Zena, fetiţa care visează…

Această poveste nu este scrisă de mine. Este scrisă de Zena, o fetiţă frumoasă, cu păr lung şi ochi mari, o fetiţă care visează.  Iar copiii care visează, aşa, ca mine, “toată ziua şi noaptea” sunt nemaipomeniţi. Bucuraţi-vă de visele ei!

“Era odată o fetiţă de gradiniţă şi ea era toată ziulica cu capul în nori. Într-o zi a visat că ea călărea un elefant, altă dată a visat că era un star de cinema. Odată cand s-a trezit a crezut că e pe o  corabie de piraţi, abia după câteva ore şi-a dat seama că ea visa. Niciodată nu e atentă, uneori visează cu ochi deschişi, ba chiar uneori se  loveşte de lucruri. Ea are atatea gânduri că  ar putea face un  film ce ar primi două Oscaruri.

Intr-o altă zi se juca în curtea casei. Ea s-a aşezat pe o pătura şi a început  să viseze dar nu şi-a dat seama că afară a început să plouă. Ea visa că se joacă cu un nor de ploaie în timp ce soarele doarme. Când mama ei a văzut-o a dus-o în casă şi a pus-o în pat, era udă leoarcă. Acum era racită. Mama ei îi aducea mâncare la pat şi o lăsa să se uite cât vrea la televizor. Doctorul venea  odată la două zile să vadă cum se simte, dar ea făcea acelaşi lucru visa!

În vis concura cu răceala şi tot timpul răceala câştiga. Abia cand s-a însănătoşit, ea a câştigat  in vis.

În altă zi, la grădiniţă, doamna educatoare le-a citit copiilor povestea ,,Crăiasa Zăpezii”,  iar ea nu a fost atentă findca visa că face surfing în Hawaii. Când a fost întrebată care sunt personajele povestirii ea a răspuns că ea este şi placa de surf. Când au auzit răspunsul ei toţi au râs! Abia atunci s-a trezit la realitate. Educatoarea a certat-o şi i-a zis să fie mai atentă!

Fetiţa cu capul în nori tot timpul visează şi va visa toată ziua şi noaptea!” (Zena Pop)

M.

P.S. Zena, continuă să visezi!

Riserva Wine Spa

O zi fabuloasă în fiecare săptămână. De obicei e duminica, ziua în care merg la Riserva Wine Spa. Si acum aş vrea să vă rezervaţi câteva minute nu neapărat pentru a citi această postare, ci pentru a pătrunde în lumea magică a stării de bine. Când ajung în parcarea hotelului constat, ca de obicei, că…am întârziat. Alerg prin holul hotelului fără să mă uit nici în dreapta nici în stânga, iau liftul gâfâind şi mă rog să urce mai repede, deşi chiar e foarte rapid. Stop. Se deschid uşile. Gata.

 Sursa: Riserva Wine Spa Facebook page

 Am ajuns. Pătrund în universul Riserva Wine Spa şi datorită unei vrăji ştiute doar de cei de acolo, încep să plutesc. Arome îmbietoare, culori ezoterice şi oameni drăguţi. De obicei, mă întâmpină Claudiu, un tip foarte cool, care se asigură întotdeauna că ai la îndemână tot ce doreşti şi că totul e în regulă. Dar mie îmi place că zâmbeşte şi te întreabă de fiecare dată dacă totul este OK. Inseamnă că îi pasă. Apoi te preia una dintre fetele acestea frumoase, cu mâini magice: Cristina, Ingrid, Andra sau Khristina. Sunt condusă într-una din încăperile unde degetele lor fermecate îmi vor mângâia faţa. Totul sclipeşte de curăţenie şi o muzică liniştitoare te întâmpină la intrare. Mă întind pe pat iar următoarea jumătate de oră este jumătatea mea fericită, când mintea mi se goleşte de toate gândurile, nu mai aud nimic şi plutesc pe un norişor pufos şi dulce ca vata de zahăr pe băţ. Roz. Iar la plecare, faţa mea e zâmbitoare, luminoasă, senină şi delicată. Datorită unor oameni frumoşi şi profesionişti. Mulţumesc, Riserva Wine Spa.

M.

