Despre reziliență, din peştera mea de pe Magheru…

Zilele trecute am dat peste un clip cu o scriitoare care vorbea despre un cuvânt. Un singur cuvânt. Spunea că s-a tocit de cât l-am folosit, că l-am pus peste tot, ca pe o pătură prea subțire care nu mai ține de cald. Cuvântul era „reziliență”. Mi-a rămas în cap toată seara. Poate și pentru că, în aceeași săptămână, Ryan Reynolds a venit pentru prima dată în România și a spus că asociază țara noastră exact cu asta. Cu reziliența. Cu un popor care trece prin tot și cumva se ridică mereu. Și m-am uitat în jurul meu. La caloriferul rece. La geamul prin care …Ah! Pardon! Nu se vede șantierul din fața blocului pentru că stau sus sus de tot! La fesul pe care îl port în casă de vreo două săptămâni. Și m-am gândit: Ryan, dacă vrei să vezi reziliența de aproape, vino, dragă, la mine pe Magheru, în Oradea. Fac cafea. E singurul lucru cald pe care ți-l pot oferi.

Dimineața începe la 6:58. Nu pentru că așa vreau eu, ci pentru că la 7 fix pornește excavatorul, iar corpul meu a învățat să se trezească înaintea lui, ca un soldat care simte bombardamentul. Geamurile vibrează. Paharele se ciocnesc ușor între ele. Uneori mi se pare că închină. Dau drumul la apă și aștept. Aștept mult. Am timp să mă gândesc la viață, la alegerile mele, la de ce nu m-am mutat la ai mei. Apa vine. Rece. Și eu fac duș așa, cu ochii închiși și cu demnitatea unei femei care știe că pe Instagram asta se numește „cold plunge” și costă 300 de lei. Ies din baie un om nou. Puțin mai albastru, dar nou.

Lucrul care mă amuză cel mai tare, deși nu știu dacă e amuzant sau trist, e că stau într-un oraș pe care toată lumea îl laudă. Fațade renovate, Corso, lumini, turiști care se opresc și fac poze. Și la zece kilometri de mine, la Felix, apa caldă iese singură din pământ. La mine în robinet nu iese. Apa termală știe drumul spre Felix. Spre Magheru, încă nu.

Pe la nouă începe muzica. Picamerul, betoniera, camionul care dă cu spatele și face „piu piu piu” de câteva sute de ori pe zi. Iar mie îmi place rockuuuuuuul!!!!! Și peste toate, vocea unui nene cu cască: „Ionuţe, mai dă-i, mai dă-i, STAAAI!”. N-am văzut niciodată fața lui Ionuț. Dar îl cunosc. Știu că nu stă niciodată când i se spune.

Sursa imagine:  https://www.thewoman.ro/ryan-reynolds-romania-impact-see-andreea-esca/ 

Am deschis o singură dată geamul ca să aerisesc. N-am mai repetat greșeala. A intrat praful, a intrat zgomotul. La prânz, pe masă se așază un strat subțire de praf. Îl șterg. Revine. E o relație stabilă, mai stabilă decât multe pe care le-am avut. La unu e pauza lor. A lor, a muncitorilor de pe şantier. Și deodată se face liniște. Nu liniștea bună, de duminică dimineață, ci o liniște ciudată, care sună a ceva lipsă. Ca atunci când se oprește frigiderul noaptea și abia atunci îți dai seama că mergea. Rămân nemișcată în mijlocul camerei, cu cana în mână, și ascult. Aud un porumbel pe pervaz. Aparent porumbeii gânguresc şi se iubesc şi în bum bum. Mă aud pe mine respirând. Și, sincer, nu știu ce să fac cu atâta liniște. Mă neliniștește mai tare decât picamerul. Pentru că știu că e doar o pauză. Că o să înceapă din nou. Și jumătate de oră stau și aștept zgomotul, cum aștepți să sune telefonul. De fapt, nici pe ăsta nu îl aştepţi pentru că dacă încerci să vorbeşti la telefon, interlocutorul te întreabă dacă ești pe o pistă de aeroport. Le spui, de fapt ţipi că nu, ești acasă, în zona ta de confort. Doar că zona de confort are 14 grade.

