Strălucire…

 

Vă mai amintiţi primele zile de şcoală cand eraţi întrebaţi, invariabil, în fiecare oră:

“Copii, cum aţi petrecut vacanţa de vară?”

Era întrebarea care îţi amintea pentru a mia oară ceva ce tu ştiai deja din ultima zi a lunii august. Vacanţa se sfârşise. Erau semne. Primul semn: te târau ai tăi prin librării să cumpăraţi caiete, penare, creioane, radiere şi toate alea. Al doilea semn: tema de vacanţă. Ȋncepeai să cauţi febril răspunsurile de la sfârşitul culegerilor. Asta în cazul meu pentru că nu mi-a plăcut matematica niciodată. Ba da, doar în clasa a şasea, când l-am avut profesor pe domnul Schwab care a ţinut să îmi demonstreze că merit doar 5. Dar după aceea i-am arătat eu lui pentru că mă îndrăgostisem de el: mic, bondoc şi “rău” (aş spune “sever” dar am observat că se poartă adjectivul “răăăăău”), dar deştept. Probabil de aceea, the soft spot pentru mine e deşteptăciunea. Well… Am mai dat şi rateuri!

Dar semnul de netăgăduit că începea şcoala era fatidica zi de 15 septembrie când, de obicei, ploua, ploua, iar ploaia se scurgea până în străfundurile sufletului meu de copil trist şi disperat că vacanţa se sfârşise.

Ei bine, nu preau s-au schimbat lucrurile nici acum. Daaar, nu sunt nici atât de tristă şi nici atât de disperată. Pentru că mă gândesc că voi scăpa măcar pentru câteva ore pe zi de conversaţiile nedorite cu nişte maşinării din faţa imobilului în care locuiesc. Una dintre cele mai bune prietene ale mele a devenit A290, o maşinărie penetrantă şi bine făcută care adoră betoanele, o tipesă cu care am avut nişte conversaţii înălţătoare aş spune. Dar cine sunt eu să mă opun progresului în oraşul cu văi şi dealuri? Dar să nu divagăm şi să continui cu vacanţa. 

Sursa: arhiva personala
 

“Dragă, dar cum ţi-ai petrecut vacanţa?”

“Păi, am fost colo şi colo, m-am dat pe toate alea, am lenevit ca o şopârlă la soare ignorând toate influenceriţele care mă sfătuiau să mă dau cu factor de protecţie 500, m-am înfruptat din toate deliciile locale, am degustat toate licorile locale, am vorbit cu străinii (deşi ţin minte perfect că ni se spunea când eram mici să nu vorbim cu oameni pe care nu-i cunoaştem) şi m-am simţit fantastic, m-am făcut neagră neagră şi am plutit în al nouălea cer. Sau nu. Pe al nouălea val. Ah, şi am citit. Mult. Pentru că aşa am vrut eu şi nu doamna, pentru că am ales ce am vrut eu şi nu ce eram obligată. Avantajele vârstei adulte. Printre multele, dragi copii. Dar veţi vedea voi mai încolo. Sîc!

Vara a trecut, ora 9 a sosit şi cu ea întunericul din “văi şi dealuri”, şcoala ne cheamă ca un cântec de sirenă care înfrânge orice dop de ceară pe care ţi l-ai pune în urechi. Copii, aţi citit/recitit Odiseea? Mare dezbarere a fost!

Acum înteleg de ce vacanţa de vară este un subiect atât de fierbinte. Pentru că totul arde la fel ca zilele care, puf, dispar atât de repede, ca nişte pene arse, din iunie până în septembrie. Oricum, vacanţa se sfârşeşte pentru toţi în această zi ultimă din august şi ca o ironie a sorţii, această zi ţine să ne chinuie aruncând asupra noastră razele unui soare turbat. Dar pot să înţeleg de ce soarele arde cu atăta putere. Merge la şcoală ca să strălucească şi mai tare, nu?

Vă pup! Fug la şcoală! Străluciţi!

M. #pierdutaprintrecuvinte

Marea din visare...

Duminică. O dimineaţă de vară ca oricare alta în oraşul somnoros. Adie vântul dar, doar aşa ca o părere. Probabil nu mai are nici el putere, răpus fiind de arşiţa de săptămâna trecută. Siluete nesigure se configurează pe faldurile perdelelor, Aud porumbeii cârcotind, probabil într-o şuetă despre acoperişurile pe care urmează să se îndrepte, într-o încercare inutilă de a se feri de toropeala de afară. Se aude şi clopotul bisericii din apropriere. Ȋn aceeaşi secundă aud zornăială de chei. Doamna C. tocmai a ieşit din casă, cu o precizie de ceasornic. Se aşterne liniştea iar timpul parcă s-a oprit. Mă simt puţin neadecvată, lenevind şi refuzând să părăsesc patul ca un cetăţean responsabil. O dimineaţă leneşă care îmi aduce aminte de mare. Acelaşi ritm fără grabă, aceeași invitație de a te lăsa purtat în voie. În timp ce lumina soarelui se așterne blând peste încăpere, îmi apare în minte imaginea unei dimineţi la mare, cu valurile frângându-se de ţărm şi orizonturi care păreau să facă timpul irelevant. 

