Azi, 27 iulie 2019, sâmbătă, într-o Românie a
secolului XXI, într-o societate pentru care TOŢI suntem răspunzători, îmi voi
exprima revolta şi furia (da, furia, într-o lume în care toţi doresc să fie
zen). Este furia mea , a unui cetăţean al acestei ţări, a unei femei, a unui
potenţial părinte, a unui educator. Este vorba de Alexandra Măceşanu, adolescenta din Caracal, care a
fost ucisă cu bestialitate la doar 15 ani.
Alexandra ar fi fost în viaţă dacă…… Si aici
intervine marele dacă. Pentru că dacă şi parcă au fost cei mai buni prieteni în
aceste caz. Unii au sunat, alţii au întârziat, unii au simţit miros suspect, dar
nu au sunat, alţii au auzit strigătele de ajutor ,dar nu au intervenit. Stiu. Lugubru.
Dar asta place din câte am observat. Are priză la public, în ciuda
monstruoziţăţii actelor. Detalii macabre, acuze în stânga şi în dreapta,
certuri, istericale, ţipete, demiteri, declaraţii de presă.
Alexandra este victima unui criminal, a unui
violator fără niciun Dumnezeu. Dar Alexandra este şi victima unui sistem în
care nimic nu funcţionează cum trebuie. Este victima unei societăţi în care
femeia nu are crezare în ochii autorităţilor. Este victima unei culturi a
violenţei, în care acceptarea tacită a comportamentelor deviante la adresa
femeilor este încurajată. Alexandra este victima unei societăţi care închide
ochii la pipăieli şi fluierături. Alexandra este victima unei societăţi în care
dacă raportezi dispariţia unei fete ţi se spune că “se întâmplă ca fetele de 15
ani să mai dispară de acasă şi să revină peste câteva zile cu iubitul de mână.” Se întâmplă să fii răpită, violată şi ucisă cu
bestialitate. Mda… se întâmplă. Azi. In ţara mea. In secolul XXI.
M.
