Septembrie, nu mi-ai plăcut niciodată. Nu eşti o
lună bună. Pentru mine. Eşti aşa…între vară şi toamnă. Între verde şi maro, între
cald şi rece, între bucurie şi tristeţe. Îţi cad frunzele. Cerul tău are o
culoare incertă de un albastru orb. Zilele tale sunt mai scurte. Miroşi a
zacuscă şi vinete. Miroşi a fum. Septembrie,
eşti acră ca nişte struguri necopţi. Eşti nestatornică, cu toate începuturile
şi sfârşiturile tale.
Septembrie, te-aş scoate din calendar şi te-aş transforma
într-o lună opţională. Pentru cei care au chef să te trăiască. Sorescu spunea
că “ai un profil de zeiţă antică”, dar mie nu îmi plac zeiţele. Nişte mofturoase
şi înfumurate. Aşa ca tine. Ţi-ai făcut loc între august şi octombrie, cu neruşinare,
ucigând bucuria verii şi miresmele mării. Septembrie, aduci doar melancolie,
bătrâneţe şi artrită. Eşti ca un doctor prost care se bâlbâie şi nu ştie cum
să-ţi dea o veste. Orice fel de veste. Eşti nicicum. Tu termini vacanţa şi
aduci şcoala. Când eram mică ploua de fiecare dată în a 15-a zi a ta. Iar mie
mi se părea că cerul tău plânge cu mine pentru că s-a terminat vacanţa. Eram
mică mică şi speram că dacă plouă nu trebuie să merg la şcoală. Dar nu se
întâmpla niciodată niciodată. Niciodată. Septembrie, eşti luna lui niciodată.
M.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu