Ce să-ți spun? Era o vară care părea că va face istorie - istoria lor personală - aproape înainte de a începe, dar au făcut câţiva paşi înapoi, erau încă în poveste, dar doar observând-o, spunând „vara în care această”, „vara în care acea”, când tot timpul se întâmpla ceva. Au devenit obsedați de o fântână, de exemplu, una pe lângă care treceau în fiecare zi, care ţâşnea, abundent, atât de sus și care, totuși, se întorcea la sine de fiecare dată - toată iarna această fântână fusese uscată, fără să spună niciun cuvânt.
Ce să-ți mai spun?
Oh, totul - cum mergeau acasă seara când lumina era moale, orice rău aluneca în afara lor și se simţeau posedaţi, deţinuţi complet, într-un fel bun, de aer, care îi atingea constant, uneori urgent, alteori ușor, doar pentru a-i anunța că era acolo și ei credeau că, poate, asta însemna să fii viu. Când au văzut cât de complicat era un copac și cum îi dorea să se uite la el și să îi spună asta, cum culoarea unei anumite flori în acel moment anume era mai roșie, chiar mai roşie decât forța vieții, oricare ar fi aceasta, iar ei nu ştiau ce să facă cu ei înșiși, prin urmare nu făceau altceva decât să asculte cântecele în capetele lor, cântece care erau triste, ca aproape toate cântecele și să privească senzația asta de rostogolire, în soare sau ploaie, fără să ştie dacă era una bună, cea mai bună, deși nu avea un nume. Pe măsură ce acea vară urbană rătăcea spre întuneric, pisicile priveau din aleile lor – erau plictisite și așteptau minuni. Casele arătau, prin ferestre, fulgere de cuțit și furculiță, lumina albastră a televizoarelor, lupte fără consecințe între soți în baia de oaspeți.
Vocile sunau ca nişte ecouri pe acele străzi. Bâlbâitul îngrozitor al băieților în timp ce complotau cum să cucerească fetele care călăreau ultimele bucăţi de lumină, în pantalonaşi scurţi, mişcându-şi unduitor coapsele prin faţa lor şi se postau la coadă la McNeill, aşteptându-şi rândul la ghişeul aglomerat 24x7. Câteva stele dansau deasupra scenei domestice - această lume pe jumătate luminată, încercând să liniştească câinii îngrijorați de alarmele îndepărtate. Vis-a-vis, o femeie într-o fereastră spăla un pahar, un bărbat râdea zgomotos pe stradă nereuşind să acopere slujba de la biserica din apropiere, într-o horă alambicată de sacru şi profan.
Intr-o noapte urbană, într-o noapte fierbinte de iulie, el şi-a adus aminte că a privit spre cer, rătăcindu-se printre stelele care scânteiau aproape ca un sat mic şi pitoresc în timpul Crăciunului sau o mare de licurici în pădure. Dar chiar și cea mai strălucitoare stea nu se compara cu ea și felul în care ochii ei străluceau în lumina soarelui la 6 dimineaţa. Strălucirea lor era de ajuns să lumineze o mie de orașe în cea mai întunecată oră a lor. Era ca şi cum ea ar fi fost universul, iar el doar un punct care a avut norocul să se bucure de frumusețea ei, și așa a întins mâna către ea, doar ca să fie întâmpinat de golul care-i luase locul. Dar încă mai întinde mâna spre ea, sperând că într-o bună zi va fi acolo pentru a-i întâlni mâna. Indiferent că este în lumina răsăritului de la 6 dimineața sau în lumina lunii de la 10 noaptea, el vrea doar să o iubească, aşa cum a iubit-o odată.
M. #pierdutaprintrecuvinte
