Poveste...

 

Povestea are o relevanță în viețile noastre care ar putea fi ușor trecută cu vederea. Dar poveștile pe care ni le spunem nouă înșine și altora atât implicit, cât și explicit, poveștile pe care ni le spun alții, poveștile pe care ni le permitem să le credem și cele pe care pretindem că nu sunt adevărate, toate modelează cine am fost, cine suntem în momentul prezent și cine avem capacitatea de a deveni. Plimbările mele.... Acest obicei al meu… Există o libertate oferită mie în aceste plimbări – ele îmi aparțin exclusiv, momente rare, timp în care acționez doar pentru mine. Îmi stabilesc traseul, distanța, ritmul. Nu trebuie să cântăresc opiniile altora. Nu trebuie să fac compromisuri cu nimeni altcineva. Nu trebuie să negociez sau să ascult de nimeni decât de mine. Un pas spre singurătate, spre pace, spre totalitate. Eu și împrejurimile mele, ei bine, ne deplasăm în același ritm. Harul acordat în această încetinire mi-a permis să văd și să fiu recunoscătoare pentru prezentul meu în timp real, mai degrabă decât doar viitorul pe care de obicei mă chinui să-l ating sau trecutul care m-a adus în acest loc. 

 

Sursa: arhiva personala

Și mi-am dat seama cât de des uit să apreciez momentul în care mă aflu, mai degrabă decât pe următorul. La fel ca frunzele toamna. Plutesc și alunecă ușor, purtate de briza de toamnă, în călătoria lor finală, grațioasă, şoptind printre copaci.  Fiecare frunză este o poveste spusă, în nuanțe de aur și purpuriu, o amintire a zilelor de demult. Copacii răman goi, dar mândri. Frunzele i-au părăsit, eliberate, sub un giulgiu de aur, iar lumea își găsește pacea liniștită. O viziune a prezentului care vede nuanțele de umbră, dar și firele mai strălucitoare ale bucuriei și bunătății pe care le pot trece cu ușurință cu vederea. O viziune care acceptă prezentul, care nu este denaturată de ceea ce a fost, ce ar trebui să fie, ce va fi. Un moment pentru a păstra ceea ce este așa cum este pentru că într-o respirație, o pâlpâire, acel moment se va schimba și el. Și să ratez adevărul de astăzi ar fi mult mai trist decât tot regretul pe care îl pot aduna în ceea ce îmi imaginez că deja lipsește.

Sunt bine cu ziua de azi în acest fel.

M. #pierdutaprintrecuvinte

Frog Autumn by Sylvia Plath

Summer grows old, cold-blooded mother.

The insects are scant, skinny.

In these palustral homes we only

Croak and wither.

Mornings dissipate in somnolence.

The sun brightens tardily

Among the pithless reeds. Flies fail us.

The fen sickens.

Frost drops even the spider. Clearly

The genius of plenitude

Houses himself elsewhwere. Our folk thin

Lamentably.

 

Toamna este în aer şi, acum, culoarea copacilor este culoarea ochilor mei...

Frunze aurii, crocante cad ușor din copacii aproape goi, ridicându-se şi plutind într-o briză ușoară şi tăcută. Cad încet pe pământul moale, foșnind şi şoptind un sunet liniștitor. Sunt înconjurată de tonuri de auriu și ruginiu. Toamna este aici. Vara s-a dus. Păşesc prin strălucirea caldă, de foc, călcând pe covorul bogat și pur al naturii. Frunzele se ridică și cad în aerul rece și clar.
Îmi dau seama că este un moment de schimbare în această lume pe care o împărtășim, iar frunzele acestea care îmi ating umerii, părul reflectă propriile noastre vieți, eliberându-ne
de frică şi amintindu-ne că, din nou şi din nou, vom înflori.
Da…toamna este în aer şi spre surprinderea mea, o lume pe care o percepeam doar în alb şi negru, se transformă într-un cer acuarelă. Brusc, îmi răsună în minte George Harrison – „It's not always going to be this grey/All things must pass/ All things must pass away.”

                       Sursa: https://www.facebook.com/dariuspavelphotography/

Toamna e în aer, soarele este în ochii mei şi cred că aşa trebuie să fie. Câteodată, mă visez printre frunze, căzând pe pământ. Îmi imaginez că frunzele visează cât de comfortabil este să atingă pământul în loc de nimicul aerului  şi de nesfârşitele pale de vânt. Îmi imaginez că toţi copacii, în special cei cu scorburi de muşchi aşteaptă focurile care vor veni să doarmă în interiorul corpurilor lor. Şi le aud pe ele, frunzele, şoptind la revedere, aşteptând cu înfrigurare primele atingeri ale steluţelor argintii care să le croiască rochiţele pufoase ale unui anotimp înfrigurat.

Da...Toamna este în aer şi, acum, culoarea copacilor este culoarea ochilor mei.

M.