...escu
“....escu” este o piesă de teatru scrisă de Tudor Muşatescu în 1933, pusă în scenă de Teatrul “Regina Maria”. Poate că ar trebui să fac un scurt rezumat ca sa înţelegeţi despre ce este vorba, dar voi fi răuţă şi vă invit să mergeţi la teatru sau să citiţi piesa. Deşi Muşatescu a scris piesa în 1933, textul este foarte actual şi, într-un fel, am plecat destul de opărită de la teatru deoarece am constatat că NIMIC nu s-a schimbat în ceea ce îi priveşte pe pârliţii de politicieni. Şi ca să-l parafrazez pe stimabilul Muşatescu, mă făcui roşie ca o sfeclă, fiind “atacată” adorabil de punerea în scenă şi de interpretarea delicioasă a actorilor mei preferaţi şi hotărâi să las vreo două vorbe aici ca o pierdută printre cuvinte în noul an, care, am aşa o bănuială, va fi “bar-bar”. Tot Muşatescu a spus-o.
Ei bine, eu fac parte dintre cei care scriu impulsiv, nu scriu pentru sertar. Carevasăzică, nu vă simţiţi opăriţi (“fierţi pe dinafară şi arşi pe dinăuntru”) dacă scap vreo două vorbuliţe despre “lipsa de scrupule parlamentare” prezentată atât de convingător de Sorin Ionescu, actorul care joacă rolul lui Decebal Necşulescu. Decebal (numele este delicios) se mută dintr-un partid în altul (Aud?) peiorând discursuri goale (Sună cunoscut?) pentru a convinge că EL este diferit. De fapt, Decebal este tipul politicianului român, un lingău josnic care (încă) se perindă prin toate partidele, de la stânga la dreapta, poposind un timp în centru, iar apoi cocoţându-se cu talent pe un scaun de ministru, negând un trecut şi o “sorginte” modestă, “neam de pârliţi” cum îi spune socrul, convins fiind că prin el, demagogul, se scurge, strigătul de suferință al proletariatului”. Şi pentru că vremea lui Caragiale nu mai e de bon ton, nu mai vorbim de un triunghi amoros (vezi “O scrisoare pierdută”), ci de un pătrat amoros. Decebal are nevastă, Amélie (mais oui), elegantă, şi voit foarte studiată (pentru a sărbători victoria soţului, poartă o rochie roşie “mai socialistă decât întregul partid”), jucată de Anda Tămăşanu, cu vocea ei minunată, expresivă şi nuanţată, în concordanţă cu cerinţele rolului. Dar...hop are şi amantă, “doamna voalată” Nina Damian (jucată de frumoasa şi talentata Denisa Vlad), amantă căsătorită cu prietenul, Bébé Damian (Şerban Borda, pasional). Nina Damian este FEMEIA din spatele politicianului, de fapt tipesa care are acces în toate cabinetele ministeriale, sexoasă, unduitoare, afaceristă care învârte pe degete o mulţime de bărbăţei tronând pe jilţuri pe care, orice ar face, ei vor fi MICI (vezi şi micii pe care îi înfulecă Decebal la începutul piesei...pentru că, de...)
Sursa: arhiva personala
Doamne...Adela Lazăr, adventista Ana, servitoarea din casa Necşulescu este delicios de comică, în hainele ei mai mari cu două numere, vesta din lână să îi încălzească “şalele”, deşi e tinerică, căreia va reuşi să îi desfacă până la sfârşitul piesei toţi nasturii. Se lasă greu, dar totuşi se pupiceşte în final cu poliţaiul turmentat, lipsit de direcţie interpretat de Pavel Sîrghi. Dacă nu ştiaţi, vă informez eu că, potrivit sorei lui Necşulescu, Miza Stamatescu, nevastă de general, “[D]e la 50 de ani încolo, la bărbat, inima se numeşte cord, şi, la femeie, talia se numeşte şale.” Adela reuşeşte, prin lentoarea gesturilor (aproape ca îţi vine să te urci pe scenă şi să o muţi tu) să creeze echilibrul necesar într-o agitaţie politică conflictuală şi ridicolă.
Elvira Râmbu joacă rolul Mizei (Sarmisegetuza, zisă Miza), generăleasa, cu aplomb, întruchipând o soţie şi o mamă obositoare şi cicălitoare. Fiul ei şi al Generalului Stamatescu (Petre Ghimbăşan, savuros) este Platon (sic), “copilul” de 23 ani (George Dometi, ) care se iubeşte cu secretara lui Necşulescu, Mitzi, o freulein pisicoasă interpretată de Mirela Niţă.
Poate ar fi trebuit să încep cu dialogul dintre Decebal şi socrul său, Iorgu Langada, care deschide piesa, dar am zis să fie cireaşa de pe tort. Sebastian Lupu, perfect în rolul socrului, senil, gălăgios, agitat, cel care refuză la început să se facă socialist, dar care va sfârşi fluturând cel mai abitir steagul roşu, simbolul socialismului proletar. Fratele lui Decebal, Traian, (ufff….de, mama lor este Dacia, personajul din “Titanic vals”) este interpretat cu multă expresivitate de Alin Stanciu care reuşeşte să creeze un personaj risipitor, veşnic cerşind bani de la fratele ajuns, care îşi “pierde vremea” pariind pe “gloabe” la hipodrom. Traian îi pune beţe în roate fratelui mai mare, încurcând iţele şi urinând cu aplomb pe cei cinci “pitici” din faţa scenei. Piticii din imaginea de mai sus. Recunoaşteţi personajele? Nihil mutavit.
Alexandru Rusu şi Eugen Neag sunt Fane şi Pişlică, simpatici şi haioşi în rolurile bătăuşilor, cu influenţe din neaoşul ardelenesc, pentru că te, szivem, aşe e fain, noa!
Şi prin urmare, carevasăzică, acestea sunt impresiile mele. Dacă vi-a plăcut prezentarea, mergeţi la teatru! Dacă mai aveţi nevoie de un imbold, las aici un citat de-al nemuritorului Muşatescu: “[D]acă îmi recunosc un merit ca dramaturg este că oricare din personajele mele, înţepat cu un ac, va sângera sânge viu, uman.” Iar spectacolul pus în scenă de actorii Teatrului ”Regina Maria” din Oradea, în regia artistică a lui Claudiu Goga, este confirmarea acestui lucru. Parol.
M. #pierdutaprintrecuvinte
P.S. Am “abuzat” de unele expresii de-ale lui Caragiale pentru că, de…aşa am vrut.
