OMG...

Umează să citiţi un text care ar putea să vă derajeze… pe mulţi dintre voi. Poate că unii vor spune că dau dovadă de “legit psycho behaviour”. No way! Dar dacă vă recunoaşteţi în vreo categorie, luaţi repede măsuri! OMG! Bro, “swear to God”, nu vreau să creadă lumea că prin postarea asta doresc “moartea feminismului” sau că vreau să fiu un “incel”, dar “I’ve got lore”!

Nu, eu nu vorbesc astfel. Don’t worry! Astfel vorbesc personajele unei super piese de teatru, “Deşteptarea”, cu şi despre adolescenţi. M-am gândit mult ce să scriu, să reuşesc cumva să redau sentimentul pe care l-am avut în timpul piesei. L-aş numi nelinişte. Pe lângă tristeţe. Piesa o urmărește pe Amalia, 16 ani, elevă la un liceu de prestigiu. Amalia se zbate între nevoia de recunoaștere, presiunea performanței și violența ascunsă a internetului. Vestea calificării ei la olimpiada națională de română declanșează nu aplauze, ci o avalanșă online necontrolată, culminând cu o imagine compromițătoare (o poză în care imaginea ei este ataşată unui corp gol, voluptos, din câte înţelegem) care ajunge la colegi și pe paginile de bârfă ale orașului, social media şi aşa mai departe.

Sursa imagine: https://www.defoto.ro/

Felul în care este spusă povestea Amaliei, mimând online-ul, mediul în care adolescenţii îşi trăiesc vieţile (hai să nu fim ipocriţi şi să admitem că şi noi, adulţii, avem o relaţie “specială” cu online-ul), replicile, cuvintele într-o englezo-română de vis (dragi tineri, să nu vă supăraţi pe mine că am “leak”uit chestiile astea”) reflectă perfect lumea în care ne învârtim, convieţuim într-un echilibru aparent echilibrat dar care se balansează periculos între realitatea realitate şi realitatea virtuală. Piesa aceasta este semnalul de alarmă pentru mai multe categorii de indivizi: şcoala, ruptă de realitate şi ancorată în discursuri sforăitoare, desuete, cu tentă politică (de, politica se face în şcoală); părinţii, depăşiţi de situaţie, habar neavând de vieţile interioare ale propriilor copii, de trăirile acestora, aplecând mereu urechea doar la ce le spun alţii despre propriile odrasle în loc să aibă un dialog onest, chiar dacă trist şi “nasol” de relevant…pentru părinţi.

“Mi-a smuls telefonul din mână. Nu m-a durut nici palma, nici că m-a făcut curvă, ci că mi-a smuls telefonul.”, zice Amalia a doua zi, după ce mama ei află de existenţa pozei respective, o plesneşte şi o alintă cu apelativul de mai sus, fără să se gândească de două ori că fata ei ar putea fi ţinta unei farse creată de un produs al inteligenţei artificiale.

Sunt surprinse reacţiile colegilor, adolescenţi mai mici sau mai mari din acelaşi liceu de prestigiu (şi treaba asta, cu liceele de prestigiu, I mean…Bro!), precum şi reacţiile adulţilor în social media: podcasteri si, bineînţeles, tribul de greţoşi siniştri, “băjeţii” de vârsta mea (peste 40 de ani) care îşi pierd vremea prin diverse grupuri online, dialogând despre cât de “bună” e fata. Doar unul cârâie, “băi, e minoră”, ceilalţi visează doar ce ar putea face…cu fata.

Man, m-a copleşit tristeţea. Pe bune! Mi-am dat seama că aceşti tineri trebuie să penduleze între nişte discursuri completamente diferite, colegi-şcoală-psihologul şcolii-părinţi-prieteni foarte buni-prieteni buni-prieteni mai puţin buni-social media-societate şi nu ştiu cum să împace lumea. Ȋn final, nu mai ştii cum să te comporţi, ce să spui, cum să spui, ce să nu spui, ce să faci, ce să nu faci, în cine să ai încredere, dacă să ai încredere. Pffff!

Tinerii care interpretează rolurile sunt excepţionali. Ȋi voi numi aici pe toţi pentru că merită, pentru că au curaj, pentru că sunt frumoşi, pentru că sunt talentaţi, pentru că…dar ce mă mai justific eu aici? Aşa vreau eu!

Amalia: Anastasia Vicoveanu

Bogdan: Robert Balint/Filip Ionescu

Bianca: Rebeca Rusu

Cristina: Dania Uifaluși

Cosmin: Benjamin Kendi

Alex: Tudor Neagu

şi adulţii mei:

Psiholoaga: Adela Lazăr

Tatăl lui Bogdan: Richard Balint/Sorin Ionescu

Mama Amaliei: Alina

Tatăl Amaliei: Razvan Vicoveanu

Tatăl Biancăi: Alexandru Rusu

So…man, I hope you get my drift!

