Banking, ghişeiste şi alte monede…de plătit

Acest cuvânt “banking” mă pune în încurcătură şi nu pentru că eu sunt (probabil) printre puţinii care recunosc că ştiinţele exacte au fost prea exacte pentru mine. Nu consider că este imperios necesar să recunosc figuri geometrice cu mai mult de 8 laturi sau să rezolv infinitul. Ce mă interesează sunt doar nişte procente în anumite perioade ale anului, dar cu toată sofisticăreala tehnologică, rezolv problema in 2 secunde. Pentru o cauză “nobilă”, pot să tastez cu viteza luminii.  Dar banking si toate calculele, denumirile, dobânzile mă fac să dezvolt o anumită repulsie faţă de anumite culori. Pentru că băncile sunt colorate. Pentru a-ţi face viaţa mai colorată.

1.      Banca albastră a fost prima iubire. De durată, luuungă, dar au apărut nişte impedimente, cum ar fi nişte angajaţi prea loiali, prea enervanţi, prea scărboşi (cei care te sună din capitală). Si am spus adio. Mai am încă tokenul şi conturile.

2.      Banca roz a fost roz. Drăguţă, aproape, simpatică şi…roz. Dar a fost preluată de o altă bancă, mai fadă ca şi colorit şi totul s-a schimbat. Am primit chiar şi un card foarte drăguţ, dar nu am reuşit să îl activez pentru că au uitat să inscripţioneze pinul în plic. Plicul l-am primit. Pin-ul nu. Au scanat, fotografiat dar nu am primit încă niciun răspuns. De o lună. Prin urmare, relaţia noastră nu mai e roz. Dar am păstrat şi în acest caz cardul şi contul.
Cardul mort. Si mie nu îmi place să am morţi prin portofel. Sunt de-ajuns iluştrii de pe bancnote

3.      Banca negru pe galben este prost crescută. Nu ştiu de ce este un iz anume în orice clădire a băncii respective, angajate pregătite pentru un casting la un film hard core, Internet banking varză, depozite conopidă şi multe alte operaţiuni ciudate. Ah…şi nu au tot timpul rest la valută. Adică 4 euro e o sumă de bani considerabilă? Dah…Dar ei sunt nişte drăguţi pentru că au contracte cu mai toate instituţiile publice.

Dar ce contribuie la încreţirea nervilor mei, cu dobândă 0, este că angajaţii băncilor sunt nişte roboţi enervanţi, cu un discurs învăţat pe de rost şi nu reuşesc să explice (cum zicea Denzel Washington în Philadelphia) ca unui copil de 4 ani ce înseamnă comisioane, dobânzi, depozite, rate, scadenţe şi alte trebuşoare sofisticat de financiare. Poate că sunt eu mai lentă şi mai cap pătrat la aceste operaţiuni, dar chiar am nevoie de explicaţii. Si când văd că în majoritatea cazurilor clienţii arată ca şi cum înţeleg tot, zâmbesc şi totul este clar, aprobă dând din cap, brusc dau şi eu din cap, ca o girafă…drăguţă…dar doar drăguţă. Pentru că girafele sunt…doar drăguţe. Si mă trezesc că nu pricep, că am nu ştiu ce comision, că …am doar gene lungi. Ca o girafă.

Dar ştiu limbi străine şi ar putea să mă angajeze la ghişeu. Am terminat literele, pot să învăţ pe de rost o grămadă de discursuri şi aş putea turui şi eu un speech standard. Pentru că am auzit un dialog fantastic între o ghişeistă şi un client străin. Biata de ea…”Me…monkey…. me…no English…me…lost. Help!” Am vrut să îi sugerez să transmită un SOS (nu, nu e sosul de la friptură) să vină cineva să “îi salveze sufletul”. Dar m-am abţinut pentru că sufletul ei era vândut déjà băncii. Cum îi stă bine unui bancher.

M.

Şefia este noul …job

“Ce este tata?”

“Şef”.

