“Cine
a văzut vântul?
Nici
EU, nici TU.
Dar
când frunzele atârnă, fremătând,
Vântul
adie printre ele.
Cine
a văzut vântul?
Nici
EU, nici TU.
Dar
când copacii se apleacă,
Vântul
adie.”
Christina Rossetti (1830-1894)
Precum vântul
din această poezioară, emoțiile sunt invizibile. Nu le putem vedea direct. Mai
degrabă le simțim în corpul nostru. Același cuvânt - sentimente - descrie atît
senzațiile fizice, cît și emoțiile. Si nu este un accident. Este ceea ce am simţit eu azi la
vernisajul unei expoziţii inedite de pictură : “Oradea mea de turtă dulce”. Autoarea
este “pictactriţa” Adela Lazăr. Cum spunea Adela, văzând picturile, te simţi “ca
un copil într-un magazin de jucării”. Adela te invită, în felul ei unic, jucăuş
şi colorat, într-o lume de poveste unde magia se întâmplă sub ochii tăi. Din
fiecare tablou transpare iubirea pe care pictoriţa o poartă oraşului care a
adoptat-o acum 15 ani. Iubirea este cuvântul care caracterizează fiecare tablou
înfăţişând simboluri ale unui oraş cu un nume atât de frumos - Oradea: Palatul
Apollo, Casa Darvas La Roche, Teatrul Regina Maria, Palatul Vulturul Negru. Întreaga
expoziţie este o metaforă colorată a unui univers fantastic care îţi va aminti
de copilărie, un univers în care imaginaţia şi creativitatea sunt zânele
delicate ale unui tărâm strălucitor şi solar.
Nu sunt critic
de artă. Sunt doar o iubitoare de frumos. Ceea ce scriu reprezintă trăirile
mele, sincere, în faţa procesului creator. Vă invit să vizitaţi expoziţia de la
Muzeul Tării Crişurilor. Vă invit să vă lăsaţi cuprinşi în vârtejul colorat al
Adelei şi să trăiţi ceea ce am trăit eu. Vă invit să fiţi din nou copii, buni,
coloraţi, fericiţi.
M.
#pierdutaprintrecuvinte