Brb!

M. #pierdutaprintrecuvinte

Mi-am învăţat cuvintele să iubească mai mult…

 

Ce aş putea să vă spun acum, la sfârşit de an, şi nu vi s-a spus de atât de multe ori? Câteodată trăiesc acest sentiment derizoriu că vă plictisesc, dar apoi mă gândesc că, totuşi, sunt oameni care mă citesc, iar dacă am reuşit, de-a lungul timpului, să transmit un mic moment de încântare şi fericire, de speranţă, îmi spun că merită.

Cred că fiecare dintre noi are o perspectivă diferită a anului care a trecut şi a anului care vine. Depinde cum privim lucrurile, ce am făcut, ce am gândit, ce am trăit, ce nu am trăit, ce am câştigat, ce am pierdut. 

 Sursa: arhiva personala

Eu am încercat să îmi învăţ cuvintele să iubească mai mult, să îmbrăţişeze lumea până la durere, să râdă mai mult, să spere mai mult, să se teamă, să plângă, să trăiască mai mult. M-am întrebat deseori: să le şoptesc sau să le strig cât pot eu de tare?  Mai lucrez la treaba aceasta. Fiecare cuvânt e un moment, fiecare cuvânt e o eternitate. Sunt cuvintele mele, spiritul meu, visele mele, gândurile mele. Ele, cuvintele, sunt prietenele mele.

Acum, în acest 31 decembrie al anului 2025, voi folosi doar acest cuvânt magic, MULŢUMESC! Mulţumesc pentru spuse şi nespuse, pentru experienţe, pentru momente, pentru gânduri, pentru iubire, pentru OAMENI!

Vă îmbrăţişez cu toată puterea şi căldura prietenelor mele, cuvintele, şi vă urez visuri nesfârşite, pasiuni ş iubire! Dar mai presus de toate, vă urez să fiţi voi! Cheers!

LA MULŢI ANI!

Mira #pierdutaprintrecuvinte✒

Maricica, mon amour…

 

Știi, Corina, nu te cunosc, dar sper că într- o zi ne vom întâlni. Te-am văzut prima dată pe Instagram, ţi-am dat like la o postare despre cartea ta. Ȋntr-o zi, când treceam pe lângă Bob Republic în plimbările mele solitare, cu mine şi doar cu mine, mi-am amintit că pot să cumpăr cartea de acolo. Am intrat şi am cerut cartea. Am citit-o în noaptea aceea. Am plâns dar am şi râs. Te-am invidiat şi te invidiez şi acum. Pentru curajul de a scrie despre nişte lucruri atât de intime, personale, atât de triste. Te invidiez pentru curajul tău de a spune lucrurilor pe nume şi de a vorbi despre LUCRURI. Ȋn acelaşi timp, aş vrea să îţi mulţumesc că mi-ai adus aminte despre curaj. Curajul de a scrie, curajul de a avea o opinie, curajul de a căuta răspunsuri într-o lume “fericită” şi corectă social.  

Sursa: arhiva personala 

Eu sunt Mira. Scriu. Pe lângă alte cele. Dar scriu şi vreau să îţi mulţumesc că ai avut curajul de a spune că “[s]ă scriu cartea asta a fost unul dintre cele mai grele lucruri pe care le-am făcut până acum.” Oh, te înţeleg atât de bine. A scrie este atât de greu. Doar cei care sunt acolo vor înţelege ce înseamnă să te expui, tu, aşa cum eşti. Să îţi deschizi sufletul şi să dai glas celor mai intime trăiri, să strigi şi să te revolţi, să cauţi răspunsuri într-o lume în care lumea este atât de “realizată şi de “fericită”, într-o lume în care fiecare e pentru fiecare. Să fii TU! Iar tu, Corina, eşti tu în întreaga carte! Tu, doar tu!

Corina, eşti minunea mea de Crăciunul 2025. Ȋţi sunt recunoscătoare pentru că mi-ai readus aminte cum trebuie să fii, onest şi sincer până la sânge, curajos şi asumat. Și cum spui tu, “am fost cu capul în nori toată viaţa”. Eu cred că e minunat şi adorabil. Doar cei care îndrăznesc şi visează îşi permit acest lux în zilele noastre.

Te îmbrăţişez,

Mira aka #pierdutaprintrecuivnte

P.S.Cartea “Maricica, mon amour” o găsiţi la Bob Republic. Vă pupicesc pe toţi cei de la Bob Republic că încurajaţi autorii, cititorii şi sunteţi atât de cool!

Ai mei...

