Undeva, cândva...

Undeva, cândva, am fost la teatru. Într-o poveste, cu un orăşel aproape mitic, cu personaje deschise,  amabile și pline de umor. Poveștile lor se petrec în același timp, într-o seară rece și senină de vineri, în mijlocul iernii, între 20:50 și 21:02, exact. Pe măsură ce aurora boreală plutește pe cerul de deasupra, ceva mistic începe să se întâmple în acel interval de timp de 12 minute, iar locuitorii se trezesc îndrăgostindu-se sau dezîndrăgostindu-se în cele mai ciudate moduri. Găsesc dragostea. Dragoste pierdută. Inimi frânte. Dragoste inutilă. Pentru oamenii din orăşel viața nu va mai fi niciodată la fel.

Dragostea leagă totul perfect atunci când este adevărată. Și  pot să spun acest lucru și despre piesa lui John Cariani, „Undeva, cândva”. În această piesă, care se joacă acum la Sala Transilvania, tema dragostei este ambalată într-o colecție fermecătoare și romantică de povești, sau nouă viniete, care te vor lăsa să te gândești la dragoste într-un mod proaspăt, nou.  Este un spectacol încântător de fermecător al modului în care apare dragostea în numeroasele ei iterații, de la prima iubire, la iubirea matură, la iubirea pierdută și tot ce este între aceste iubiri.

Sursa:https://www.teatrulreginamaria.ro/ro/despre/noutati/noutati-trupa-iosif-vulcan 

Cred că cel mai mult mi-a plăcut simplitatea temei centrale a piesei. Dragostea este un subiect clasic care s-a dovedit a fi irezistibil. S-a scris despre dragoste  în nenumărate piese de teatru, cărți, filme, cântece. Și chiar dacă mulți dintre noi trecem peste subiect în poveștile noastre preferate, acesta reușește totuși să joace un rol esențial în a te ține să ghicești dacă, până la urmă, ești un romantic. Aş încadra această piesă în realism magic. Totul este real, cu excepția momentului în care nu este. Universul exterior, în acest caz, energia mistică a aurorei boreale, acționează ca un personaj în sine, pentru a împinge lucrurile în această perioadă de timp unică - o singură noapte în orăşelul Almost. În vinietele  puţin conectate între ele, se întâmplă ceva în univers care declanșează aceste lucruri. Ce este? Cine și ce o cauzează? Acest lucru face parte din farmecul complotului nerezolvat al piesei.

Am simţit că fac parte din experiența piesei de îndată ce a început. Un set simplu, dar detaliat pentru a scufunda spectatorul obișnuit în decorul fictiv din orăşel. Pe măsură ce se desfăşoară, actorii intră în „scenă” și ești brusc cuprins de povestea a 8 relații, de la străini, prieteni, foști și tot ce se află între ele. Poveștile individuale sunt echilibrate separat, reușind, de asemenea, să se unească într-un mod perfect logic și, până la sfârșitul piesei, rămâi cu un sentiment de speranță și plenitudine. Un mod minunat de cald de a încheia seara, nu-i aşa?

Glory (Georgia Căprărin), care deplânge un soț pe nume Wes îl întâlnește pe un tip pe nume East (AlinStanciu) în timp ce așteaptă ca aurora boreală să apară chiar dincolo de curtea lui. Gayle (Adela Lazăr), după o relație de 11 ani, decide să-i întoarcă toată dragostea pe care i-a oferit-o Lendall (Pavel Sîrghi), venind la el cu un camion încărcat cu saci de gunoi mari și roșii și saci de rufe. Una dintre cele mai triste vignete implică un cuplu căsătorit (Corina Cernea şi SorinIonescu) care au ieșit la patinaj, dar timpul petrecut împreună într-o noapte luminată de lună nu le poate reînvia dragostea stinsă. Altă poveste urmărește o tânără (Denisa Irina Vlad) care a luat un avion și apoi urmează o călătorie cu taxiul de 123 de mile pentru a căuta un vechi iubit (George Dometi) și este atât de supărată de ceea ce găsește. Poate că cea mai fericită este scena de final dintre doi prieteni, hotărât lipsiți de farmec. Aceasta este noaptea în care Dave (Eugen Neag) decide să-i spună lui Rhonda (Ioana Dragoș Gajdó) cum se simte, iar ea este foarte nereceptivă la început, chiar dacă i-a adus o operă de artă simbolică. Fiecare actor este revigorant şi foarte în ton cu etosul piesei. O piesă în care oamenii sun ce simt.

