N-am înţeles niciodată cum simte aerul că ai plecat…

 

Ana Blandiana. Ce frumos sună! A N A B L A N D I A N A… Ca o poezie, ca o baladă, în care vocala A îşi strigă puritatea, aşternându-se domol şi molcom între consoanele primitoare.  Ca o declaraţie de iubire în care EA îşi cântă iubirea, această eternă simţire a ei pentru el, a lui pentru ea. Iar când iubirea se stinge, pleacă, moare, există o înfrigurare în aer, o usturime şi şimţi că n-ai  “înțeles niciodată / Cum simte aerul / Că ai plecat.”
Iubirea ei este ca o rană “de unde te-ai rupt. / Și mi-e frig, / Când simt cum cade moale, / Odată cu zăpada, / Această rugăciune către nimeni”… Cuvinte care cad într-un cer care nu a învăţat niciodată să răspundă.

Iubirea e un puls pe care îl confunzi cu al tău – până când începe să se bâlbâie și, dintr-o dată, nu-l mai recunoşti. Îl numești dor, dar e mai aproape de amputare: ceva odată atașat, acum dispărut și totuși... totuși...îl simți. “…. Suntem egali? / Vom muri deodată sau unul va purta, / Încă o vreme, / Cadavrul celuilalt lipit de el”.

Oh, Anda şi Ciprian, mulţumesc pentru o seară magnifică, pentru trăire, pentru bucurie, pentru durere, pentru dor, pentru IUBIRE!  Aţi reuşit să faceţi absenţa vizibilă, sugerând mişcările unor oameni care odinioară se cunoșteau pe de rost, acum reduși la ghicire, fiecare interacțiune fiind presărată cu amintiri și ezitări. Aţi menţinut emoţia vie pe durata întregului spectacol, dar mai presus de toate, aţi reuşit să transmiteţi că, de fapt, nu despărțirea a durut cel mai mult, ci cât de apropiați păreau cei doi iubiţi încă.

“Oh, numai noi cunoaştem dorul
De-a ne putea privi în ochi
Şi-a înţelege astfel totul,…”

Și… MULŢUMESC, ANA BLANDIANA! Aş vrea…dar e o dorinţă secretă şi dacă o spun, mi-e frică că nu se va împlini. Pe mai târziu…

“N-am înţeles niciodată cum simte aerul că ai plecat” este un spectacol pus în scenă de minunaţii actori, Anda Tămăşanu și Ciprian Ciuciu, împreună cu Florina Dometi, Ramona Gabriela Nemeș , Alexandra Koszeghi)

Eterna admiratoare,

Mira #pierdutaprintrecuvinte

O zi...

Azi e ziua mea. Am împlinit 50 de ani. Oh, la la la la la la! Jumătate de secol, Zâmbiţi, vă rog! Ieri, când m-am trezit, am avut un scurt moment de panică, dar mi-am dat seama că era 19 aprilie şi mai aveam încă 49 de ani. Cunosc oameni care atunci când schimbă prefixul se întristează, se schimbă, refuză să îşi spună vârsta. Nu ştiu ce să zic. Eu nu am avut sentimentele acestea nici la 30 nici la 40 de ani. Și nici acum. Je m’en fous!
Scriu acum pentru că aş vrea să mulţumesc tuturor oamenilor dragi din viaţa mea, mama, tata, Alia, Maia, David, prietenilor mei dragi, colegilor mei, vouă oameni minunaţi care mi-aţi trimis mesaje atat de frumoase. Când am avut lansarea cărţii mele, “Gânduri”, minunatele mele prietene, Anda şi Adela, actriţele mele fantastice, au reuşit să redea fragmente din carte aşa cum mi-am dorit mereu să fie percepute de voi. Știţi că atunci când scriu eu chiar vorbesc cu mine, am o anumită intonaţie, şoptesc când vreau să şoptesc, strig când vreau să strig şi aş vrea ca aceste cuvinte pe care le aştern acum, aici, să ajungă la inimile voastre, să vă îmbrăţişeze cu toată căldura, recunoştinţa şi dragostea mea, exact aşa cum simt eu acum.