 

Sursa: arhiva personala

Marea este departe acum, dar în liniștea care s-a aşternut, amintirea ei revine precum sunetul unui val: discret şi repetat. Marea mea, întorcându-se mereu la mine, fără a fi chemată, dar la fel de glorioasă.  Marea... da, îi iubesc măreția...O întindere uriașă de valuri ce sclipesc ca o mantie de milioane de diamante în lumina soarelui. Culorile ei, albastrul cerneală, albastrul smarald, albastrul alabastru. Marea mea e fericirea pură care se așterne la nesfârșit. În marea mea fără țărmuri, cuvintele mele se înalţă în melodii, libere precum valurile, libere de orice cătușe. Marea... da, îi iubesc măreția... Ascultă! Auzi vuietul aspru al pietrișului pe care valurile îl trag înapoi și îl aruncă din nou, pe ţărm, cu o cadență lentă și tremurată? Ea, marea, străluceşte. O mie de sclipiri tremurătoare. Ea presară pulbere albă peste mici piramide de cristal. Ea pluteşte, ușoară ca un fulg, vioaie și luminoasă. Ea cântă, revărsând întuneric din adâncurile apelor, doar pentru a fi liberă. Valurile mă ascultă dar, mai ales, valurile vorbesc în timp ce eu stau nemișcată și ascult. Pot să ascult la nesfârşit şi nesfârşit. Marea e departe de acest oraş somnoros şi toropit de căldură, dar eu o simt aici, lângă mine pentru că pot să visez.

Visaţi!

M.@pierdutaprintrecuvinte 

Dimineaţă de vară…

Stau întinsă în pat în această dimineaţă (pentru unii o fi miezul zilei, dar pentru mine este dimineaţă pentru că, uite, chiar îmi permit această extravaganţă neruşinată) foarte caldă a unui iunie înăbuşitor şi privesc dansul faldurilor perdelelor, în semiobscuritatea încăperii mele secrete. Nu se aude niciun zgomot pentru că suntem rupţi de lume în epicentrul şantierelor unui oraş care îşi doreşte pasaje suspendate şi nu bulevarde elegante. Deschid Instagramul şi văd postări senzuale, bogate din nu ştiu ce colţuri ale lumii, plaje ca în Laguna albastră, mări de un albastru nebun, dar brusc îmi apare un reel cu nişte certăreţi de-ai noştri într-un aeroport grecesc şi îmi dau seama că totul se rezumă la nişte postări sclifosite, sexy şi bogate pe înţelesul amărâtului pentru că, în esenţă, ei sunt doar nişte bădărani care nu se bucură de nimic. 

 

Sursa:arhiva personala

Fac abstracţie de aceste sugestii din social media şi mă gândesc la o vacanţă cum mi-ar plăcea mie, pe o plajă părăsită unde singurul zgomot să fie cel al valurilor care se sparg de ţărm. Să stau întinsă pe nisipul auriu, cu o carte în mână iar soarele să îmi mângâie, cu razele lui leneşe, pielea fină şi bronzată. Să ascult marea cu şoaptele ei îmbietoare, să mă plimb pe ţărm visând la o căsuţă pe o insula grecească unde zeii au pogorât şi au vărsat din cupele lor magice tot nectarul unei vieţi liniştite şi senine. Să mănânc in fiecare zi fructe proaspete, cu coaja crăpată de atâta savoare, să sorb apă din pocalul unei fântâni aflată în curtea căsuţei mele. Dar cel mai mult mi-ar plăcea să stau să privesc marea, ore în şir, golită de gânduri, obiective şi alte miesme ale existenţei contemporane. Acum ceva timp, pe o insulă apoape ruptă de lume, i-am zărit pe localnici strecurându-se printre străduţe strâmte care mărgineau casele de pe malul oceanului, aşezându-se cu spatele lipit de zidurile caselor şi privind oceanul ore întregi. Pe feţele lor se citea liniştea şi fericirea. Nu aveau ei multe, dar aveau ceea ce nu avem noi. Linişte şi mulţumire.

Sunt încă aici, în încăperea mea secretă şi visez la vacanţa mea perfectă, în această zi care se anunţă toridă. Dar sunt fericită pentru că, deşi doar pentru o clipă am fost plecată departe, departe, am simţit răcoarea, liniştea şi fericirea unei zile perfecte.

 

Bisoux,

M. #pierdutaprintrecuvinte

Bucuria de a putea iubi...