De ce copiilor români le este ruşine să poarte uniformă…

Intâmplare. Sunt la şcoală şi apari tu, o minune de divă, îmbrăcată în hainele cu care ai fost în club sâmbătă noaptea. Si mi te adresezi astfel: “Ai un pix, ceva?” Poftim? Rămân perplexă şi nu mă simt flatată deloc că mă consideri una de teapa ta. Mi s-a mai spus că arăt mai tinerică decât vârsta pe care o am, am mai fost confundată cu studente (dar nu datorită pantalonilor scurţi pentru că eu mă îmbrac mereu adecvat şi bine), inclusiv prin secretariat, dar, draga mea, eu nu am un pix sau altceva. Pentru tine, nu am nimic. Pentru că nu ştii să spui “te rog” şi sunt convinsă că de “mulţumesc” nu ai auzit deoarece ţie ţi se cuvine totul. Iar mie mi se cuvine respectul pe care tu trebuie să mi-l acorzi dacă vrei să ţi-l acord şi eu. In locul respectiv nu mă interesează nurii tăi, aerele tale de domnişoară scăpată de la pension, mersul pe catwalk sau ultimul răcnet în materie de gheare. Mă interesează cât eşti de bună la limba engleză. Si atât. Aşa sunt eu, mai bitchy. Si, scumpo, la şcoală, pixul este un “must have” al fiecărui sezon. Got it? Nu prea cred că ai priceput, altfel ai fi ştiut ce să porţi în prima zi de şcoală, când ai ieşit în parc, în club, la agăţat, la piscină sau la înmormântare.

Venind din partea unei persoane care întotdeauna va fi mână spartă când este vorba de haine şi accesorii, această postare poate fi considerată derizorie. Dar îmi voi asuma toate riscurile pe care le implică şi mă voi feri cu graţie de săgeţile otrăvite ale părinţilor “fashionişti”.

Copiilor români le este ruşine să poarte uniformă. Copiii români sunt aceste făpturi speciale care îşi doresc să fie unici. Si pe bună dreptate. Cine nu vrea să fie deosebit, special, unic? Toţi ne dorim acest lucru. Dar eu cred că poţi fi toate cele enumerate mai sus şi altfel. Mai ales la vârsta la care nu ştii să îţi legi şireturile, nu eşti independent şi depinzi de părinţi.

Dragă şcolarule, când ai păşit în primul an de grădiniţă s-a conturat un statut. Un statut pe care îl ai până termini şcoala. Este statutul de şcolar. Acest statut îţi conferă drepturi dar şi obligaţii. Obligaţia ta este să respecţi, în primul rând, locul în care te afli, oamenii cu care intri în contact şi, de ce nu, pe tine. Iar acest lucru îl faci prin felul în care te comporţi şi cum te îmbraci. Te îmbraci diferit în funcţie de mediile pe care le frecventezi. Te îmbraci într-un anume fel la şcoală, acasă, pe stradă, în club, în vizită la bunici, la înmormântare, la botez sau la nuntă. Dar din câte văd eu, e un clubbing nesfârşit, o nuntă terminată cu un divorţ de prost gust şi o disperare pantagruelică de a-ţi afişa valoarea, “valorile”, averea, nurii şi proasta creştere. Din punctul meu de vedere eşti prost crescut când te afişezi în tot felul de hăinuţe care îţi scot în evidenţă toate atu-urile trupeşti, mai puţin cele de la nivelul superior. Dar nu este doar vina ta. Este vina părinţilor tăi care, din cauza unor frustrări acumulate până în momentul în care au devenit părinţi, încearcă prin toate căile să te transforme în geniu, în ceva unic şi de neînţeles chiar dacă ei sunt nişte loaze patentate. Este vina mamei tale care nu vede cât de grotesc arată fiica ei în clasa I în colanţi cu print animalier. Este tot vina mamei tale care, din motive ştiute doar de ea, te va îmbrăca la fel ca pe o divă sau div (nu cred că există cuvântul, dar îmi place) fără să te afli pe o scenă. Este vina mamei tale care nu realizează cât de importantă este uniforma. Uniforma îţi oferă un statut special. Uniforma te învaţă că aparţii unui grup, că eşti altfel. Este emblema şcolii unde, ca să ajungi, ea s-a dat peste cap (şi-a schimbat adresa în buletin, a vorbit cu directorul, a mai dat ceva cadouri încoace şi încolo). Si toată lumea îşi doreşte o şcoală bună pentru odrasle, nu-i aşa? Iar în final, le repugnă ideea de uniformă. De ce? Să înţeleg că uniforma te transformă în sărac, un nimeni printre alţi nimeni? Acest cuvânt de care fuge toată lumea. Acest cuvânt care produce rumoare. Sărac. Fâs! Ce să spun! De parcă suntem pe replay în “Sex and the City”. Vise! Invaţă de la Mr. Spock!

M.

De ce îl ador pe Maurice Munteanu…

Pentru că Maurice Munteanu este fashion editor la revista ELLE România, revista pe care o citesc din scoarţă în scoarţă. Pentru că este blogger. Blogul lui se numeşte Le Projet d’Amour, un blog pe care eu îl urmăresc deoarece moda, limba franceză, Franţa şi toate aromele şi savoarea. Pentru că Maurice Munteanu este gay, dar niciodată nu s-a sfiit să-şi afirme şi să îsi asume acest statut greu de purtat în ţara pudibonzilor şi pristinelor. 