Sursa:https://www.defoto.ro/ 

Mi-am dat seama că viaţa a fost si este atât de bună cu mine, iar eu, cea de azi, sunt rezultatul tuturor experienţelor, realizărilor şi eşecurilor, în acelaşi timp. Sunt rezultatul oamenilor din viaţa mea. Ei m-au făcut un om mai bun, un om care ştie că puterea trebuie să vină dintr-un loc care e puternic ancorat şi de neclintit.
Poza de mai sus reflectă ceea ce simt acum. Un pic de uimire şi curiozitate pentru ce urmează, poate şi un pic de nerăbdare, dar în acelaşi timp, este un instantaneu susprins într-o secundă din viaţa mea. Și voi încheia cu un citat din Nichita Stănescu, eternal preferat, pe care l-a postat prietena mea dragă, Mona:
“Să nu vă scape mirosul de viaţă pe care îl are secunda.”
Cu recunoştinţă şi îmbrăţişări calde,
Mira #pierdutaprintrecuvinte✒
 

P.S. Pst…Să vă spun un secret? 50 e doar un număr. Look at me! Cheers!

Ea...

 

Ea “[e]ra una din acele zile de martie când soarele strălucea fierbinte şi vântul adia cu răceală: când vara este în lumină şi iarna se ascunde în umbră.” (Charles Dickens, Marile speranţe)

Ea e strălucitoare mereu, e luminoasă, chiar şi în zilele noroase, adiază căldură, fuge de umbre. E mereu acea zi de martie nemuritoare, fierbinte, Ea este…EA.

Fiţi voi, azi şi mereu!

O îmbrăţişare fierbinte,

M. aka #pierdutaprintrecuvinte 

Dragă Primăvară...

 Dragă Primăvară, 

te rog, du-mă în sus şi izbeşte-mi tâmpla de mugurii graşi, rozalii şi albi, pe cale să pocnească într-un vârtej de culori şi miresme! Izbeşte-mi tâmpla de cerul senin, de norii cumulus ca nişte bule de săpun pufoase, fragile, plutind în imensitatea albastră! Izbeşte-mi tâmpla de soare, de atingerea suavă a razelor din martie! Ȋnconjoară-mă cu panglica răsăritului care îmi gâdilă genele leneşe! Dansează cu mine! Mângâie-mă! Primăvară, iubeşte-mă ca şi cum am fi doar noi pe pământ!

A ta,
Mira #pierdutaprintrecuvinte

P.S. “Du-mă fericire, în sus, şi izbeste-mi tâmpla de stele…” zicea Nichita, poetul meu. Eu…doar i-am scris primăverii. Mereu mi-au plăcut scrisorile de dragoste… 

Sursa: arhiva personala
 

Iubirea şi imperfecţiunile noastre…

Of…iubirea… Ce e iubirea? Cine are o definiţie? Cred că fiecare dintre noi poate defini iubirea în felul său. Cel mai pur şi omenesc sentiment, în acelaşi timp cel mai greu de definit. Iubirea e un sentiment. Dar poate fi redusă definiţia doar la atât? Nu ştiu. Veţi spune…aaah, un sentiment. Ce lucru mare! Dar în zilele noastre sentimentele sunt atât de ghidate de trebuşoare de tot felul. Mai mult sau mai puţin meschine. 