Zbang! Ce ditamai gogoaşa! Şef. Cred că aş putea tolera mult mai bine un răspuns că tata poate fi un omuleţ verde sau un roboţel cu trei ochi decât o asemenea etalare de abilităţi zero.

Cum e să fii şef? Habar nu am. Nu am fost niciodată şefă şi nu am nicio intenţie de a deveni vreodată. Dar am văzut întrebarea retorică a unui prieten (cred că ar fi trebuit să se întrebe înainte de a fi fost şef, totuşi) şi mă gândeam că este o poziţie foarte ingrată, singuratică şi frustrantă. Aceasta este părerea mea de neşefă. In ciuda cârâielii mele, sunt foarte multe persoane care ar da orice să fie şefi. Să fie acolo, în top, printre cei mai cei, să respire aerul rarefiat al şefiei şi superiorităţii, să scape de aerul îmbâcsit al subordonării, să ia decizii vitale pentru omenire, să dreagă, să toarcă, să dezbată, să se dea de ceasul morţii.  Adevărul este că sunt multe poziţii care înglobează termenul de “şef” dar eu cred că noi nu avem destui oameni “corespunzători” pentru a fi şefi. Sefia este doar o poziţie PROVIZORIE, ingrată după cum am spus, deţinută de multe ori de nişte persoane care uită de unde au pornit, au tupeu şi nu fler, sunt mai obrăznicuţi şi mai nesimţiţi, mai dedicaţi unei cauze drepte sau nedrepte, mai adaptabili, mai …Şefia nu este un job. Să fie clar! Este doar un miraj periculos care poate să te schimbe dintr-o persoană de treabă într-un monstru, o Fata Morgana mai perversă şi unsă cu mai multe alifii care te poate face să îţi pierzi minţile.

Dar şefia poate aduce mai mult bănet. Si aceasta este o cauză bună. Serios. Într-o lume în care contează cheia de la maşină, mărimea telefonului, etichetele de pe haine, adâncimea decolteului, lungimea ghearelor şi a genelor false, selfie-ul de la gym şi carpeta cu răpirea din Serai din background un parteneriat cu un şef este mai mult decât un deziderat. Si chiar înţeleg frustrarea şi disperarea multora de a fi văzuţi într-o companie “selectă”, de a fi băgaţi în seamă, de a juca acest rol ruşinos de servitori prea serviabili, incapabili să îşi folosească inteligenţa (poate că nu o au) sau abilităţile pentru a urca 5 centimetri pe scara ierarhică. Fiecare face ce poate. Si cum poate. Problema este că le iese figura. Şi reuşesc să urce acei 5 centimetri într-un timp record datorită măiestriei de a se mula pe toanele, mofturile şi dorinţele şefului. Ce subalterni buni! Chiar de treabă, aş spune.

Oricât de macabru sună, sfârşitul este acelaşi pentru noi, toţi. Nu suntem nemuritori, toţi murim, indiferent că suntem şefi sau subordonaţi. Şi toţi ajungem în acelaşi loc, acolo unde predomină garoafele şi calele, iar viermişorii nu fac nicio diferenţă. Poate, totuşi, unii au dinţişori de aur.

M.

Diversificarea gamei, o “reţetă” de succes…

A fost odată ca niciodată, la noi în urbe, un local drăguţ, chic, cochet şi “très Français”. Ca în poveştile contemporane. Dar realitatea va fi mereu mai a naibii decât fantezia şi a reuşit şi de această dată să pună stăpânire pe regat. Acest local s-a transformat destul de repede într-un fast-food (eticheta nu îmi aparţine, am văzut-o într-un comment) care, pe lângă preparatele obişnuite, serveşte “mâncare americană home-made”. Dar se pare că această combinaţie de trei cuvinte e prevestitoare de rele. In primul rând, cam tot ce este mâncare americană are ca rezultat nişte umflături, deformări, striaţii, vergeturi şi colăcei dansanţi în jurul taliei, coapselor şi guşii. Nu v-aţi întrebat de ce totul este “big” la americani (mai puţin în zonele esenţiale)? Ah…dar am uitat! Este home-made şi ar trebui să “save the day”! Adică este mai elaborată, savuroasă şi mai cum? Ca la mama acasă? Mama nu face niciodată cartofi prăjiţi în combinaţie cu burger şi salată cu maioneză! Bum!

