De unde să încep? Poate de acolo de unde încep toate poveștile bune, dintr-un oraș cu două limbi și o singură inimă. Sunt M. și trăiesc în Oradea, orașul cu 38.000 de unguri. „33.000 de unguri!”, strigă Răzvan Vicoveanu cu năduf în piesa MaRó. Na jó, nu ne certăm pe 5.000, îi numărăm data viitoare.
Egyszer volt, hol nem volt... m-am născut aici și am copilărit aici împreună cu ungurii, la propriu și la televizor. N-am avut Netflix, am avut posturile maghiare. Am adormit cu Esti Mese și cu ursulețul, jó éjszakát, gyerekek, am zburat cu Nils Holgersson pe gâscă, cu Márton al lui care făcea „lúúúúúúd” de se auzea în tot cartierul. Am râs cu Hupikék törpikék adică Ștrumfii, m-am uitat la Klinika și eram mega îndrăgostită de Udo Brinkmann, doctorul cel tânăr și frumos, care vorbea germană, era dublat în maghiară și mie îmi frângea inima în română. Persze, și la toate celelalte filme și seriale de pe programele ungurești. Vă amintiți? Emlékeztek? Copilăria mea nu a avut subtitrare, dar nici nu era nevoie de ea. Am copilărit cu copii maghiari, ne-am jucat împreună, ne-am certat, ne-am împăcat și am fost și sunt foarte, foarte fericită. Prietena mea cea mai bună era Gabi. Mama ei era unguroaică, iar pe sora ei, Adriana, o strigam Pocok, képzeld el! Pe vremea aia nu știam că vorbim două limbi. Credeam că așa vorbește toată lumea. Au trecut anii. Gabi s-a mutat, Pocok a crescut, Udo s-a pensionat, iar eu am rămas aici, cu ambele limbi în buzunar, să le am la nevoie.
În seara asta am fost la teatru, la MaRó. Természetesen, am citit despre piesă înainte, ca orice orădeancă responsabilă care vrea să știe în ce limbă trebuie să râdă... Bobi Pricop, tipul mişto din Piatra Neamţ, regizorul spectacolului, a făcut o trebușoară nagyon jó: i-a adus pe actorii maghiari de la Szigligeti și pe cei români de la Regina Maria în aceeași sală, la aceleași repetiții. Și au supraviețuit cu toții. Mai mult, au pus-o de-un spectacol fantasztikus!
Textul îi aparține lui Székely Csaba, un tip genial, zic eu. Chiar așa! Deși am absolvit Literele și mi-am petrecut ani buni pierdută printre cuvinte, mie nu mi-ar fi trecut prin cap să alătur cele două silabe, „MaRó”, adică Magyar + Român. Dar în maghiară „maró” mai înseamnă și „coroziv” sau „caustic”. Uneori un singur cuvânt ține în el o istorie întreagă. Titlul te avertizează din start, ca eticheta de pe sticla de pálinka de la bunicul: o să râzi, dar o să și usture puțin. E ca la ardeiul iute de la grătar. Zici „hú, de jó!” și după aia plângi zece minute și ceri apă în ambele limbi. Sau ca atunci când îi zici vecinului „Jó napot!”, el îți răspunde „Bună ziua!” și rămâneți amândoi mulțumiți că ați fost politicoși, fără să știți exact cine a câștigat. Eu zic să-ți iei batistă la MaRó. Una pentru râs și una pentru momentul în care te recunoști pe scenă și te faci că nu ești tu.
Piesa prezintă scene grotești despre conviețuirea româno-maghiară, adică acea relație de familie unde toată lumea se știe de secole, își amintește TOT și n-a uitat NIMIC. Apar neînțelegeri, absurdități, istorie comună (cu versiuni diferite, evident), stereotipuri și prejudecăți. Lucruri pe care le-am auzit la masă, la pâine, la primărie, la crâşmă, la doctor, pe stradă, la TV, spuse pe jumătate în glumă, pe jumătate nu.