Iubirea e sfântă. E unică. Fiecare o trăieşte în felul lui. Iubirea de iubit sau iubită, de părinţi, de copii, de prieteni, de oameni. Iubirea este cea care ne face să vibrăm, să dorim, să vrem să fim, să îmbrăţişăm, să vorbim, să ascultăm, să visăm, să trăim. Să trăim. Nu cred că putem să trăim fără iubire. Iubirea e în TOT. Este felul nostru de a traversa viaţa pe care o avem pe pământ. Dar, e greu să iubeşti şi să fii iubit. Câteodată îţi doreşti atât de mult să fii iubit încât pierzi din vedere multe lucruri. Mi-a plăcut mult ce a spus Frida Kahlo la un moment dat: “În cele din urmă, cred că nu trebuie să facem nimic pentru a fi iubiți. Ne petrecem viața încercând să părem mai frumoși, mai inteligenți. Dar mi-am dat seama de două lucruri: cei care ne iubesc ne văd cu inima lor și ne atribuie calități dincolo de ceea ce avem cu adevărat. Iar cei care nu vor să ne iubească nu vor fi niciodată mulțumiți de toate eforturile noastre. Imperfecțiunile noastre nu sunt defecte, ele sunt cheia pentru a-i recunoaște pe cei care ne iubesc cu adevărat.”

Ȋn concluzie, dragilor, iubirea ar trebui să fie atât atât de simplă. Iar noi, imperfecţi. Zâmbiţi!

Vă doresc multă iubire! Pur şi simplu, iubire!

Mira aka #pierdutaprintrecuvinte ✒

OMG...

Umează să citiţi un text care ar putea să vă derajeze… pe mulţi dintre voi. Poate că unii vor spune că dau dovadă de “legit psycho behaviour”. No way! Dar dacă vă recunoaşteţi în vreo categorie, luaţi repede măsuri! OMG! Bro, “swear to God”, nu vreau să creadă lumea că prin postarea asta doresc “moartea feminismului” sau că vreau să fiu un “incel”, dar “I’ve got lore”!

Nu, eu nu vorbesc astfel. Don’t worry! Astfel vorbesc personajele unei super piese de teatru, “Deşteptarea”, cu şi despre adolescenţi. M-am gândit mult ce să scriu, să reuşesc cumva să redau sentimentul pe care l-am avut în timpul piesei. L-aş numi nelinişte. Pe lângă tristeţe. Piesa o urmărește pe Amalia, 16 ani, elevă la un liceu de prestigiu. Amalia se zbate între nevoia de recunoaștere, presiunea performanței și violența ascunsă a internetului. Vestea calificării ei la olimpiada națională de română declanșează nu aplauze, ci o avalanșă online necontrolată, culminând cu o imagine compromițătoare (o poză în care imaginea ei este ataşată unui corp gol, voluptos, din câte înţelegem) care ajunge la colegi și pe paginile de bârfă ale orașului, social media şi aşa mai departe.

Sursa imagine: https://www.defoto.ro/

Felul în care este spusă povestea Amaliei, mimând online-ul, mediul în care adolescenţii îşi trăiesc vieţile (hai să nu fim ipocriţi şi să admitem că şi noi, adulţii, avem o relaţie “specială” cu online-ul), replicile, cuvintele într-o englezo-română de vis (dragi tineri, să nu vă supăraţi pe mine că am “leak”uit chestiile astea”) reflectă perfect lumea în care ne învârtim, convieţuim într-un echilibru aparent echilibrat dar care se balansează periculos între realitatea realitate şi realitatea virtuală. Piesa aceasta este semnalul de alarmă pentru mai multe categorii de indivizi: şcoala, ruptă de realitate şi ancorată în discursuri sforăitoare, desuete, cu tentă politică (de, politica se face în şcoală); părinţii, depăşiţi de situaţie, habar neavând de vieţile interioare ale propriilor copii, de trăirile acestora, aplecând mereu urechea doar la ce le spun alţii despre propriile odrasle în loc să aibă un dialog onest, chiar dacă trist şi “nasol” de relevant…pentru părinţi.

“Mi-a smuls telefonul din mână. Nu m-a durut nici palma, nici că m-a făcut curvă, ci că mi-a smuls telefonul.”, zice Amalia a doua zi, după ce mama ei află de existenţa pozei respective, o plesneşte şi o alintă cu apelativul de mai sus, fără să se gândească de două ori că fata ei ar putea fi ţinta unei farse creată de un produs al inteligenţei artificiale.