Și mai e routerul de la Digi, cel mai sensibil membru al familiei. Nu se poate obişnui nicicum cu condiţiile vitrege de trai. Cum atinge excavatorul pământul, el se stinge, apoi repornește cu luminițele clipind în panică. Am sunat la Digi și m-au rugat să-l scot din priză și să-l bag la loc. Le-am explicat că nu e nevoie, că face asta singur de cincisprezece ori pe zi. Acum, când pornește picamerul, îl mângâi și îi spun „gata, gata, trece puiule”. Nu trece. Așa că intră în tură telefonul, cu hotspotul. Se încinge de efort, săracul. După cafea, e al doilea lucru cald din casă. Dar routerul rămâne singurul din casă care tremură mai tare ca mine.

Într-o zi am zis să fiu cetățean responsabil. Era amiază, iar pe clădirea Consiliului Județean ardeau luminile. Toate. Ziua-n amiaza mare. Am sunat la call centerul Primăriei. „Doamna dragă”, mi-a zis o voce caldă. Dragă. Nu ne cunoșteam, dar deja eram apropiate. Atât de apropiate încât, în zece secunde, m-a și trimis în altă parte. Cu drag, desigur. „Vă dau un număr de la Direcția Tehnică.” Am notat numărul pe un șervețel, cu mânuţele tremurânde. De emoţie, bineînţeles. Am sunat. A sunat. A sunat. Nimic. Și atunci am înțeles: asta e reziliența administrativă. Luminile ard, telefoanele sună, nimeni nu răspunde, iar sistemul merge înainte, neclintit, cald doar la vorbă. N-am primit căldură în calorifer, dar am primit „dragă” la telefon. E ceva. Eu tremur la 14 grade, ei strălucesc în plină zi. Mă gândesc uneori să mă duc acolo să mă încălzesc la bec. Dar m-ar vedea nenea cu casca și ar striga: „Doamnă, STAAAI!”. Și eu, spre deosebire de Ionuț, aș sta.

Seara ies pe Corso. Mă plimb printre lumini, printre clădiri frumoase, printre oameni care râd. E Oradea de pe Instagram și e superbă. Apoi mă întorc acasă, pe Magheru, unde e Oradea de pe TikTok. Rânjesc. Nu râd.

Mă culc îmbrăcată în straturi, ca o ceapă: pijama, trening, geacă, fes, două perechi de șosete groase groase din Maramureş. N-am niciun animal, dar în nopțile astea îmi imaginez un iac. Unul tibetan, mițos, care a supraviețuit la minus 40 pe un munte și ar râde de cele 14 grade din dormitorul meu. L-aș lăsa să doarmă în pat, deși ar ocupa tot patul, și camera, și probabil toată clădirea. Vecinii s-ar plânge. Dar eu aș dormi bine, oh atât de bine pentru prima dată în octombrie.

Și abia atunci, în liniștea aia de după șantier, liniște care aproape mă sperie, mă gândesc din nou la scriitoarea de mai sus. Ea spunea că reziliența a ajuns să sune ca ceva ușor. Ca o minge care sare înapoi. Ca și cum ar exista o rețetă: treci prin ceva greu, te scuturi, mergi mai departe. Și că, de fapt, nu există rețetă. Că fiecare duce altfel. Că procesul ăsta prin care, după ce te-a durut, faci ca altceva să mai fie posibil, rămâne destul de misterios. Și cred că are dreptate. Eu nu am sărit înapoi ca o minge. Eu m-am obișnuit. Sunt mai degrabă o minge uitată pe balcon în ianuarie, puțin dezumflată, puțin înghețată, dar încă acolo.

Am încercat de toate. Ceai, care e cald fix trei minute. Pături,care nu sunt niciodată de ajuns. Un radiator electric până au sărit toate prizele din casă.  Dopuri de urechi, deși excavatorul îl aud prin oase. Meditație, dar e greu să te concentrezi pe respirație când ți-o vezi. Și nervi. Nervii încălzesc, recunosc. Dar nu țin mult.

Așa că da, Ryan. Poate că suntem rezilienți. Dar nu pentru că e ușor. Ci pentru că, de cele mai multe ori, n-avem de ales. Și poate că exact asta s-a pierdut din cuvântul ăsta: partea în care doare, partea în care nu știi cum, partea în care pur și simplu rămâi. Cuvântul s-o fi golit de sens în altă parte. Aici, pe Magheru, s-a umplut la loc. Cu praf, cu apă rece și cu strigăte după Ionuț. Iar dacă vii vreodată, nu te caza la hotel. Vino la mine. Îți dau fesul de rezervă și stăm amândoi la geam, la unu fix, să ascultăm liniștea. O să vezi că e cea mai grea parte.

Cu drag, de sub trei pături,

M., o orădeancă rezilientă (sau doar obișnuită) #pierdutaprintrecuvinte

P.S.1 La poză vi-l pun pe Ryan. Nu pe mine. Eu sunt sub trei pături și nu se vede nimic, poate doar un năsuc roşu care respiră. Am încercat să-mi fac un selfie, dar camera a refuzat. E rea frig să funcţioneze. Am încercat cu blitz, poate se încălzește. Mi-a ieșit o poză cu aburul din gura mea. Arăta mai bine ca mine, sincer. Așa că rămâne Ryan: el e cel cu zâmbetul de Hollywood, eu sunt cea cu dinții care clănțăne. Telefonul are și el limitele lui. Eu, se pare, nu. Doar Ionuț.

P.S.2 Scriitoarea este Charlotte Casiraghi, iar cartea se numește „La Fêlure”, adică „Fisura”. Nu e despre peretele meu de la bucătărie, deși de când a pornit excavatorul ar putea fi.

P.S.3 Iacul l-am descoperit la o întâlnire de pregătire a profelor pentru examenul Cambridge. Speakerul ne-a cerut să ne gândim la un animal. Eu m-am gândit la „cow”, fără ezitare. Pentru gene. Văcuțele au cele mai frumoase gene din regnul animal: lungi, curbate, naturale, fără rimel, fără extensii și fără programare la salon de două ori pe lună. Când te gândeşti ce scumpe sunt genele, fetelor, iar vaca arată așa gratis, doar mestecând iarbă. Colegele au zis „yak”, „capibara”, toate alea. Am dat search pe sub masă, să nu se vadă că nu știu jumătate din grădina zoologică și de atunci visez la un iac, pentru căldură. Dar pentru gene, văcuţa rămâne prima mea iubire.

P.S.4 Comentariile sunt permise doar celor care au dormit măcar o noapte cu căciuliţă pe Magheru. Cei care doar tranzitează orașul, cu geamurile închise și clima pornită, sau care stau la Cucurigu, unde singurul zgomot e cocoșul, sunt rugați să se abțină. Voi nu aveți reziliență. Voi aveți liniște. Și căldură. Și n-o să vă iert niciodată pentru asta.

P.S.5 Da, am pus mai multe post scriptumuri decât paragrafe calde în toată postarea. Explicația e simplă: cât timp scriu, mi se încălzesc degetele. Tastatura a devenit, practic, caloriferul meu. Problema e că acum mi-e frică să mă opresc. Dacă iau mâinile de pe taste, simt cum mă cuprinde frigul de la vârful degetelor în sus, ca în filmele cu expediții polare în care cineva strigă „nu adormi, nu adormi!”. Așa că, dragă Primărie, dacă nu ne dați căldura în curând, s-ar putea să nu mă mai pot opri deloc. Urmează P.S.6, P.S.7, P.S.43. Postarea asta o să devină roman. Apoi trilogie. Aveți puterea să opriți asta. Un calorifer cald și tac. Promit.

 

MaRó…

 

De unde să încep? Poate de acolo de unde încep toate poveștile bune, dintr-un oraș cu două limbi și o singură inimă. Sunt M. și trăiesc în Oradea, orașul cu 38.000 de unguri. „33.000 de unguri!”, strigă Răzvan Vicoveanu cu năduf în piesa MaRó. Na jó, nu ne certăm pe 5.000, îi numărăm data viitoare.

