Nu sunt originală în acest moment. Titlul acestei postări este, de fapt, traducerea titlului unui cântec – "The Sound of Silence" al celor doi Simon & Garfunkel. A fost lansat în 1966 cu mult înainte să mă fi născut. L-am auzit prima dată…ţin minte exact momentul. Eram în maşină, traversam Sinaia împreună cu părinţii şi sora mea în obişnuita vizită anuală la bunicii din partea mamei. Eram mică, îmi era rău dar nu spuneam, de obicei, nimic, niciodată pentru că sora mea vomita aproape la fiecare curbă. Era de ajuns. Alia, eram atât de mici…mai ţii minte?
Era linişte. Părinţii vorbeau încet să nu ne trezească. Mă prefăceam că dorm. Era ceva atât de liniştitor în sunetul vocilor lor, acel ceva pe care nimeni nu îl putea şi nu îl va putea reda vreodată. Doar ei: mama şi tata. Şi l-am auzit. La radioul din maşină. Sonorul era destul de încet, dar l-am auzit atât de clar iar acel moment a îngheţat în timp. Nu existau telefoane mobile, nu exista internet. Habar nu aveam cine cânta. Dar mi-a rămas în minte multă vreme.
Azi, în timp ce alergam, m-am trezit fredonând cântecul. Era atât de linişte în jurul meu. Casele adormite din jurul parcului nu făcuseră ochi încă. Erau doar două persoane care aproape că au devenit companionii mei de alergare. Un el cu un labrador alb, bâtrânel, dar atât de frumos. Şi o ea cu un pudel alb îmbrăcat în roşu.
Şi dintr-odată m-a izbit tăcerea din jurul meu. Ca şi cum ultimul reziduu de linişte urma să fie distrus. Ca si cum s-ar fi dat un ordin pentru un census pentru rămăşiţele de linişte din fiecare om şi fiecare casă, pentru ca acea rămăşiţă să fie exterminată, ca un inamic.
Totul era atât de acut, atât de palpabil. Pentru un moment nu am mai auzit oraşul.
Acest oraş, un mare rezervor de zgomot. Zgomotul este fabricat în oraş, la fel cum sunt fabricate tot felul de lucruri. Oraşul este un loc în care zgomotul este păstrat, complet detaşat de de obiectul din care a venit. Pluţeşte deasupra oraşului şi se prăbuşeşte peste oameni şi lucruri. Acest oraş mare este o fortăreată împotriva liniştii. Liniştea nu mai există ca o lume, ci doar fragmente de linişte, un fel de rămăşiţe ale lumii. Iar nouă ne este frică de rămăşiţe, prin urmare ne este frică de linişte.
Liniştea nu mai este luată de bună. Când o întâlnim, rar, într-o persoană, pare un exponat din muzeu sau o fantomă.
Este adevărat că tăcerea, ca lume proprie, a fost distrusă; sunetul a ocupat totul; pământul pare că-i aparține. Nu există o unitate mondială a spiritului sau a religiei sau a politicii. Dar există o unitate mondială a zgomotului. În el, toți oamenii și toate lucrurile sunt legate unul de altul. Dar, astăzi, mi-am dat seama că liniștea zorilor și căderea furtivă a nopții vor rămâne pentru totdeauna aici. Tăcerea acestor lucruri nu a fost niciodată mai perfectă decât acum. Deşi nu pot să spun „mai perfect”, o voi spune: niciodată nu a fost mai frumos. Iar puterea liniştii îmi aduce cel mai răzleţ gând: nimeni nu ne dă linişte, nimeni nu o ia de la noi. Ne-o dăm noi înşine şi o avem numai pentru noi.
Ca şi magdalena lui Proust, sunetul liniştii îmi aduce aminte şi acum de clipa aceea magică, din vara aceea, traversând Sinaia, în drum spre bunici.
M.
