Am simțit mereu că noiembrie este cea mai tăcută lună din limbajul anului. Este o vreme în care cuvintele par să șoptească în loc să strige, în care sfârșiturile par inevitabile, dar ciudat de tandre. Lumea doar expiră, copacii își slăbesc strânsoarea și parcă totul devine un studiu despre plecare.
Noiembrie nu vine niciodată brusc. Se strecoară încetişor, aproape că nu o simţi. Până când, într-o dimineață deschizi geamul și aerul are alt gust, de fum și de frunze ude, de lemne arse. Abia apoi te uiți în calendar și îți dai seama că a venit de mult. Doar că n-a vrut să deranjeze. Dimineața, peste Criș stă ceața. Se ridică greu de pe apă și se agață de poduri, de felinare, de turla Bisericii cu Lună. Palatele de pe Republicii, atât de vii vara, par acum niște doamne în vârstă care au obosit să zâmbească. Stau în ceață și așteaptă. Nu știu ce. Poate nici ele nu mai știu. Și apoi, pe la prânz, se întâmplă minunea mică a lui noiembrie. Ceața se subțiază, se rupe în fâșii și, dintr-odată, iese soarele. Nu soarele obraznic din august, care te alunga de pe străzi. E un soare blând, jos pe cer, ca o lampă uitată aprinsă într-o cameră goală. Lumina lui e de miere și cade peste fațade, iar galbenul lor se aprinde din nou, verdele prinde viață, ornamentele aruncă umbre lungi și fine, ca niște dantele.
Ieri m-am plimbat pe malul Crișului cât a ținut lumina. Apa sclipea de parcă
cineva ar fi presărat pe ea solzi de aur. Sălciile își lăsau ultimele frunze în
curent, iar frunzele pluteau încet la vale, mici și galbene, ca niște bărcuțe
de hârtie trimise nu se știe unde. Știam că soarele ăsta nu ține mult. Mi se
pare că în noiembrie lumina e un împrumut, nu un dar. Dar tocmai de aceea o
simți mai tare. Pe o bancă, doi bătrânei stăteau unul lângă altul și nu-și spuneau
nimic. Doar se încălzeau. Mi-a venit să mă așez lângă ei. Dar m-am aşezat pe o
altă bancă, să nu deranjez complicitatea din privirile lor. Brusc, s-au
ridicat. M-am uitat după ei până au dispărut după colțul clădirii recent
renovate, poate amintindu-şi de zilele în care erau oaspeţii acelui hotel din
alte vremuri. M-am gândit atunci la
oamenii dragi care nu mai sunt lângă mine. Noiembrie are obiceiul ăsta, de a
ți-i aduce aproape. Și mi-am dat seama, ca în fiecare an, că ei nu pleacă de
tot. Se ascund doar în lucruri mărunte: într-o carte cu filele îngălbenite de
vreme, într-un cuvânt pe care nu-l mai spune nimeni în afară de tine, într-un
pulover pe care nu-l mai porți, dar nici nu te înduri să-l dai. Mii de lumânări
ard pentru oameni care nu mai sunt, aprinse de oameni care încă sunt. Mi se
pare unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le mai putem face.
Sursa: arhiva personala
Pe drumul spre casă, castanii erau aproape goi. Frunzele lor mari, ca niște
palme deschise şi zbârcite, acopereau trotuarul, iar din loc în loc lucea câte
o castană rătăcită. Mereu mă opresc să adun castane până mi se rup buzunarele.
Le înșir peste tot prin casă şi le privesc cum își pierd luciul, zi după zi,
până devin mate și zbârcite. Când eram mică nu înțelegeam de ce mă întristează.
Acum înțeleg prea bine. Noiembrie e luna în care totul se micșorează. Zilele,
lumina, vorbele, pașii. Orașul se ghemuieşrela fel ca o pisică. Și totuși, din
când în când, noiembrie ne trimite câte o după-amiază ca asta. O fereastră de
soare între două ceți, cât să ne amintim că lumina nu pleacă de tot. Doar se
face mai rară. Și mai prețioasă.
Am ajuns acasă târziu. Am aprins doar lampa de lângă canapea, în linişte,
aproape în şoaptă, pentru că mi s-a părut că orașul își ține respirația. Și eu,
odată cu el.
Cu drag, de la geamul meu cu sclipiri de castane prăjite,
M. #pierdutaprintrecuvinte