Egyszer volt, hol nem volt... m-am născut aici și am copilărit aici împreună cu ungurii, la propriu și la televizor. N-am avut Netflix, am avut posturile maghiare. Am adormit cu Esti Mese și cu ursulețul, jó éjszakát, gyerekek, am zburat cu Nils Holgersson pe gâscă, cu Márton al lui care făcea „lúúúúúúd” de se auzea în tot cartierul. Am râs cu Hupikék törpikék adică Ștrumfii, m-am uitat la Klinika și eram mega îndrăgostită de Udo Brinkmann, doctorul cel tânăr și frumos, care vorbea germană, era dublat în maghiară și mie îmi frângea inima în română. Persze, și la toate celelalte filme și seriale de pe programele ungurești. Vă amintiți? Emlékeztek? Copilăria mea nu a avut subtitrare, dar nici nu era nevoie de ea. Am copilărit cu copii maghiari, ne-am jucat împreună, ne-am certat, ne-am împăcat și am fost și sunt foarte, foarte fericită. Prietena mea cea mai bună era Gabi. Mama ei era unguroaică, iar pe sora ei, Adriana, o strigam Pocok, képzeld el! Pe vremea aia nu știam că vorbim două limbi. Credeam că așa vorbește toată lumea. Au trecut anii. Gabi s-a mutat, Pocok a crescut, Udo s-a pensionat, iar eu am rămas aici, cu ambele limbi în buzunar, să le am la nevoie.

În seara asta am fost la teatru, la MaRó. Természetesen, am citit despre piesă înainte, ca orice orădeancă responsabilă care vrea să știe în ce limbă trebuie să râdă... Bobi Pricop, tipul mişto din Piatra Neamţ, regizorul spectacolului, a făcut o trebușoară nagyon jó: i-a adus pe actorii maghiari de la Szigligeti și pe cei români de la Regina Maria în aceeași sală, la aceleași repetiții. Și au supraviețuit cu toții. Mai mult, au pus-o de-un spectacol fantasztikus!

Textul îi aparține lui Székely Csaba, un tip genial, zic eu. Chiar așa! Deși am absolvit Literele și mi-am petrecut ani buni pierdută printre cuvinte, mie nu mi-ar fi trecut prin cap să alătur cele două silabe, „MaRó”, adică Magyar + Român. Dar în maghiară „maró” mai înseamnă și „coroziv” sau „caustic”. Uneori un singur cuvânt ține în el o istorie întreagă. Titlul te avertizează din start, ca eticheta de pe sticla de pálinka de la bunicul: o să râzi, dar o să și usture puțin. E ca la ardeiul iute de la grătar. Zici „hú, de jó!” și după aia plângi zece minute și ceri apă în ambele limbi. Sau ca atunci când îi zici vecinului „Jó napot!”, el îți răspunde „Bună ziua!” și rămâneți amândoi mulțumiți că ați fost politicoși, fără să știți exact cine a câștigat. Eu zic să-ți iei batistă la MaRó. Una pentru râs și una pentru momentul în care te recunoști pe scenă și te faci că nu ești tu.

Sursa: arhiva personala 

Piesa prezintă scene grotești despre conviețuirea româno-maghiară, adică acea relație de familie unde toată lumea se știe de secole, își amintește TOT și n-a uitat NIMIC. Apar neînțelegeri, absurdități, istorie comună (cu versiuni diferite, evident), stereotipuri și prejudecăți. Lucruri pe care le-am auzit la masă, la pâine, la primărie, la crâşmă, la doctor, pe stradă, la TV, spuse pe jumătate în glumă, pe jumătate nu.