Româna și maghiara se bat în replici de la un capăt la altul, ca o soacră româncă și o noră unguroaică. Supratitrarea face pe mediatorul și aleargă după ei ca disperata, să nu scape vreo glumă netradusă. Tu stai în sală și întorci capul de la scenă la ecran și înapoi, de parcă ai fi la meci de tenis. După jumătate de oră ai febră musculară la gât, dar măcar ai înțeles tot. Dacă vorbești ambele limbi, felicitări, râzi de două ori. O dată când auzi gluma și încă o dată când citești traducerea și vezi că nu sună chiar la fel. Dacă știi doar una, nu-i bai, râzi cu o secundă mai târziu decât vecinul de scaun. El râde la original, tu la subtitrare, și din afară pare că ați repetat împreună. Iar dacă nu știi niciuna, ce cauți în Oradea? Na mindegy, râzi când râd ceilalți și dai din cap cu subînțeles. Nu observă nimeni.
Richard Balint, Balogh Attila, Giorgiana Coman, Fodor Réka, Ioana DragoșGajdo, Hunyadi István, Máthé Barbara, Eugen Neag, Răzvan Vicoveanu, Szotyori József, Tasnádi-Sahy Noémi și Tutos Ádám. Dacă ați citit lista cu voce tare și v-ați împiedicat la Tasnádi-Sahy, nu-i bai, nici Google Translate nu se descurcă. Cu numele lor faci liniștit o oră de pronunție, cu pauză de cafea la mijloc.
Doisprezece oameni curajoși, cât un juriu american. Numai că acești actori minunați, geniali, superbi nu judecă pe nimeni, ne judecă pe toți. Te așezi liniștit pe scaun, cu biletul în mână, și după zece minute îți dai seama că tu ești inculpatul. Și tu, și vecinul de rând, și doamna din față care a râs prea tare la o glumă despre unguri, și domnul din spate care a râs prea tare la una despre români. Toți am fost prinși în flagrant. Nu ai drept la un telefon, ai drept doar la supratitrare. Verdictul vine la final, în ropote de aplauze: vinovați cu toții, în ambele limbi, cu circumstanțe atenuante pentru că am râs de noi înșine. Pedeapsa? Să mai venim o dată.
Și apoi vine momentul supratitrării. Biata de ea, toată seara a muncit pe brânci, a tradus din română în maghiară și din maghiară în română fără să crâcnească. La un moment dat însă se satură. Pe ecran apare, negru pe alb, că nu e plătită destul. Sala amuțește o secundă, apoi izbucnește în râs. Cei care citesc româna râd, cei care citesc maghiara râd, iar cei de la contabilitatea teatrului probabil și-au notat ceva în agendă. Sper!
De la Avram Iancu cu fluierul lui pe munte și Kossuth Lajos cu discursurile de la Pesta au trecut vreo 170 de ani de „lasă că mai vorbim”. Ani în care ne-am tot amânat, ca pe o scrisoare pe care n-ai curaj s-o trimiți. Acum suntem în 2026, într-o sală de teatru din Oradea, cu bilet și cu supratitrare. Istoria a mers cam ca personalul de Cluj, cu opriri în toate gările, dar până la urmă a ajuns. Românii și ungurii stau pe aceeași scenă și râd de ei înșiși, de lucruri la care bunicii noștri nu râdeau deloc. Și râdem și noi în sală, amestecați pe rânduri, fără să ne mai uităm cine lângă cine stă. La final am aplaudat TOȚI la fel. Avram Iancu probabil ar fi stat în ultimul rând
(după ce şi-ar fi lăsat coasa la garderobă), cu brațele încrucișate și cu fluierul în buzunar, zicând: „Nu-i rău!” Iar Kossuth Lajos (oratorul anului 1848, sigur ar fi avut podcast azi), două locuri mai încolo: „Nem rossz.” Exact aceeași replică, în două limbi. Cam asta e MaRó pe scurt.
Am ieșit din teatru în seara de octombrie și m-am gândit la Gabi, la Pocok, la ursulețul de la Esti Mese. Poate că bunicii n-ar fi crezut, dar uite că se poate. Uneori trenurile întârzie atât de mult încât uiți că le așteptai. Și apoi, într-o seară oarecare, cobori pe peron și îți dai seama că ai ajuns acasă.
Köszönjük, MaRó. Mulțumim, Oradea.
M. #pierdutaprintrecuvinte