 La un moment dat am scris un fragmenţel numit “Dorul dintre două lumi…” în care îmi doream un inel fermecat. Un inel care să reuşească să înghesuie într-o valiză tot ce iubesc. Poate că iubesc prea mulţi oameni, lucruri şi de aceea nu încap nicăieri. Mi se face dor de ducă dar vreau să şi rămân. Vreau să văd lumea, dar, în acelaşi timp, vreau să petrec tot timpul din lume cu cei pe care îi iubesc. Cei pe care nu pot să îi înghesui în valiză pentru că îi iubesc prea mult. Plec de multe ori dar mă întorc mereu. Mereu aici, în ţara mea. Cu ei, ai mei. Ei… Burebista, Decebal, Ștefan cel Mare, Nicolae Basarab, Dimitrie Cantemir, Gheorghe Asachi, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Alexandru Ioan Cuza, Horea, Carol I, Aurel Vlaicu, Cantacuzino, Mihail Kogălniceanu, Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ioan Luca Caragiale, Regina Maria a României, Constantin Brâncuşi, Ciprian Porumbescu, George Enescu, Tristan Tzara, Eugène Ionesco, Nicolae Iorga, Corneliu Baba, Ștefan Luchian, Nicolae Tonitza, Nicolae Grigorescu, Theodor Aman, Sergiu Celibidache, Herta Müller, Lucian Blaga, Mircea Eliade, Nicolae Steinhardt, Nichita Stănescu, Mircea Cărtărescu, Nadia Comăneci, Mircea Cantor, Emil Cioran, Simona Halep, David Popovici, Gheorghe Hagi, Constantin Noica, Mihail Sebastian, Ivan Patzaichin, Doina Melinte, Daniela Silivaş, Henri Coandă, Gheorghe Brătianu, Iuliu Maniu, Ilie Năstase, Titu Maiorescu, Victor Babeş, Marin Preda, Dumitru Prunariu, George Călinescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Carol Davila, Ana Aslan, Anghel Saligny, Grigore Moisil, Spiru Haret, Amza Pellea, Marcel Iureş, Ștefan Iordache, MariaTănase, Carmen Galin, Ion Popescu-Gopo, Alina Cojocaru, Adrian Ghenie, Petre Ţuţea, Monica Lovinescu, Ioana Celibidache, Ana Blandiana, Anca Parghel, infinitul românesc… Oamenii obișnuiți. Cei care dau tot ce au mai bun. Cei care tratează pe toată lumea cu respect și demnitate. Cei care încearcă să-i facă pe ceilalți fericiți și împliniți. Cei care iau întotdeauna în considerare întregul și nu doar partea lor. Ei sunt oamenii mei.

Sursa: https://www.urban.ro/mircea-cantor-genti-dior/

La mulţi ani, România!
M. #pierdutaprintrecuvinte✒

 

Oglinda spartă...

„Oglinda spartă”, care se joacă acum la Teatrul Regina Maria, este o piesă practic necunoscută din 1994 scrisă de Arthur Miller – Arthur Miller-ul faimos pentru „Moartea unui comis voiajor” – dar datorită prezentării puternice oferite de distribuția remarcabilă a acestei producții stelare, precum și a mesajului său atemporal, dar pertinent din punct de vedere politic, „Oglinda spartă” nu ar trebui să mai zăbovească în obscuritate, ci să primească laudele și faima cuvenite.

Piesa este pur şi simplu fantastică. Familia Gellburg, Phillip și Sylvia, este un cuplu căsătorit, care, pentru toți cei din jur, pare un cuplu obișnuit. Se pare că au o problemă. În scena de deschidere, Phillip se întâlnește cu Dr. Hyman (doctorul care o tratează pe Sylvia și își permite ca înclinațiile amoroase să invadeze relația medic-pacient), interpretat de Răzvan Vicoveanu, pentru a afla ce este în neregulă cu Sylvia. Se pare că picioarele ei nu funcționează, deși nu este nimic în neregulă cu ea. Dr. Hyman explică faptul că nu există nicio cauză fizică pentru această boală și că, de fapt, ar putea fi o afecțiune mentală. Sylvia este cuprinsă de un sentiment acut de neputință și anxietate în timp ce află despre atrocităţile din Gaza. În mod inexplicabil, a devenit paralizată de la brâu în jos din cauza temerilor sale, care sunt amplificate de relația complexă cu soțul ei, Phillip, interpretat cu măiestrie de Eugen Neag. „Oglinda spartă” ne poartă într-o călătorie asemănătoare unei proceduri de detectiv medical pentru a găsi răspunsuri la cauzele reale ale stării debilitante a Sylviei. 

