, nu reuşeam să fac legătura dintre dialoguri şi scenele proiectate pe peretele din spatele scenei sau pe alte obiecte de recuzită. Costumele piesei, scenografia piesei mi se păreau o combinaţie între iad şi rai, animalic şi omenesc. Nu înţelegeam şi nu mă simţeam tocmai în apele mele. M-am tot gândit la piesa aceasta săptămâna care a trecut, în momentele mele cu mine. Dar...în cele din urmă...
LUX...acum pot să spun că este una dintre cele mai cutremurătoare şi triste piese pe care le-am văzut. Poveştile a patru OAMENI ale căror destine se întrepătrund în moduri neaşteptate, poveştile unor oameni din diverse categorii sociale, purtători ai unor poveşti de viaţă sumbre. La prima vedere ai spune că ţie nu ţi s-ar putea întâmpla niciodată: război, abuz sexual, pierderea cuiva drag. Pierdere este cuvântul cheie. Pierderea sub diverse forme. Pierderea de sine, pierderea inocenţei, pierderea iubirii, pierderea tuturor valorilor pe care noi, oamenii, cum ne place să credem, ar trebui să le avem şi să le păstrăm de-a lungul vieţii.
Ei bine, dacă eşti dispus să realizezi o analiză sinceră până la durere a propriei vieţi, vei vedea, probabil cu surprindere, ca şi în cazul meu, că, da, pierderea poate să ia forme suprinzătoare şi sinistru de crude. Suntem nişte animăluţe speriate, în bătaia puştii (vezi personajul Cristina, o fată simplă din Vulcan, o căprioară speriată, mişcându-se lasciv şi unduitor, cu ochi mari şi umezi de copil amărât, obligat să se maturizeze înainte de vreme, la fel ca un pui de căprioară pierdut de mamă). Suntem nişte adulţi mereu dornici să îi mulţumim pe ceilalţi, uitând de noi şi de nevoile noastre, de fricile noastre, de părerile noastre, adulţi care şi-au pierdut vocile, prinşi în capcana unui sistem care agreează doar aprobarea tăcută, ca şi căţelul pe care îl vedeai rânjind în Daciile 1300 ale generaţiei mele. Suntem nişte femei oi, care avem nevoie de turma noastră, care se aruncă cu disperare în chingile unor constrângeri ancestrale nespuse şi nescrise dar atât de prezente, rânjindu-ne într-o grimasă socială, urmărite de frica de a admite că, de cele mai multe ori, suntem diferite de turmă, că suntem altfel, că nu ne dorim aceleaşi lucruri, că avem nevoi, dorinţe, idealuri, vise, nemulţumiri (chiar aşa, nemulţumiri). Suntem nişte indivizi proiectând diverse măşti ale fericirii şi împlinirii când, de fapt, acele nespuse adevăruri le simţim ca pe ţeava unei puşti în spatele nostru.
Da fapt, piesa aceasta este despre luxul de a admite, de a exprima toate aceste lucruri. Pentru că este un lux să admiţi, să recunoşti, să spui, să strigi, de a fi LIBER. Este LIBERTATEA de a fi, de a exista şi de a vrea.
Cei patru actori, Anda Tămăşanu, Carina Bunea, Giorgiana Coman şi Eugen Neag reuşesc să dea viaţă acestor personaje cu vervă, multă dăruire şi mult mult talent. Si îi voi aminti pe cei responsabili cu crearea atmosferei: Ruxandra Bobleagă (coregrafie și light design), Răzvan Chendrean (decor și costume), Miruna Croitoru (video), Eugen Nețulescu (muzică) și Oana Pușcatu (coordonare muzicală). Managerul proiectului „aLIVE” este Andreea Costea. Fără ei TOŢI această piesă ar fi fost goală. Toţi aceşti oameni talentaţi au realizat un mare TOT, o reprezentare a vieţii contemporane, invadată de ştiri despre război, criză, nefericire, fericire, moarte, abuz, sărăcie, violenţă, disperare, singurătate, dezrădăcinare.
 

Dar eu am LUXUL de a avea o voce şi vă invit să vedeţi LUX. MERITĂ!
 

M #pierdutaprintrecuvinte✒️
 

„I wish I was a witch”...