Piesa are o poveste pentru aproape orice tip de luptă sau dilemă relațională la care vă puteți gândi.Dacă eşti un romantic incurabil, foarte singur și fără speranță, care iubește o comedie specială bună, „Undeva, cândva” este un memento perfect  al faptului că viața nu este liniară, cu atât mai puțin relațiile. Împreună cu actorii, te uiţi la propriile relații, la relațiile prietenilor tăi. Râzi în cea mai mare parte dar şi vrei să plângi. Indiferent în ce etapă a vieții te afli, indiferent de statutul relației tale, există ceva ce poţi simţi şi tu în această piesă.

M. #pierdutaprintrecuvinte

 

Iubirea este...

 

Sunt în faţa ecranului. Mă gândesc la Joan Didion, preferata mea, care, la un moment dat, într-un interviu, fiind întrebată ce crede despre iubire, a răspuns nonşalant, “Nu stiu.” Ei bine, ce e iubirea? Cum scrii despre iubire? 

Aleg cu grijă cuvintele, spărgând toate ușile, încercând să-mi eliberez sentimentele. Cu câteva luni în urmă, am citit mai multe articole care prezentau beneficiile pentru sănătate ale scrisului într-un mod profund personal. Pentru mine dragostea a fost întotdeauna un sentiment, dar perspectiva mea asupra iubirii s-a schimbat de la a fi doar un sentiment la ceva mai mare decât viața. Iubirea este ceva incomensurabil sau cuantificabil sau văzut. Se simte, este omniprezentă, o stare de a fi. Iubirea este o acțiune directă, o manifestare a unei senzații mărețe și copleșitoare care ne preia simțurile. Iubirea este un risc pe care toți suntem dispuși să-l asumăm. Iubirea este o șansă, o oportunitate pe care niciunul dintre noi nu este vreodată dispus să o risipească. Nuanțele unei iubiri imperfecte sunt cele care le fac mult mai umane, cu atât mai reale și mai identificabile. La urma urmei, iubirea este ceva care pur și simplu se întâmplă. Nu este ca și cum ai avea o listă pe care o bifezi înainte să te decizi să iubești această persoană. Iubirea este ceva care îți dă putere și slăbiciune în același timp. Este ceva care ar putea scoate la iveală tot ce este mai bun și, uneori, cel mai rău din cineva. Este tot ceea ce îți este drag și mai mult. Este inima ta, este miezul tuturor lucrurilor. Da, iubirea este miezul a tot ceea ce vezi în jur. Tot ceea ce te inconjoara este din iubire. Cărțile, filmele, cântecele, toate din iubire. Iubire pierdută, iubire găsită, iubire tânjită. Tuturor ne place o poveste de dragoste bună, nu? Iubirea este, la urma urmei, o parte fundamentală a experienței umane într-o formă sau alta. Este genul de poveste de dragoste pe care oamenii o trăiesc în fiecare zi când primele flăcări ale dorinței s-au aprins. Este „ce se întâmplă mai departe”. Dincolo de cuvinte. Ceea ce ne unește. Ceea ce contează. Ce avem. Iubirea nu are nevoie de nimic. Iubirea nu exclude nimic.

Nu ştiu dacă e un răspuns la eterna întrebare. Poate că e. Poate că nu. Vă las pe voi să hotărâţi.

