Cruzime şi somn…

Acum vreo zece ani, am cunoscut un om minunat: Janet Boughner. Era în România ca voluntar în  Corpul Păcii şi lucra, tot ca voluntar, la Spitalul de copii din Oradea. In secţia unde erau copiii abandonaţi. De la bebeluşi până la copii de 3 ani. Mulţi dintre ei cu dizabilităţi. Nu prea ştiam ce se întâmplă în secţia aceea. Probabil că nici nu am vrut să ştiu. Povestirile ei erau îngrozitoare. Si de ce să nu recunosc, îmi era ruşine de mine şi de concetăţenii mei. Această persoană avea grijă de copiii abandonaţi de noi. Copii pe care nu îi dorea nimeni. Copii pe care nu îi iubea nimeni. Janet îi schimba, îi spăla şi îi iubea. Iar eu, la câteva sute de metri distanţă, nu făceam nimic. Nici eu şi nici alţii. Ne vedeam de viaţa noastră. Preocupaţi de următoarea vacanţă, maşinile pe care ni le doream, hainele pe care le purtam. In general, nemulţumiţi de tot, dar, în acelaşi timp, mulţumiţi că nu e mai rău. Nepăsători, cu capetele în nisip. Singurele mele tangenţe cu Spitalul de copii au fost câteva vizite scurte. Ca adult. In vizită. Din fericire, am fost un copil foarte sănătos, aşa că nu am amintiri din copilărie din acel loc. In acelaşi timp, ca adult, am îngropat toate amintirile legate de acel locul. Azi mi-au revenit toate acele amintiri. M-am uitat la reportajul din cadrul emisiunii “România, te iubesc!”, despre sedarea copiilor din centrele de plasament. Brusc, mi-am adus aminte de toate mirosurile, de ţipete, de tristeţea care domnea în fiecare salon, de privirile asistentelor, de privirile mamelor, de ochişorii copiilor. Mi-am adus aminte cum, tot ca adult, în timpul unei vizite, fiind într-o cameră cu vedere spre Parcul Copiilor, mă gândeam cât de fericiţi erau copiii din parc, ţipând bucuroşi, spre deosebire de copiii din spital, cu ochişorii mereu în lacrimi. 

Reportajul din această seară ar trebui să fie o lecţie usturătoare pentru noi toţi. Cei care nu investesc în educaţia copiilor.Cei care nu îşi învaţă copiii despre acceptare, toleranţă, generozitate, empatie şi, mai ales, IUBIRE. Probabil pentru că ei, la rândul lor, nu ştiu sau, pur şi simplu, nu le pasă. Cei care îşi abandonează copiii “accident” pentru că le e prea lene sau lehamite să folosească mijloace contraceptive. Cei care nu sunt de acord cu educaţia sexuală în şcoli şi preferă să îşi programeze fiicele pentru avort. Cei care dispreţuiesc psihologii şcolari, considerând că doar “nebunii” au nevoie de consiliere. Cei care dispreţuiesc copiii cu dizabilităţi, ignorându-i şi uitându-se la ei cu teamă. Aceşti copii sunt şi ei suflete. Suflete care au nevoie de noi, de iubirea noastră. Ultimul lucru de care au nevoie este ignoranţa noastră, această bestie care ne transformă în monştri cu chip uman. Nişte monştri care sedează copii. Folosind tranchilizante, anti-psihotice, neuroleptice. Iar motivaţia este că nu pot fi controlaţi. Si stau şi mă întreb dacă s-a schimbat ceva în acest sistem în România în toţi aceşti ani. Nu. S-a schimbat doar abordarea lingvistică. Dacă pe la începutul anilor 2000 era utilizată sintagma “contenţionare fizică” (copiii erau legaţi de paturi), acum se foloseşte sintagma “contenţionare psihică” (copiilor li se administrează cocktail-uri de câte 4 chiar 6 medicamente). Am devenit mai “umani” (Bogdan Simion, preşedintele Fundaţiei Sera). Mai “blânzi”. “Umanitatea” în numele ordinii şi liniştii, aflate la mare preţ în centrele de plasament din România, iar copiii români abandonaţi plătesc un preţ...  Stabiliţi-l dumneavoastră.
M.

Femeie….

Secretul meu sunt braţele mele, trupul meu, atingerea mea, paşii mei, curbura buzelor mele. Pentru că sunt femeie. Aceasta sunt eu. Secretul meu este focul ochilor mei, albeaţa dinţilor mei, buzele mele roşii, şoaptele mele, bucuria din mersul meu. Soarele din zâmbetul meu, curbura spatelui meu, graţia mea, tic-tac-ul tocurilor mele, părul meu, palmele mele, nevoia ta de a avea atenţia mea. Pentru că sunt femeie. Strălucirea pielii mele, licărirea din ochii mei. Felul în care merg, râd şi vorbesc. Sunt femeie. Sunt o picătură de soare într-o îndoială de nesiguranță. Sunt o voce mângâietoare într-o mulțime de haos. 

 Sursa: arhiva personala

Sunt un zâmbet în prezența celor mai profunde temeri ale mele. Sunt aceeași persoană în lumină și întuneric. Sunt autentică. Sunt reală. Sunt o picătură de apă dulce într-un ocean de sare. Sunt femeie. Mă mişc ca mătasea în adierea brizei. Strălucirea mea este moale, totuşi puternică . Ochii mei, castanii şi mari, sunt străpunşi de raze de soare. Părul meu lung, brunet, străluceşte în timp ce se prăbuşeşte cu graţie de-a lungul umerilor mei. Râsul meu aduce bucurie la fel ca liniştea pe care o aduce natura în singurătate. O eclipsă totală a frigului iernii, permiţând doar primăvara caldă și vara. Săruturile buzelor mele dulci au gustul fructelor coapte. Mâinile mele au atingerea apei. Privirea mea e plină de dragoste. Sunt tot ce vreau. Sunt femeie.

LA MULŢI ANI, DRAGELOR!

Cu drag,

Mira