 

Mi-am propus să iau o pauză şi chiar nu am mai scris de ceva vreme pentru că mi s-a părut că eram încolţită de poveşti de groază, de Covid, război şi alte cele iar, pe de altă parte, am observat că cele mai „plăcute” scrieri ale mele erau cele în care aproape că ţipam şi mă revoltam. Iar eu nu mi-am dorit niciodată acest lucru. Momentele mele de, nu ştiu, hai să spunem melancolie şi poezie nu ar fi trebuit postate aici, dar ...vanitatea îmi dădea târcoale şi, da, se termina cu o postare.

Ei bine, în această seară îmi încalc promisiunea şi voi scrie despre o piesă de teatru superb transpusă de Teatrul Regina Maria : „Vinegar Tom”.  Nu ştiu câţi aţi văzut piesa, câţi aţi citit piesa sau câţi veţi citi această scriere. O fac din dorinţa de a încerca să exprim în cuvinte ce am simţit eu în timpul piesei, o experienţă absolut personală, poate un moment prea sensibil, dar îmi asum această renunţare la carapacea protectoare în care m-am retras şi o fac aici.  Şi poate că voi reuşi să conving mulţi dintre cititorii mei să meargă la teatru să vadă o piesă altfel!

Bărbați care distrug femei din cauza puterii sexualităţii acestora din urmă? Sexualitatea feminină provoacă nelinişte bărbaţilor aproape până la isterie? Această piesă de teatru din 1976 a dramaturgului britanic Caryl Churchill (o femeie),  „Vinegar Tom” îmi aduce aminte că, de fapt, această luptă împotriva femeilor, care se concentrează adesea doar pe drepturile de reproducere,  e veche de când lumea.

Piesa urmăreşte viețile unor personaje dintr-un sat englezesc din secolul al XVII-lea când un grup din ce în ce mai mare de femei locale sunt acuzate de vrăjitorie și apoi judecate. Acestea sunt femei obișnuite care fac lucruri absolut normale pentru zilele noastre – să aibă un iubit, să pună la îndoială dominația masculină și chiar să dețină o pisică. Alice se culcă cu bărbați misterioși, mama ei înjură distrată vecinii, Susan se gândeşte să-și avorteze copilul, iar domnișoara Betty ar prefera să fie închisă și legată în camera ei decât să se căsătorească cu un bărbat. Această piesă centrată pe femei este o interpretare foarte interesantă a rolului femeii în societate, explorând ambițiile femeilor într-o lume care nu își poate gestiona spiritele libere, ambițiile acestor personaje de a trăi independent de mama, copilul sau soțul lor. Toate acestea sunt proiectate pe fundalul  violenței fizice masculine, a vrăjilor blestemate ale „diavolului” și a acuzațiilor de vrăjitorie care s-au încheiat istoric prin spânzurare. Cântecele ale căror versuri subliniază, adesea cu ironie jucăușă, presupusa amenințare reprezentată de „femeile malefice” la adresa status quo-ului ajută spectatorii să înţeleagă „rostul” acţiunilor personajelor. Bineînţeles că în „Vinegar Tom” femeile nu fac rău, ci sunt victime ale nedreptății. Oamenii, sub umbrela puritanismului teologic, a autorităţii nelimitate şi a fricii de intimitate, folosesc spectrul păcatului pentru a judeca și a pedepsi. Şi, Doamne, cum judecă. Şi pedepsesc. 

Sursa: https://www.facebook.com/sebitont

Poate că unii ar spune că piesa este crudă şi brutală, dar frumusețea este că tocmai această cruzime te face să te întrebi dacă, până la urmă, vrăjitoria este o crimă. O vezi pe „femeia vicleană”, vrăjitoarea „bună”  (jucată cu demnitate de Anda Tămăşanu) și poțiunile ei care să o „elibereze” pe Susan de copil, Alice (Alina Leonte, determinată şi curajoasă) se joacă cu „diavolul” care să o elibereze de viața domestică și manipulează păpuși voodoo pentru a-şi pepdepsi agresorii bărbați. Dar, la urma urmei, este, de fapt,  vrăjitoria o modalitate de a supraviețui ca femeie independentă?