 

Sursa: arhiva personala

Povestea continuă apoi să analizeze care ar putea fi cauza acestei boli derutante, iar în timpul explorării, aflăm multe despre fiecare dintre indivizi. Ceea ce pare a fi o familie normală nu este ceea ce credem că este, iar fiecare dintre personaje are unele probleme personale, pe care niciunul dintre ei nu le poate împărtăși. O parte din ceea ce declanșează boala este ceea ce se întâmplă în Gaza. Simptomele Sylviei sunt discutate, analizate și se sugerează diagnostice. Denisa Vlad joacă cu emoție rolul Sylviei Gellburg. Sylvia/Denisa este ca un cor grecesc format dintr-o singură voce, care transmite avertismente pe care nimeni nu vrea să le audă.

Regizată cu grijă de Timofei Kuliabin, care stăpâneşte cu atenție piesa, într-un decor minunat (Oleg Golovko folosește excelent scena), aceasta este o piesă care transmite povestea cu onestitate și sentiment. Alexandru Rusu preia rolul angajatorului lui Phillip, Richard Balint este Robert Wilson, iar Anda Tămăşanu rolul surorii Sylviei, Jessica (ea este personajul comic, dar dezvăluie multe despre sora și cumnatul ei, în timp ce Dr. Hyman explorează cauza acestei boli).

Nu sunt genul de persoană care să dezvăluie finalul unei piese superbe, așa că vă voi spune doar că este vorba despre relații, dragoste și onestitate. Aceștia ar putea fi oameni reali, oameni pe care îi cunoașteți, cu probleme care sunt de sine stătătoare. Criză de identitate pentru Phillip, lipsă de afecțiune și respect pentru Sylvia și un doctor care este, de fapt, un afemeiat, dar grija și preocuparea sa deschid Cutia Pandorei pentru familia Gellburg. Este o producție foarte impresionantă de la început până la sfârșit. Luminile la fel ca și sunetul, muzica incidentală alese precum şi recuzita uimitoare, împreună cu costumele, toate fac ca această piesă cu mai multe scene să funcționeze excelent pe scena teatrului din Oradea.

Titlul nu este legat doar de evenimentele oribile ale Nopții de Cristal (Kristallnacht) din Germania, în noiembrie 1938 (în acest caz este vorba despre evenimentele cumplite din Gaza), ci indică și faptul că situația dintre Phillip și Sylvia nu poate fi rezolvată. Odată spartă, sticla este genul de substanță care nu poate fi reparată, iar aceasta este exact situația cu familia Gellburg.

Mai multe nu vă dezvălui. Mergeţi la teatru!

M. #pierdutaprintrecuvinte

Doar o dimineaţă de toamnă….

M-am trezit cu o strălucire portocalie blândă care se filtrează prin perdelele mele. Alarma a sunat blând spre deosebire de celelalte zile când părea un ţipăt sfâşietor venind din telefon. E prima zi din noiembrie şi vreau să fie memorabilă, chair dacă asta înseamnă doar să respir aerul curat, aerul de toamnă. Ȋn această dimineată nu mă gândesc decat că vreau să mă plimb, e ca şi cum cineva îmi strigă numele să ies afară. Ceea ce iubesc mult este liniştea străduţelor dosite. Recunosc feţele vecinilor, dar prefer să fiu doar cu mine. Mirosul toamnei mă năpădeşte. Toamna, atât de frumoasă și atât de proaspătă îmi împrospătează pielea cu o ușoară ceață de sfârșit de vară şi o conștientizare înghețată a faptului că lumea, în cea mai frumoasă formă a ei se schimbă din artificial și superficial în maro cald și portocaliu intens. Ce zi frumoasă, îmi spun. Dar totuşi…

 

                                                                    Sursa:arhiva personala

Toamnă, nu m-ai văzut privindu-te în timp ce te strecurai printre ierburi și le legănai cu respirația ta. Când florile sălbatice se aplecau să te întâmpine şi copacii se întindeau să te salute. Ei, bieţii, credeau că atingerea ta era frumusețe, dar au descoperit că sărutul tău era moarte. Toamnă, te iubesc şi te urăsc. Deoarece, cu toată flacăra și pasiunea ta, nu ești decât o hoață şi o şmecheră. Deși rivalizezi cu magia flăcării primăverii, ești o iubită bătrână și tragică. Iar purpuriul, aurul și cărămiziul tău nu sunt decât o mască care să-ți ascundă durerea. Căci unele povești se termină toamna. Ca frunzele, care cad pe pământ. Sfârșiturile se nasc toamna. Iar frunzele căzute sunt sărutări de rămas bun.
Dar îmi fac o promisiune în această primă zi de noiembrie. Fără limbaj, fără cuvinte, îmi promit că, deşi nu voi ierta și nu voi uita niciodată toamna, o voi purta mereu în inimă: răsucirea frunzelor, zborul lor în vânt, căderea lor inevitabilă pe pământ, o întoarcere la copacii care mă făcuseră cândva să cred într-o lume fără sfârșit.

M. #pierdutaprintrecuvinte ✒