Poveste de iarnă…

Vreau să stau în zăpadă. Vreau să țin în mână fulgii albi mici care cad din cer. Vreau să îi văd pe genele mele. Vreau să simt aerul rece invadându-mi simţurile. Vreau să simt că frigul îmi păzește pielea, suficient pentru a simți briza magică a iernii mele. Vreau să îmbrățișez zăpada.

Sursa: arhiva personala

Vreau să fiu obosită. Vreau să fug înăuntrul frigului doar pentru a fi încălzită de ciocolată caldă și dragoste. Vreau să mă joc în zăpadă. Fulgii de zăpadă pe care i-a strănutat îngerul meu cad din cer. Tăcerea lor, magia lor, dansul lor mă acoperă, mă bucură, mă gâdilă. Mi-am dat seama că odată cu fiecare fulg de zăpadă căzut, viaţa unui necunoscut mie se reflectă în sinele său de gheață. Existenţa unui fulg de zăpadă se bazează pe individualitatea structurii sale, similară cu cea a unei vieți umane. Coniferele congelate, prietenii mei, vechi și înțelepți sunt de acord în cântecele lor fără sunet. Deși cerul este o nuanță de zăpadă gri, cuvintele pe care le vorbește valorează un milion de culori. Am un notebook de argint. Scriu. Fac exerciţii cu cinci degete, fără să improvizez din Mozart – e ziua lui azi – 27 ianuarie. Dar, după scale şi arpegii, degetele devin deodată suple. Stiloul meu dansează pe pagină chiar dacă, mai târziu, voi aruncați poezia departe. Frigul arctic mi-a periat din nou obrazul în această zi de ianuarie. Cerul este colorat în alb și sună în urechile mele mai tare decât oricând. Dar eu mă întreb ce fac fulgii de zăpadă. Sărutând aerul rece, îmbrățișând întregul cer. O magie grozavă și simplă.
M.

Cuvânt…

Totul se învârte în jurul unui cuvânt. Cuvântul “foot”. Ce cuvânt “urât”! Ce cuvânt “vulgar”! FOOT! Chiar că sună teribil de înspăimântător. Bietul cuvinţel englezesc a devenit motiv de ceartă şi scandal într-o şcoală din Cluj unde o mămică mai conservatoare decât cei mai conservatori (să nu uităm că trăim în cea mai puritană, cuminte şi evlavioasă ţară din Europa) a declanşat artileria vocală asupra profesoarei de engleză de la clasa copilului. “Prăpădita” profesoară şi-a permis să folosească cuvântul “foot” pentru a desemna o parte a corpului omenesc – laba piciorului- în timpul lecţiei “The Human Body”. Aham! Câtă impertinenţă! Cum şi-a permis să folosească acest cuvânt impardonabil? Cum nu i-a trecut prin minte să sară peste labă direct la degete?  Cum ar fi făcut mămica cea aprigă. 

Oricum, totul este de domeniul hilarului. Dar, lăsând gluma la o parte,  această imixtiune a părinţilor în treburile şcolii începe să devină obositoare, plictisitoare şi de rău augur. Probabil de aceea şcoala românească produce doar “genii” şi “geniali”. Pentru că, se ştie, toţi copiii români sunt cu şapte clase mai deştepţi decât alţi copii. Dar la o adică, când e vorba să fie fericiţi, să fie copii, să se joace, să iubească, să respecte, să mulţumească, să fie generoşi, să nu se piţiponcărească şi cocălărească, rămân repetenţi. O fi oare şi din cauza faptului că nu e “frumos” şi “nu se cuvine” să le spui, de exemplu, că în limba engleză există un cuvânt “vulgar” care desemnează laba piciorului? FOOT! Adică tocmai baza pe care se sprijină verticalitatea unui om. Eu propun să li se spună copiilor că pot să umble în mâini sau în cap. Mai bine spus, cu fundicu’n sus. Se poartă. Si să nu mai cumpăraţi nimic de la Foot Locker. Si să nu vă mai daţi copiii la “football” că e de rău. Si să nu vă uitaţi niciodată la “My Left Foot”! Cel mai prost film pentru “mânuitori”. Doar că e genial pentru cei care stau pe labele lor.

La final, “o bucată de” sfat - “With speech therapy, I could teach you how to say "Fuck off" more clearly.” (My Left Foot)

Adios and take it easy!

M.

Alegeri...

Acum câţiva ani, când am început #pierdutaprintrecuvinte, una dintre cele mai mari temeri a fost să depăşesc frica de a deveni “prea vizibilă”. Nu este un lucru ușor de recunoscut. Frica de a fi văzută și de a mă expune. Imi amintesc cum mă gândeam că există distincţia între “persoane publice” şi restul…noi…ei bine, noi toţi ceilalţi. Bineînţeles, această paradigmă s-a schimbat între timp. Azi aproape toată lumea îşi postează viaţa pe Facebook şi Instagram. Dar, deşi a devenit o obișnuinţă pentru toată lumea să posteze fotografii de sâmbătă noaptea pe Facebook, nu toţi se pot deschide emoțional.

Lansarea unui blog sau a unei afaceri bazate pe pasiune/pasiuni este, cu siguranță, diferită de ceea ce majoritatea oamenilor fac online (mai ales dacă o faci, hai să spunem, bine și injectezi personalitate în conținut şi design). E ca şi cum te-ai ridica în picioare, ai ridica mâna şi te-ai expune la critici. Si ia ghiceşte… chiar te expui. Cu toate acestea, adevărul este că rareori primeşti genul acela de critici de care te temi cel mai tare.  Dar dragostea, prietenia și faptul că ştii ce vrei dau sens acţiunilor tale şi, astfel, expunerea ta merită de un milion de ori mai mult.

De multe ori, după ce am postat anumite lucruri, m-am simţit vulnerabilă şi am avut senzaţia de discomfort, dar am ştiut că arătând acea parte personală era un lucru bun pentru #pierdutaprintrecuvinte. Când te confrunţi cu alegerea între a-ţi păstra ego-ul  și a face ceea ce este mai bine pentru cauza ta, alege-o pe cea din urmă. Nu lăsa teama să fie cea care îţi decide acţiunile. Stai acolo, permite-ţi să fii jenat un moment şi, apoi, du-te mai departe.  

Deşi acum îmi este mult mai uşor să mă “expun”, încă mă lupt cu acest lucru.  Ceea ce am descoperit este că atunci când vorbești despre ceva/cineva pe care îl cunoști bine și de care-ți pasă profund, totul devine mai ușor. Nu simți că te vinzi. Simţi că aşa trebuie să faci. Partea complicată este să înveţi să lași garda jos, care vine odată cu exerciţiul. Odată ce ai lăsat garda jos, restul este ușor. După ce ai stat acolo pentru o vreme, începi să-ți dai seama că nu există ACEA mare distincție între "oamenii publici" (care a devenit, oricum, “doar” un statut  mult prea uzitat pe Instagram) și toți ceilalți. Suntem toți accesibili, suntem toţi oameni și toți ne confruntăm cu aceleași temeri.

Pentru că, la urma urmei, cum spunea Sartre, “Nous sommes nos choix.”

Bisous.

M.