Această reprezentaţia va rămâne multă vreme pentru mine una dintre cele mai impresionante şi emoţionante momente pentru că suratele mele, femei, interpretează magistral aceste roluri în care te regăseşti ca iubită, mamă, soţie, fiică, într-un cuvânt – femeie. De la scena vrăjirii lui Margery (jucată impecabil de Adela Lazăr), la scena îngrozitoare a domnișoarei Betty (Giorgiana Coman) sechestrată de părinţi și tratată audibil de sângerări și țipătul înfricoșător al lui Susan (Ioana Maria Repciuc) în sala de judecată. Personajele masculine jucate perfect de Pavel Sîrghi, Richard Balint, George Dometi au avut de înfruntat o provocare mult mai mare având în vedere mesajul feminist și direcția piesei,  dar prestaţia acestora este remarcabilă. Bărbaţii din piesă sunt sau nişte sadici flagranţi, făcându-și metodic treaba, înfigând ace ascuțite în picioarele goale ale femeilor sau tâmpiţi incurabili (vezi referinţele freudiene la puterile unui anumit organ, puteri furate de către o femeie).

Frumuseţea acestei producții a fost  prezenţa atâtor talente într-o transpunere excelentă  a extremismului şi sadismului.  Vă îndemn să vedeţi această piesă cu un scenariu înfiorător de amuzant, o regie perfectă, o scenografie fascinantă și o distribuție fantastică!

M #pierdutaprintrecuvinte

P.S. Vinegar Tom este o pisică.

Recicleişăn…

 

Nu e un cuvânt pe care îl veţi găsi în dicţionarul limbii române, dar e în perfect acord cu ceea ce se întâmplă în această zonă a reciclării.

Intâmplător, am vreo 6 saci plini cu hârtie care zac în faţa uşii deoarece nicio firmă de reciclare din Oradea nu se încumetă să vină să îi ridice, din varii motive:

1.  1. Sunt doar o persoană fizică, nu firmă.  

2.    2. Nu sunt cel puţin 200 kg (dar sunt peste 100 kg, totuşi).

3.    3. Si, după cum spunea o prietenă, glumind bineînţeles, dacă vreau să fac o faptă bună, ar trebui să o fac până la capăt – acest lucru însemnând să mă deplasez eu pâna la punctul de colectare (revin asupra acestui amănunt).

Mă deranjează faptul că eu ca persoană fizică sunt “ignorată” din acest punct de vedere. Dar să ne înţelegem – consumatorii casnici sunt mari poluatori. Producem tone de gunoaie, de mizerie, de material care ar trebui reciclat. Eu aparţin acestei categorii. Produc, vreau să reciclez şi nu pot. Să înşir variile mele motive? OK:

1.    1. Există tomberonul din curte, mic ca o găleată. Eu am 6 saci plini. Unde îi las? Pe jos, în faţa tomberonului? Pun etichete să nu scotocească “lumea” prin ei?

2.     2. Există punctele de colectare. Foarte frumos. Mie mi-ar lua 3 drumuri cu maşina (nu  am camion şi aş mai vrea să o folosesc şi după fapta mea eroică) – ceea ce înseamnă 3X poluare. Acestor firme le-ar lua 1 drum.

3.   3. Le car în spate până la maşină. Ce mai contează că mă dărâmă greutatea, că nu pot să ridic sacul, de fapt şi mai rămân şi cu spatele în cuie că, de, vreau să reciclez şi nu să dau foc hârtiei cum ar face un cetăţean de bine de pe stradă. Uşor, nu?

Probabil că acestor firme le merge extraordinar de bine având în vedere vremurile de avânt economic fantastic pe care le trăim dacă îşi permit selecţii de acest gen. Mă întreb – oare nu multe dintre aceste firme sunt rezultatul unor proiecte cu bani europeni? Adică, vorbim despre mediu, poluare, planetă, reciclare, cuvinte super pe val la ora actuală. Să curgă banii!

Râsu plânsu! La sfârşitul zilei, eu sunt cu sacii în faţa uşii, iar ei cu profitul. Voi sfârşi prin a-i duce, tot eu, la un centru de colectare, că de – un cetăţean responsabil e, de fapt, un fraier şi un naiv.

                            Sursa: http://didactic.ecologia-la-sibiu.ro/2010/11/campanie-de-reciclare-a-hartiei/

Imaginea de mai sus e grăitoare pentru importanţa reciclării. Stiu că nu am în faţa uşii o tonă de hârtie, dar aş putea să contribui şi eu, atât cât pot şi cum pot. Dar de ce oare să n-o ţinem pe reciclare made in RO?
Că doar de aceea suntem cei mai buni la importat gunoi, de toate felurile.

Si cum ar spune Caragiale, “Curat murdar!”

Salutare!

M. #pierdutaprintrecuvinte