Româna și maghiara se bat în replici de la un capăt la altul, ca o soacră româncă și o noră unguroaică. Supratitrarea face pe mediatorul și aleargă după ei ca disperata, să nu scape vreo glumă netradusă. Tu stai în sală și întorci capul de la scenă la ecran și înapoi, de parcă ai fi la meci de tenis. După jumătate de oră ai febră musculară la gât, dar măcar ai înțeles tot. Dacă vorbești ambele limbi, felicitări, râzi de două ori. O dată când auzi gluma și încă o dată când citești traducerea și vezi că nu sună chiar la fel. Dacă știi doar una, nu-i bai, râzi cu o secundă mai târziu decât vecinul de scaun. El râde la original, tu la subtitrare, și din afară pare că ați repetat împreună. Iar dacă nu știi niciuna, ce cauți în Oradea? Na mindegy, râzi când râd ceilalți și dai din cap cu subînțeles. Nu observă nimeni.

Richard Balint, Balogh Attila, Giorgiana Coman, Fodor Réka, Ioana DragoșGajdo, Hunyadi István, Máthé Barbara, Eugen Neag, Răzvan Vicoveanu, Szotyori József, Tasnádi-Sahy Noémi și Tutos Ádám. Dacă ați citit lista cu voce tare și v-ați împiedicat la Tasnádi-Sahy, nu-i bai, nici Google Translate nu se descurcă. Cu numele lor faci liniștit o oră de pronunție, cu pauză de cafea la mijloc.

Doisprezece oameni curajoși, cât un juriu american. Numai că acești actori minunați, geniali, superbi nu judecă pe nimeni, ne judecă pe toți. Te așezi liniștit pe scaun, cu biletul în mână, și după zece minute îți dai seama că tu ești inculpatul. Și tu, și vecinul de rând, și doamna din față care a râs prea tare la o glumă despre unguri, și domnul din spate care a râs prea tare la una despre români. Toți am fost prinși în flagrant. Nu ai drept la un telefon, ai drept doar la supratitrare. Verdictul vine la final, în ropote de aplauze: vinovați cu toții, în ambele limbi, cu circumstanțe atenuante pentru că am râs de noi înșine. Pedeapsa? Să mai venim o dată.

Și apoi vine momentul supratitrării. Biata de ea, toată seara a muncit pe brânci, a tradus din română în maghiară și din maghiară în română fără să crâcnească. La un moment dat însă se satură. Pe ecran apare, negru pe alb, că nu e plătită destul. Sala amuțește o secundă, apoi izbucnește în râs. Cei care citesc româna râd, cei care citesc maghiara râd, iar cei de la contabilitatea teatrului probabil și-au notat ceva în agendă. Sper!

De la Avram Iancu cu fluierul lui pe munte și Kossuth Lajos cu discursurile de la Pesta au trecut vreo 170 de ani de „lasă că mai vorbim”. Ani în care ne-am tot amânat, ca pe o scrisoare pe care n-ai curaj s-o trimiți. Acum suntem în 2026, într-o sală de teatru din Oradea, cu bilet și cu supratitrare. Istoria a mers cam ca personalul de Cluj, cu opriri în toate gările, dar până la urmă a ajuns. Românii și ungurii stau pe aceeași scenă și râd de ei înșiși, de lucruri la care bunicii noștri nu râdeau deloc. Și râdem și noi în sală, amestecați pe rânduri, fără să ne mai uităm cine lângă cine stă. La final am aplaudat TOȚI la fel. Avram Iancu probabil ar fi stat în ultimul rând

(după ce şi-ar fi lăsat coasa la garderobă), cu brațele încrucișate și cu fluierul în buzunar, zicând: „Nu-i rău!” Iar Kossuth Lajos (oratorul anului 1848, sigur ar fi avut podcast azi), două locuri mai încolo: „Nem rossz.” Exact aceeași replică, în două limbi. Cam asta e MaRó pe scurt.

Am ieșit din teatru în seara de octombrie și m-am gândit la Gabi, la Pocok, la ursulețul de la Esti Mese. Poate că bunicii n-ar fi crezut, dar uite că se poate. Uneori trenurile întârzie atât de mult încât uiți că le așteptai. Și apoi, într-o seară oarecare, cobori pe peron și îți dai seama că ai ajuns acasă.

Köszönjük, MaRó. Mulțumim, Oradea.