Am mai scris despre acest loc. Cred că a fost printre puţinele postări în care ridicam în slăvi ceva sau pe cineva, dar acest lucru nu mă împiedică câtuşi de puţin să le trag un perdaf. Pentru că este dreptul meu de CLIENT într-o industrie a serviciilor mai mult decât greţoasă.

Inţeleg că este o provocare chinuitoare să rămâi pe piaţă în această econo-poveste a secolului 21, că “diversificarea de produs” este un concept atât de oh là là, dar de mine ai uitat? Bineînţeles! Eu sunt doar un clienţel, fidel ce-i drept, căruia îi plac salatele. Dar voi avea grijă să te înşel pentru că fidelitatea este atât de “passé”, voi divorţa de tine cu surle şi trâmbiţe (Hollywood style) şi voi invoca diferenţe ireconciliabile de tip american. Si nu doar pentru că mă păcăleşti cu aceste produse “à l'américaine”, ci pentru alte greşeli. Uite:

1.       La început erai tandru şi drăguţ, cochet şi curat. Acum eşti gălăgios, "înfumurat" şi neatent. Trebuie să te chem de două ori să îmi aduci un şerveţel, îmi aduci furculiţă şi cuţit la paste şi te aştept cam prea mult. Mă plictisesc şi îmi piere cheful.

2.       La început erai un DJ fantastic. Acum muzica ta miorlăie ca o mâţă bleagă nişte ritmuri de la un post de radio, ritmuri periculos de apropiate de manele. Si ştii că manelele sunt pentru mine echivalentul garoafelor din coroanele din cimitir. Ai auzit de Interpol? Sunt americani şi au ei o piesă “Everything Is Wrong”. Un mix perfect, nu crezi?

3.       La început mă copleşeai cu atenţii oferite de o gingaşă angajată. Acum te foloseşti de un zvârlug de tip (poate mi-ai citit postările şi ai văzut că, la un moment dat, ceream să fiu servită şi eu de un tip) care aleargă de colo colo, prea repede, prea ocupat, prea întors pe dos, prea hiperactiv, prea năucitor, prea copleşitor, prea Chippendale, prea…
 La început salata mea conţinea delicatese. Acum, pentru că am vrut diversificare (vezi, şi eu prefer diversificarea, dar de altă natură) şi te-am rugat să scoţi brânza, tu ai uitat. Când ţi-am atras atenţia, mi-ai spus că este doar de décor. Pfuuu…Adică e din aţă? Cum e doar de décor? Si care a fost soluţia ta? Să elimini decorul cu furculiţa şi să îmi aduci aceeaşi salată! Era cumva toamnă şi în farfuria mea să foloseşti grebla pentru frunze? Nu, dar s-a făcut brusc toamnă în sufletul meu şi mi-am dat seama că nu ne mai înţelegem şi vrei să mă omori cu zile. Dar eu voi fi mai vicleană, crede-mă.

La început cântam în aceeaşi “gamă”. Acum tu eşti într-o altă gamă pentru că, probabil, profitul este tot ce contează şi ai decis să te îndrepţi spre alte trebuşoare mai “spicy”, mai “hot”, “mai American grill”, mai “Barbie”. Vrei să devii Ken? Il prefer pe Julien.

Probabil că te voi mai frecventa pentru că având în spate o poveste de amor destul de lungă, îmi este greu să renunţ atât de brusc la tine. Si, ştii, eşti ca un antrenament la nervi, echivalentul unei ore de alergare.