Cu multă iubire,

M. pierdutaprintrecuvinte

Zeiţe de categoria B...

Vineri seară am plecat de la teatru bocind... Nu pentru că eram tristă. Eram răvăşită, dar sufletul meu era plin de admiraţie, iubire şi încântare. O lacrimă m-a surprins la puţin timp după ce a început piesa, am încercat să o opresc dar a alunecat hotărâtă pe obrazul meu. Si uite aşa, m-am trezit cu lacrimile curgându-mi pe obraji în timpul piesei. Am încercat să le şterg pe furiş, dar am auzit-o pe doamna de lângă mine suflându-şi nasul la interval regulate şi nu mi-a mai păsat. Stiam că şi ea plânge. Le-am lăsat să curgă în voie, pe obrajii machiaţi, fără să-mi pese că imaginea impecabilă de la începutul piesei va fi stricată de dârele lăsate de aceste râuleţe ale emoţiei mele.

Vineri seară am fost la teatru. Zeiţe de categoria B... O piesă cu şi despre actriţe. Femei. Oameni. O piesă pusă în scenă de regizorul Andrei Măjeri, un text de Alexandra Felseghi şi trei actriţe EXCEPŢIONALE: Elena Ivanca, actriță a Teatrului Național „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca, Ioana Dragoș Gajdó, actriță a Teatrului „Regina Maria” din Oradea şi Silvia Luca, actriță a Teatrului „Mihai Eminescu” din Botoșani.

Nu ştiu câţi vor citi această postare. Nu ştiu câţi cunosc pasiunea mea pentru teatru. La urma urmei, nu contează. Ceea ce îmi doresc este ca această postare să fie un omagiu la adresa unor FEMEI, ACTRIŢE SUPERBE, PUTERNICE şi aş putea folosi toate adjectivele la superlativ din lume pentru a le descrie. Dacă aş fi vrut vreodată să fiu altceva, vineri seara aş fi vrut să fiu şi eu actriţă de categoria B. Poate că de aceea simt mai mult ca niciodată cât de pierdută sunt printre cuvinte încercând să exprim ceea ce am simţit. 

Piesa prezintă trei actriţe din trei teatre de provincie, fiecare cu experienţa ei de viaţă, poveştile lor împletindu-se ca o cunună de emoţii, trăiri şi sinceritate debordantă. Trei actriţe diferite, puternice dar toate cu un talent ieşit din comun. “Zeițe de categoria B” vorbește, în faţa “Avizierului vieţii”, despre condiția actriței din provincie (categoria B), condiţia femeii actriţă trecută de 50 de ani (cetagoria B, din nou), despre uşurinţa cu care actorii sunt schimbaţi în teatru ca nişte piese de care nu mai ai nevoie. Avizierul vieţii nu vorbeşte dar este mereu prezent, punctând fiecare moment marcant al vieţilor celor trei actriţe: părinţi, admiterea la teatru, balet, sacrificii, iubiri, copii, soţi, mame, taţi, sacrificii, moarte, decepţii, sacrificii, respingeri, lacrimi, căderi, trăiri, credinţă, sacrificii. Mă obsedează acest cuvânt - “sacrificiu”. Probabil că a trebuit să văd această piesă ca să înţeleg ce înseamnă sacrificiul,  ce înseamnă să îţi doreşti din toată inima ceva, ce înseamnă să iubeşti ceea ce faci, să SACRIFICI TOTUL pentru a da viaţă unui personaj, pentru a-i face fericiţi pe cei din sală pentru că “O regină e regină și cu pantofi și cu adidași și cu bocanci. […] O actriță cade, se ridică și o ia de la capăt”.  

