Blogger...

Cum e să fii blogger? Nu ştiu nici acum să răspund la această întrebare. Pentru unii poate fi foarte “cool” şi interesant.  Deşi acest cuvânt “interesant” este de multe ori doar un cuvânt şi atât. Nu ştiu ce să zic. Probabil că este. 

Blogul meu este strict emoţia mea personală, dusă de multe ori, probabil, până la extrem. Unii se exprimă prin pictură, desen, teatru, fotografie, arhitectură, muzică. Eu mă exprim prin cuvinte şi mi-am asumat déjà această expunere “mai” gălăgioasă. Întotdeauna mi-a fost frică de apă. De apa adâncă, întunecată. Prin urmare nu ştiu să înot, în ciuda mai multor tentative de a învăţa. Simt această frică patologică de apă şi am acest sentiment oribil de sufocare. Acelaşi sentiment mă cuprinde când nu pot să spun ceea ce vreau să spun, când trebuie să tac pentru că “aşa trebuie”. Am senzaţia că mă sufoc şi aproape că simt două mâini încleştate în jurul gâtului meu. De aceea, blogul meu este vocea mea, gâtuită câteodată, lipsită de obiectivitate probabil de multe ori, răutăcioasă sau tandră. Dar este glasul meu eliberat din chingile unor strânsori impuse sau neimpuse.

Bloggereala nu este foarte uşoară. Dacă tu crezi că toată lumea te iubeşte, te înşeli. Unii te citesc din inerţie. Unii îţi dau like-uri pentru că le placi mult. Unii te ignoră cu graţie. Ceea ce e foarte bine pentru ca aşa te aduc cu picioarele pe pământ de pe tronul pe care te-au cocoţat unii. Unii te urăsc de-a dreptul. Recunosc, nici acum nu mă împac foarte bine cu acest sentiment, dar nu mai pot repara nimic. Răul a fost făcut şi nu îmi rămâne decât să respect această decizie personală a celuilalt. Un om frumos mi-a spus odată să nu regret nimic şi mi s-a părut unul dintre cele mai bune sfaturi pe care le-am primit vreodată. Să nu regret pentru că aşa am simţit atunci şi am acţionat ca atare. Citind în retrospectivă anumite postări, le-aş schimba, dar, în cele din urmă, ele sunt nişte mărturii ale vocii şi sufletului meu atunci, în momentele acelea. Dar cei care mă urăsc, sper că o fac cu pasiune.

Sunt voci care spun că bloggereala îţi aduce o anumită notorietate. E adevărat, dar depinde cât de mult îţi doreşti acest lucru. La un moment dat îţi este greu să faci distincţie între cei care doresc să fie prietenii tăi sau prietenii bloggerului. Oricum, prietenii mei se numără pe degetele de la o mână, iar ei ştiu asta. Bineînţeles că am o anumită afinitate pentru cititorii mei. E un fel de plăcere şi bucurie perversă că le-am trezit interesul, că i-am făcut să zâmbească, să râdă, să nu fie de acord, să se revolte. De multe ori, mă întreb la ce se gândesc când mă citesc. Apoi mai este şi curiozitatea aceea care pe mine mă pune în încurcătură. Deşi nu mulţi ar crede, eu sunt foarte timidă în realitate, merg cu capul plecat pe stradă, cu părul în ochi, alerg şi aproape că nu văd oamenii din jurul meu. Aşa că nu mă simt foarte bine în preajma unor persoane prea curioase şi pot fi extrem de rece şi asocială în prezenţa unor feţe noi. Mi-am dat seama că oamenii sunt mai circumspecţi în prezenţa mea. Pentru că oamenilor le place să le spui doar lucruri frumoase, să îi mângâi, să îi flatezi. Si eu mă pricep foarte bine la asta, dar oamenii aceia sunt oamenii pe care eu îi iubesc, iar dragostea mea este necondiţionată. Oamenilor nu le place să le spui verde în faţă ce crezi despre ei. Dar totuşi, primesc mai multe like-uri când sunt tăioasă, critică, ironică sau sarcastică. Si reuşesc de prea multe ori să fiu aşa, am rănit urât pe cineva, deşi, în realitate, eu sunt naiv de bună şi credulă. M-am întrebat mereu de ce oamenii nu comentează sub postare, ci preferă să trimită mesaje private. Nu pot să înţeleg aceste limitări autoimpuse de prea multe ori. Iar pentru mine e o corvoadă să răspund la toate aceste mesaje. Stiu…aş putea să le ignor, dar mi se pare o chestiuţă de bun simţ să răspund. S-ar putea să greşesc fundamental. S-ar putea să fiu încă o naivă care mai are multe de învăţat despre ignoranţă şi, la urma urmei, despre procesul de selecţie. Poate nu ar trebui să răspund la “toate” mesajele. Poate ar trebui să le selectez în concordanţă cu importanţa acelei persoane. Poate. Poate ar fi mai sănătos. Pentru mine.

S-ar putea ca unii să perceapă aceasta postare doar o exacerbare a ego-ului meu umflat. Nu ştiu. S-ar putea să fie. Pentru mine este doar unul dintre paşii mici şi nenumăraţi ai procesului de autocunoaştere. Pentru că, la urma urmei, eu cred că ţelul meu în viaţă, şi poate nu doar al meu, nu este să am o slujbă de la 8 la 5, să vin acasă, să pun masa, să economisesc în fiecare zi, în aceeaşi rutină ucigătoare. Probabil că sunt nişte obiective foarte bune. Nu pentru mine. Telul meu este să ajung să mă cunosc, să înţeleg ce caut aici, să îmi înţeleg rostul şi, de ce nu, să ajung să mă iubesc. Pe mine, în primul rând. Egoistă idée, dar de ce nu?

M.