In final, sunt dezamăgită că o afacere care mergea şi, bineînţeles, merge nu poate să îşi păstreze profilul şi tradiţia şi recurge la aceste combinaţii ieftine. Aveam impresia că era o afacere elegantă între atât de multe afaceri cu cărnuri, cartofi prăjiţi, aluaturi, maioneze, ketchupuri, sosuri şi alte verze. Aveam impresia că este o afacere care şi-a selectat clientela, o afacere care nu duhneşte a uleiuri, prăjeli şi always Coca-Cola. Aveam impresia…dar nu are importanţă. Era doar o impresie.

Vă salut dintre faldurile unei salate mari şi oacheşe. Nu doar de  décor.

M.

Pardon his French...yet, I love his rant!

https://www.youtube.com/watch?v=glxh9ZgP7kc

M.

Ura noastră…

Probabil că ar trebui să intru in detalii legate de politică, dar cum acest subiect îmi repugnă şi îmi creează o greaţă înfiorătoare, nu o voi face. S-ar putea să nu fiu un bun cetăţean, dar eu prefer să nu fiu cetăţeanul turmentat al lui Caragiale …El era un bun cetăţean.

Am fost uimită să constat câţi cetăţeni iubitori de patrie am printre prieteni. Am fost dezgustată să văd câţi “oameni” aka prieteni pe  Facebook sunt stăpâniţi de ură, o ură aproape incomensurabilă, de ură dusă până la cruzime şi lipsă de demnitate, delicateţe şi bun simţ. Cum puteţi să urâţi atât de tare? Cum puteţi să debitaţi inepţii? Faptul că în Franţa s-a întâmplat ce s-a întâmplat nu vă pune pe gânduri deloc? Chiar deloc? Cum puteţi fi atât de orbi? Credeţi că noi suntem departe de aceste tragedii şi coşmaruri?  Sunt aici, lângă noi. Nu am înţeles de ce unii cetăţeni au fost atât de revoltaţi că alţi cetăţeni şi-au schimbat poza de profil în semn de solidaritate cu francezii. Eu cred că trăim într-o lume liberă. Fiecare are dreptul să facă ce vrea, mai ales pe propriul wall. Am văzut comentarii patrioate ale unor ipocriţi care deodată se cred vajnici luptători şi apărători ai unei ţări formate de ei. Corupt… acesta a fost cuvântul scandat la mai toate demonstraţiile. Serios? Tu nu eşti corupt? Spune! Nu ai dat niciodată? Nu ai primit niciodată? De ce eşti ipocrit? Ai încercat să schimbi ceva? Ai cerut vreodată un sistem educaţional corect? Un sistem educaţional care nu ţi-ar fi permis să fii student pentru că tu eşti, de fapt, un analfabet! Si, dragul meu, ai diplomă! In această ţară, tu ai o diplomă! Si mi-o fluturi în faţă cu superioritatea noii tale poziţii şi a noului statut! Ai cerut vreodată promovarea valorilor pe merit? Nu! Pentru că îţi sunt străine cuvintele! Valoare şi merit. De ce urli împotriva bisericii când te duci în fiecare duminică la biserică şi donezi sume de bani să ţi se spele păcatele?  Ce eşti? Credincios? Ateu? Ipocrit? Te minţi pe tine?

Te-ai gândit vreodată că oamenii aceia şi oamenii aceştia au murit datorită imbecilităţii tale, prostiei, indolenţei şi lenei de a-ţi alege nişte reprezentanţi  valoroşi? Te-ai gândit vreodată că în loc să scoţi flăcări pe nări ar trebui să începi să iubeşti viaţa, să iubeşti oamenii, să trăieşti, să citeşti, ? De când nu ai mai citit o carte? O poezie? Cum poţi să fii atât de nemernic şi să joci din nou rolul de victimă, bătut de soartă? Noi şi noi şi noi…Dar ei? Dar restul? Dar OAMENII? Suntem noi şi ei? Aha…lasă-mă să înţeleg. Adică noi suntem deosebiţii şi restul sunt…

Refuz să cred că trăim în această lume stăpânită de ură. Refuz să cred că oamenii şi-au pierdut puterea de a iubi, de a fi OAMENI. Voi crede până la sfărşitul zilelor mele că iubirea va învinge ura. Mereu.

M.