Sper că am reuşit să transmit puţin din emoţia pe care am simţit-o eu şi mai sper că teatrul şi aceste actriţe minunate, aceste femei fascinante vor rămâne în sufletele voastre. Probabil că vor fi unii care vor spune că nu e cazul să fiu atât de brutal de onestă şi deschisă când vorbesc despre sentimentele mele şi ceea ce simt. Dar eu cred că e curajul de fi cine sunt, de a-mi asuma cine sunt şi ce simt. La fel ca multe alte fete, femei, zeiţe de categoria B. Deştepte, speciale, minunate, fascinante... dar mai ales, talentate. Pentru că “Ce este talentul? Între gând și cuvânt este o pauză. Ce faci tu în acea pauză este talentul.”

Aceste trei doamne, aceste actriţe minunate sunt definiţia talentului şi pasiunii pentru teatru. As fi vrut să am curajul să urc pe scenă să le îmbrăţişez tare, tare pe toate trei. Aş fi vrut să le şterg lacrimile şi să le strâng în braţe. Dar am stat cuminte în rândul 4, locul 16, aplaudând, cu lacrimile curgând şi uitându-mă fascinată la aceste Dumnezeiţe care mi-au umplut sufletul de iubire, pasiune şi frumos, într-o vineri seară.

Doamnelor actriţe, chapeau!

Cu infinită dragoste şi admiraţie,

Mira aka #pierdutaprintrecuvinte

...escu

...escu

“....escu” este o piesă de teatru scrisă de Tudor Muşatescu în 1933, pusă în scenă de Teatrul “Regina Maria”. Poate că ar trebui să fac un scurt rezumat ca sa înţelegeţi despre ce este vorba, dar voi fi răuţă şi vă invit să mergeţi la teatru sau să citiţi piesa. Deşi Muşatescu a scris piesa în 1933, textul este foarte actual şi, într-un fel, am plecat destul de opărită de la teatru deoarece am constatat că NIMIC nu s-a schimbat în ceea ce îi priveşte pe pârliţii de politicieni. Şi ca să-l parafrazez pe stimabilul Muşatescu, mă făcui roşie ca o sfeclă, fiind “atacată” adorabil de punerea în scenă şi de interpretarea  delicioasă a actorilor mei preferaţi şi hotărâi să las vreo două vorbe aici ca o pierdută printre cuvinte în noul an, care, am aşa o bănuială, va fi “bar-bar”. Tot Muşatescu a spus-o.

Ei bine, eu fac parte dintre cei care scriu impulsiv, nu scriu pentru sertar. Carevasăzică, nu vă simţiţi opăriţi (“fierţi pe dinafară şi arşi pe dinăuntru”) dacă scap vreo două vorbuliţe despre “lipsa de scrupule parlamentare” prezentată atât de convingător de Sorin Ionescu, actorul care joacă rolul lui Decebal Necşulescu. Decebal (numele este delicios) se mută dintr-un partid în altul (Aud?) peiorând discursuri goale (Sună cunoscut?) pentru a convinge că EL este diferit. De fapt, Decebal este tipul politicianului român, un lingău josnic care (încă) se perindă prin toate partidele, de la stânga la dreapta, poposind un timp în centru, iar apoi cocoţându-se cu talent pe un scaun de ministru, negând un trecut şi o “sorginte” modestă, “neam de pârliţi” cum îi spune socrul, convins fiind că prin el, demagogul, se scurge, strigătul de suferință al proletariatului”. Şi pentru că vremea lui Caragiale nu mai e de bon ton, nu mai vorbim de un triunghi amoros (vezi “O scrisoare pierdută”), ci de un pătrat amoros. Decebal are nevastă, Amélie (mais oui), elegantă, şi voit foarte studiată (pentru a sărbători victoria soţului, poartă o rochie roşie “mai socialistă decât întregul partid”), jucată de Anda Tămăşanu, cu vocea ei minunată, expresivă şi nuanţată, în concordanţă cu cerinţele rolului. Dar...hop are şi amantă, “doamna voalată” Nina Damian (jucată de frumoasa şi talentata Denisa Vlad), amantă căsătorită cu prietenul, Bébé Damian (Şerban Borda, pasional). Nina Damian este FEMEIA din spatele politicianului, de fapt tipesa care are acces în toate cabinetele ministeriale, sexoasă, unduitoare, afaceristă care învârte pe degete o mulţime de bărbăţei tronând pe jilţuri pe care, orice ar face, ei vor fi MICI (vezi şi micii pe care îi înfulecă Decebal la începutul piesei...pentru că, de...)