Sunt surprinse reacţiile colegilor, adolescenţi mai mici sau mai mari din acelaşi liceu de prestigiu (şi treaba asta, cu liceele de prestigiu, I mean…Bro!), precum şi reacţiile adulţilor în social media: podcasteri si, bineînţeles, tribul de greţoşi siniştri, “băjeţii” de vârsta mea (peste 40 de ani) care îşi pierd vremea prin diverse grupuri online, dialogând despre cât de “bună” e fata. Doar unul cârâie, “băi, e minoră”, ceilalţi visează doar ce ar putea face…cu fata.

Man, m-a copleşit tristeţea. Pe bune! Mi-am dat seama că aceşti tineri trebuie să penduleze între nişte discursuri completamente diferite, colegi-şcoală-psihologul şcolii-părinţi-prieteni foarte buni-prieteni buni-prieteni mai puţin buni-social media-societate şi nu ştiu cum să împace lumea. Ȋn final, nu mai ştii cum să te comporţi, ce să spui, cum să spui, ce să nu spui, ce să faci, ce să nu faci, în cine să ai încredere, dacă să ai încredere. Pffff!

Tinerii care interpretează rolurile sunt excepţionali. Ȋi voi numi aici pe toţi pentru că merită, pentru că au curaj, pentru că sunt frumoşi, pentru că sunt talentaţi, pentru că…dar ce mă mai justific eu aici? Aşa vreau eu!

Amalia: Anastasia Vicoveanu

Bogdan: Robert Balint/Filip Ionescu

Bianca: Rebeca Rusu

Cristina: Dania Uifaluși

Cosmin: Benjamin Kendi

Alex: Tudor Neagu

şi adulţii mei:

Psiholoaga: Adela Lazăr

Tatăl lui Bogdan: Richard Balint/Sorin Ionescu

Mama Amaliei: Alina

Tatăl Amaliei: Razvan Vicoveanu

Tatăl Biancăi: Alexandru Rusu

So…man, I hope you get my drift!

Brb!

M. #pierdutaprintrecuvinte

Mi-am învăţat cuvintele să iubească mai mult…

 

Ce aş putea să vă spun acum, la sfârşit de an, şi nu vi s-a spus de atât de multe ori? Câteodată trăiesc acest sentiment derizoriu că vă plictisesc, dar apoi mă gândesc că, totuşi, sunt oameni care mă citesc, iar dacă am reuşit, de-a lungul timpului, să transmit un mic moment de încântare şi fericire, de speranţă, îmi spun că merită.

Cred că fiecare dintre noi are o perspectivă diferită a anului care a trecut şi a anului care vine. Depinde cum privim lucrurile, ce am făcut, ce am gândit, ce am trăit, ce nu am trăit, ce am câştigat, ce am pierdut. 

 Sursa: arhiva personala

Eu am încercat să îmi învăţ cuvintele să iubească mai mult, să îmbrăţişeze lumea până la durere, să râdă mai mult, să spere mai mult, să se teamă, să plângă, să trăiască mai mult. M-am întrebat deseori: să le şoptesc sau să le strig cât pot eu de tare?  Mai lucrez la treaba aceasta. Fiecare cuvânt e un moment, fiecare cuvânt e o eternitate. Sunt cuvintele mele, spiritul meu, visele mele, gândurile mele. Ele, cuvintele, sunt prietenele mele.

Acum, în acest 31 decembrie al anului 2025, voi folosi doar acest cuvânt magic, MULŢUMESC! Mulţumesc pentru spuse şi nespuse, pentru experienţe, pentru momente, pentru gânduri, pentru iubire, pentru OAMENI!

Vă îmbrăţişez cu toată puterea şi căldura prietenelor mele, cuvintele, şi vă urez visuri nesfârşite, pasiuni ş iubire! Dar mai presus de toate, vă urez să fiţi voi! Cheers!

LA MULŢI ANI!

Mira #pierdutaprintrecuvinte✒