Iubirea este...

 

Sunt în faţa ecranului. Mă gândesc la Joan Didion, preferata mea, care, la un moment dat, într-un interviu, fiind întrebată ce crede despre iubire, a răspuns nonşalant, “Nu stiu.” Ei bine, ce e iubirea? Cum scrii despre iubire? 

Aleg cu grijă cuvintele, spărgând toate ușile, încercând să-mi eliberez sentimentele. Cu câteva luni în urmă, am citit mai multe articole care prezentau beneficiile pentru sănătate ale scrisului într-un mod profund personal. Pentru mine dragostea a fost întotdeauna un sentiment, dar perspectiva mea asupra iubirii s-a schimbat de la a fi doar un sentiment la ceva mai mare decât viața. Iubirea este ceva incomensurabil sau cuantificabil sau văzut. Se simte, este omniprezentă, o stare de a fi. Iubirea este o acțiune directă, o manifestare a unei senzații mărețe și copleșitoare care ne preia simțurile. Iubirea este un risc pe care toți suntem dispuși să-l asumăm. Iubirea este o șansă, o oportunitate pe care niciunul dintre noi nu este vreodată dispus să o risipească. Nuanțele unei iubiri imperfecte sunt cele care le fac mult mai umane, cu atât mai reale și mai identificabile. La urma urmei, iubirea este ceva care pur și simplu se întâmplă. Nu este ca și cum ai avea o listă pe care o bifezi înainte să te decizi să iubești această persoană. Iubirea este ceva care îți dă putere și slăbiciune în același timp. Este ceva care ar putea scoate la iveală tot ce este mai bun și, uneori, cel mai rău din cineva. Este tot ceea ce îți este drag și mai mult. Este inima ta, este miezul tuturor lucrurilor. Da, iubirea este miezul a tot ceea ce vezi în jur. Tot ceea ce te inconjoara este din iubire. Cărțile, filmele, cântecele, toate din iubire. Iubire pierdută, iubire găsită, iubire tânjită. Tuturor ne place o poveste de dragoste bună, nu? Iubirea este, la urma urmei, o parte fundamentală a experienței umane într-o formă sau alta. Este genul de poveste de dragoste pe care oamenii o trăiesc în fiecare zi când primele flăcări ale dorinței s-au aprins. Este „ce se întâmplă mai departe”. Dincolo de cuvinte. Ceea ce ne unește. Ceea ce contează. Ce avem. Iubirea nu are nevoie de nimic. Iubirea nu exclude nimic.

Nu ştiu dacă e un răspuns la eterna întrebare. Poate că e. Poate că nu. Vă las pe voi să hotărâţi.

Cu multă iubire,

M. pierdutaprintrecuvinte

Zeiţe de categoria B...

Vineri seară am plecat de la teatru bocind... Nu pentru că eram tristă. Eram răvăşită, dar sufletul meu era plin de admiraţie, iubire şi încântare. O lacrimă m-a surprins la puţin timp după ce a început piesa, am încercat să o opresc dar a alunecat hotărâtă pe obrazul meu. Si uite aşa, m-am trezit cu lacrimile curgându-mi pe obraji în timpul piesei. Am încercat să le şterg pe furiş, dar am auzit-o pe doamna de lângă mine suflându-şi nasul la interval regulate şi nu mi-a mai păsat. Stiam că şi ea plânge. Le-am lăsat să curgă în voie, pe obrajii machiaţi, fără să-mi pese că imaginea impecabilă de la începutul piesei va fi stricată de dârele lăsate de aceste râuleţe ale emoţiei mele.

Vineri seară am fost la teatru. Zeiţe de categoria B... O piesă cu şi despre actriţe. Femei. Oameni. O piesă pusă în scenă de regizorul Andrei Măjeri, un text de Alexandra Felseghi şi trei actriţe EXCEPŢIONALE: Elena Ivanca, actriță a Teatrului Național „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca, Ioana Dragoș Gajdó, actriță a Teatrului „Regina Maria” din Oradea şi Silvia Luca, actriță a Teatrului „Mihai Eminescu” din Botoșani.

Nu ştiu câţi vor citi această postare. Nu ştiu câţi cunosc pasiunea mea pentru teatru. La urma urmei, nu contează. Ceea ce îmi doresc este ca această postare să fie un omagiu la adresa unor FEMEI, ACTRIŢE SUPERBE, PUTERNICE şi aş putea folosi toate adjectivele la superlativ din lume pentru a le descrie. Dacă aş fi vrut vreodată să fiu altceva, vineri seara aş fi vrut să fiu şi eu actriţă de categoria B. Poate că de aceea simt mai mult ca niciodată cât de pierdută sunt printre cuvinte încercând să exprim ceea ce am simţit. 

Piesa prezintă trei actriţe din trei teatre de provincie, fiecare cu experienţa ei de viaţă, poveştile lor împletindu-se ca o cunună de emoţii, trăiri şi sinceritate debordantă. Trei actriţe diferite, puternice dar toate cu un talent ieşit din comun. “Zeițe de categoria B” vorbește, în faţa “Avizierului vieţii”, despre condiția actriței din provincie (categoria B), condiţia femeii actriţă trecută de 50 de ani (cetagoria B, din nou), despre uşurinţa cu care actorii sunt schimbaţi în teatru ca nişte piese de care nu mai ai nevoie. Avizierul vieţii nu vorbeşte dar este mereu prezent, punctând fiecare moment marcant al vieţilor celor trei actriţe: părinţi, admiterea la teatru, balet, sacrificii, iubiri, copii, soţi, mame, taţi, sacrificii, moarte, decepţii, sacrificii, respingeri, lacrimi, căderi, trăiri, credinţă, sacrificii. Mă obsedează acest cuvânt - “sacrificiu”. Probabil că a trebuit să văd această piesă ca să înţeleg ce înseamnă sacrificiul,  ce înseamnă să îţi doreşti din toată inima ceva, ce înseamnă să iubeşti ceea ce faci, să SACRIFICI TOTUL pentru a da viaţă unui personaj, pentru a-i face fericiţi pe cei din sală pentru că “O regină e regină și cu pantofi și cu adidași și cu bocanci. […] O actriță cade, se ridică și o ia de la capăt”.  

Sper că am reuşit să transmit puţin din emoţia pe care am simţit-o eu şi mai sper că teatrul şi aceste actriţe minunate, aceste femei fascinante vor rămâne în sufletele voastre. Probabil că vor fi unii care vor spune că nu e cazul să fiu atât de brutal de onestă şi deschisă când vorbesc despre sentimentele mele şi ceea ce simt. Dar eu cred că e curajul de fi cine sunt, de a-mi asuma cine sunt şi ce simt. La fel ca multe alte fete, femei, zeiţe de categoria B. Deştepte, speciale, minunate, fascinante... dar mai ales, talentate. Pentru că “Ce este talentul? Între gând și cuvânt este o pauză. Ce faci tu în acea pauză este talentul.”

Aceste trei doamne, aceste actriţe minunate sunt definiţia talentului şi pasiunii pentru teatru. As fi vrut să am curajul să urc pe scenă să le îmbrăţişez tare, tare pe toate trei. Aş fi vrut să le şterg lacrimile şi să le strâng în braţe. Dar am stat cuminte în rândul 4, locul 16, aplaudând, cu lacrimile curgând şi uitându-mă fascinată la aceste Dumnezeiţe care mi-au umplut sufletul de iubire, pasiune şi frumos, într-o vineri seară.

Doamnelor actriţe, chapeau!

Cu infinită dragoste şi admiraţie,

Mira aka #pierdutaprintrecuvinte