 

A fost odată ca niciodată un tărâm miraculos pe nume Copilăria. Era un tărâm fantastic, verde şi albastru, cu mii de fluturaşi, cu aripi colorate în cele mai strălucitoare culori, cu păpădii catifelate care zâmbeau măritului Soare, mulţumindu-i că le-a dăruit cel mai frumos galben de pe lume, iepuraşi şi căprioare, căţeluşi şi pisicuţe, biciclete cu aripi împrumutate de la Pegasus, mii de cărţi colorate din paginile cărora răsăreau, ca într-un dans ameţitor personajele care şopteau îmbietor:  “Vino!” Iar acest tărâm fermecător era locuit de nişte fiinţe minunate, COPIII. Copiii erau micuţi, diafani, puri, fericiţi, cu părul auriu ca Soarele care îi păzea cu viaţa lui, cu părul întunecat ca Luna care îi legăna, şoptindu-le cele mai mângâietoare cântece de seară. Dar cea care îi păzea cu străşnicie era IUBIREA. EA, iubirea atotputernică, stăpâna acestui tărâm micuţ unde toţi copiii erau îmbrăţişaţi la fel, mângâiaţi la fel, iubiţi la fel. Iubirea, mama copilaşilor le-a dăruit bucuria de a fi, de a iubi, de a trăi frumos. Iubirea i-a îmbrăţişat pe copii pentru că ei vedeau lucrurile la fel…toţi erau egali, toţi erau frumoşi, toţi erau buni, toţi vedeau stelele, toţi împărţeau bucuria de a putea iubi…Poţiunea lor magică, făcută de zâne din stropi de iubire, dor, bunătate şi inocenţă.

 Sursa: arihiva personala

Mi-ar plăcea ca noi toţi, adulţii de azi, să putem, pentru o zi, printre miile de lucruri atât de “importante” pe care le facem, să ne întoarcem pe acest tărâm pe care l-am părăsit, să ne amintim ce înseamnă iubirea, ce înseamnă viaţa adevărată, prietenia, generozitatea, bunătatea. Mi-ar plăcea să simţim bucuria de A PUTEA IUBI, din toată inima.

Copii, “oamenii mari nu pricep niciodată nimic și este obositor” (Micul prinţ – Antoine de Saint-Exupéry) pentru voi să ne daţi întruna explicații. Fiţi VOI, mereu, fiinţe minunate, bune, pure şi frumoase. Și nu uitaţi să visaţi!

La mulţi ani, copii!

A voastră,

Mira #pierdutaprintrecuvinte

N-am înţeles niciodată cum simte aerul că ai plecat…

 

Ana Blandiana. Ce frumos sună! A N A B L A N D I A N A… Ca o poezie, ca o baladă, în care vocala A îşi strigă puritatea, aşternându-se domol şi molcom între consoanele primitoare.  Ca o declaraţie de iubire în care EA îşi cântă iubirea, această eternă simţire a ei pentru el, a lui pentru ea. Iar când iubirea se stinge, pleacă, moare, există o înfrigurare în aer, o usturime şi şimţi că n-ai  “înțeles niciodată / Cum simte aerul / Că ai plecat.”
Iubirea ei este ca o rană “de unde te-ai rupt. / Și mi-e frig, / Când simt cum cade moale, / Odată cu zăpada, / Această rugăciune către nimeni”… Cuvinte care cad într-un cer care nu a învăţat niciodată să răspundă.

Iubirea e un puls pe care îl confunzi cu al tău – până când începe să se bâlbâie și, dintr-o dată, nu-l mai recunoşti. Îl numești dor, dar e mai aproape de amputare: ceva odată atașat, acum dispărut și totuși... totuși...îl simți. “…. Suntem egali? / Vom muri deodată sau unul va purta, / Încă o vreme, / Cadavrul celuilalt lipit de el”.

Oh, Anda şi Ciprian, mulţumesc pentru o seară magnifică, pentru trăire, pentru bucurie, pentru durere, pentru dor, pentru IUBIRE!  Aţi reuşit să faceţi absenţa vizibilă, sugerând mişcările unor oameni care odinioară se cunoșteau pe de rost, acum reduși la ghicire, fiecare interacțiune fiind presărată cu amintiri și ezitări. Aţi menţinut emoţia vie pe durata întregului spectacol, dar mai presus de toate, aţi reuşit să transmiteţi că, de fapt, nu despărțirea a durut cel mai mult, ci cât de apropiați păreau cei doi iubiţi încă.

“Oh, numai noi cunoaştem dorul
De-a ne putea privi în ochi
Şi-a înţelege astfel totul,…”

Și… MULŢUMESC, ANA BLANDIANA! Aş vrea…dar e o dorinţă secretă şi dacă o spun, mi-e frică că nu se va împlini. Pe mai târziu…

“N-am înţeles niciodată cum simte aerul că ai plecat” este un spectacol pus în scenă de minunaţii actori, Anda Tămăşanu și Ciprian Ciuciu, împreună cu Florina Dometi, Ramona Gabriela Nemeș , Alexandra Koszeghi)

Eterna admiratoare,

Mira #pierdutaprintrecuvinte