Sursa: arhiva personala

Doamne...Adela Lazăr, adventista Ana, servitoarea din casa Necşulescu este delicios de comică, în hainele ei mai mari cu două numere, vesta din lână să îi încălzească “şalele”, deşi e tinerică, căreia va reuşi să îi desfacă până la sfârşitul piesei toţi nasturii. Se lasă greu, dar totuşi se pupiceşte în final cu poliţaiul turmentat, lipsit de direcţie interpretat de Pavel Sîrghi. Dacă nu ştiaţi, vă informez eu că, potrivit sorei lui Necşulescu, Miza Stamatescu, nevastă de general, “[D]e la 50 de ani încolo, la bărbat, inima se numeşte cord, şi, la femeie, talia se numeşte şale.” Adela reuşeşte, prin lentoarea gesturilor (aproape ca îţi vine să te urci pe scenă şi să o muţi tu) să creeze echilibrul necesar într-o agitaţie politică conflictuală şi ridicolă.

Elvira Râmbu joacă rolul Mizei (Sarmisegetuza, zisă Miza), generăleasa, cu aplomb, întruchipând o soţie şi o mamă obositoare şi cicălitoare. Fiul ei şi al Generalului Stamatescu (Petre Ghimbăşan, savuros) este Platon (sic), “copilul” de 23 ani (George Dometi, )  care se iubeşte cu secretara lui  Necşulescu, Mitzi, o freulein pisicoasă  interpretată de Mirela Niţă.

Poate ar fi trebuit să încep cu dialogul dintre Decebal şi socrul său, Iorgu Langada, care deschide piesa, dar am zis să fie cireaşa de pe tort. Sebastian Lupu, perfect în rolul socrului, senil, gălăgios, agitat, cel care refuză la început să se facă socialist, dar care va sfârşi fluturând cel mai abitir steagul roşu, simbolul socialismului proletar. Fratele lui Decebal, Traian, (ufff….de, mama lor este Dacia, personajul din “Titanic vals”) este interpretat cu multă expresivitate de Alin Stanciu care reuşeşte să creeze un personaj risipitor, veşnic cerşind bani de la fratele ajuns, care îşi “pierde vremea” pariind pe “gloabe” la hipodrom. Traian îi pune beţe în roate fratelui mai mare, încurcând iţele şi urinând cu aplomb pe cei cinci “pitici” din faţa scenei. Piticii din imaginea de mai sus. Recunoaşteţi personajele? Nihil mutavit.

Alexandru Rusu şi Eugen Neag sunt Fane şi Pişlică, simpatici şi haioşi în rolurile bătăuşilor, cu influenţe din neaoşul ardelenesc, pentru că te, szivem, aşe e fain, noa!  

Şi prin urmare, carevasăzică, acestea sunt impresiile mele. Dacă vi-a plăcut prezentarea, mergeţi la teatru! Dacă mai aveţi nevoie de un imbold, las aici un citat de-al nemuritorului Muşatescu: “[D]acă îmi recunosc un merit ca dramaturg este că oricare din personajele mele, înţepat cu un ac, va sângera sânge viu, uman.” Iar spectacolul pus în scenă de actorii Teatrului ”Regina Maria” din Oradea, în regia artistică a lui Claudiu Goga, este confirmarea acestui lucru. Parol.

M. #pierdutaprintrecuvinte

P.S. Am “abuzat” de unele expresii de-ale lui Caragiale pentru că, de…aşa am vrut.