M. #pierdutaprintrecuvinte

 

Strălucire…

 

Vă mai amintiţi primele zile de şcoală cand eraţi întrebaţi, invariabil, în fiecare oră:

“Copii, cum aţi petrecut vacanţa de vară?”

Era întrebarea care îţi amintea pentru a mia oară ceva ce tu ştiai deja din ultima zi a lunii august. Vacanţa se sfârşise. Erau semne. Primul semn: te târau ai tăi prin librării să cumpăraţi caiete, penare, creioane, radiere şi toate alea. Al doilea semn: tema de vacanţă. Ȋncepeai să cauţi febril răspunsurile de la sfârşitul culegerilor. Asta în cazul meu pentru că nu mi-a plăcut matematica niciodată. Ba da, doar în clasa a şasea, când l-am avut profesor pe domnul Schwab care a ţinut să îmi demonstreze că merit doar 5. Dar după aceea i-am arătat eu lui pentru că mă îndrăgostisem de el: mic, bondoc şi “rău” (aş spune “sever” dar am observat că se poartă adjectivul “răăăăău”), dar deştept. Probabil de aceea, the soft spot pentru mine e deşteptăciunea. Well… Am mai dat şi rateuri!

Dar semnul de netăgăduit că începea şcoala era fatidica zi de 15 septembrie când, de obicei, ploua, ploua, iar ploaia se scurgea până în străfundurile sufletului meu de copil trist şi disperat că vacanţa se sfârşise.

Ei bine, nu preau s-au schimbat lucrurile nici acum. Daaar, nu sunt nici atât de tristă şi nici atât de disperată. Pentru că mă gândesc că voi scăpa măcar pentru câteva ore pe zi de conversaţiile nedorite cu nişte maşinării din faţa imobilului în care locuiesc. Una dintre cele mai bune prietene ale mele a devenit A290, o maşinărie penetrantă şi bine făcută care adoră betoanele, o tipesă cu care am avut nişte conversaţii înălţătoare aş spune. Dar cine sunt eu să mă opun progresului în oraşul cu văi şi dealuri? Dar să nu divagăm şi să continui cu vacanţa. 

Sursa: arhiva personala
 

“Dragă, dar cum ţi-ai petrecut vacanţa?”

“Păi, am fost colo şi colo, m-am dat pe toate alea, am lenevit ca o şopârlă la soare ignorând toate influenceriţele care mă sfătuiau să mă dau cu factor de protecţie 500, m-am înfruptat din toate deliciile locale, am degustat toate licorile locale, am vorbit cu străinii (deşi ţin minte perfect că ni se spunea când eram mici să nu vorbim cu oameni pe care nu-i cunoaştem) şi m-am simţit fantastic, m-am făcut neagră neagră şi am plutit în al nouălea cer. Sau nu. Pe al nouălea val. Ah, şi am citit. Mult. Pentru că aşa am vrut eu şi nu doamna, pentru că am ales ce am vrut eu şi nu ce eram obligată. Avantajele vârstei adulte. Printre multele, dragi copii. Dar veţi vedea voi mai încolo. Sîc!

Vara a trecut, ora 9 a sosit şi cu ea întunericul din “văi şi dealuri”, şcoala ne cheamă ca un cântec de sirenă care înfrânge orice dop de ceară pe care ţi l-ai pune în urechi. Copii, aţi citit/recitit Odiseea? Mare dezbarere a fost!

Acum înteleg de ce vacanţa de vară este un subiect atât de fierbinte. Pentru că totul arde la fel ca zilele care, puf, dispar atât de repede, ca nişte pene arse, din iunie până în septembrie. Oricum, vacanţa se sfârşeşte pentru toţi în această zi ultimă din august şi ca o ironie a sorţii, această zi ţine să ne chinuie aruncând asupra noastră razele unui soare turbat. Dar pot să înţeleg de ce soarele arde cu atăta putere. Merge la şcoală ca să strălucească şi mai tare, nu?

Vă pup! Fug la şcoală! Străluciţi!

M. #pierdutaprintrecuvinte