 Sursa: Maurice Munteanu Facebook page

Pentru că Maurice Munteanu este mai bărbat decât o grămadă de purtători de nădragi, leşinaţi şi cocoşaţi de greutatea bling blingului şi a tatuajelor. Pentru că Maurice Munteanu iubeşte femeile într-un fel în care celorlalţi cromozomi XY li se pare imposibil şi, de ce nu, inutil. Pentru că Maurice Munteanu ştie să facă complimente fabuloase. Pentru că are un punct de vedere personal pe care îl exprimă cu voce tare, ceea ce îl face diferit de majoritatea şoptitorilor pe la colţuri.Pentru că îmi place cum se îmbracă. Pentru că este prieten la cataramă cu două tipe fabuloase, Domnica Mărgescu şi Cristina Crăciun pe care le iubesc de-a dreptul pentru haine şi editoriale. Pentru că îmi plac editorialele din revista menţionată mai sus.  Pentru că, uite, cu toată lipsa de modestie, i-a plăcut o poză de profil de-a mea. Iar eu am fost atât de fericită în ziua aceea pentru că ştiu că lui Maurice Munteanu îi place diversitatea, creativitatea şi extravaganţa. Uite…de-aia îl ador pe Maurice Munteanu.

M.

Trăiască vulturii negri...

Ei bine…când intri în pasajul Vulturul Negru te loveşte în moalele capului bezna (ieşim noaptea, nu-i aşa?) amestecată cu praful de pe jos. Vorba unei prietene : “parcă e lumea a treia” dar fără dictatori. Iţi dai seama că nu mai auzi bine deoarece muzica urlă din toate părţile într-un mix neînţeles de răsunător de ritmuri şi vibraţii. Si îţi croieşti drum încet încet, spre Black Eagle (acesta fiind the target), printre schele, moloz şi lemne. Uau! Este începutul unei seri magnifice. Si când te gândeşti că te-ai străduit să arăţi bine, ţi-ai întins părul şi chiar te-a ascultat şi stă drept, te-ai machiat, ţi-ai pus tocuri ca să ajungi …la baie, cu greu, şi să  constaţi cu stupoare că parcă ai fi o brutăreasă plină de făină pe pantofi. Dar nu contează! Seara de-abia începe. Trebuie să fii tare pentru ceea ce urmează.

Black Eagle a rămas condorul suprem al pasajului. Toată lumea “bună” (se ştie că lumea bună merge în Black şi trebuie să îţi faci rezervare din timpul săptămânii) se înghesuie la mese, printre mese, la butoi, peste DJ (o poză cu DJ-ul face cât o poză cu o mireasă pe care nu o cunoşti), la bar şiiii…. la toaletă. Toaleta a fost, este şi va rămâne punctul forte aici, cred eu, deşi e micăăăă micăăăă. Nu pricep de ce e mai mare înghesuiala în arealul respectiv. Si nu vorbesc despre cei care îşi aşteaptă rândul la baie. Vorbesc despre înţepeniţii şi înţepenitele care şi-au făcut loc de veci în zonă. De ce ai sta să bei lângă toaletă? E mai savuroasă licoarea în acel loc? De ce stai cocoţat pe lăzile din colţ? Ca să vezi pupezele din baie cum îşi dreg obrăjiorii, fac mutriţe în oglindă sau se păruie? Dacă vrei să faci asta, du-te la crâşma de la colţul blocului şi nu întoarce pe dos traficul celor care mai au puţin şi fac pişu pe ei, în ciuda tuturor exerciţiilor Kegel. Lumea e pestriţă, de toate felurile dovadă stând pozele de a doua zi. Aiaiaiaiai!!! Cele mai drăguţe poze sunt cele cu fete care au între buze sticla de bere. Acum înţeleg şi eu că ieşi ca să bei, dar lasă oamenii în pace şi nu îi fotografia când îngurgitează licoarea magică. Nu e de bon ton! Si, deşi fata nu e o beţivă, ştiţi voi…gura târgului. Cu toate că locul respectiv nu mai este ce era, voi continua să îl frecventez pentru că mă atrage fără doar şi poate. Mă distrează unele dintre chelneriţe, încă bosumflate, încă întoarse pe dos, încă aprig de “aspre”... Mă amuză copios oamenii de prin partea locului. Când mi-a trântit-o soră-mea nu prea mi-a convenit, dar i-am dat dreptate într-un final. Sunt bipezii la vreo 40 de ani cu ochii înlăcrimaţi după tinerele, toate cu părul lung, lung ca-n poveşti. Dragele de ele, toate nuri, zâmbete şi ocheade, aşteptându-l pe fotograf sau pe Făt Frumos care, de, e după posibilităţile din Oradea aka pasaj city. Acum să nu săriţi toţi pe mine! Tipii cool nu mai merg în Black, ci în alte locuri. Doar tipesele fandosite, aşa ca noi, mai frecventează cu încăpăţânare locul. Cum să nu ne placi? Apoi vin adolescenţii, curăţei, frezaţi, tupeişti care te fixează minute bune cu privirea şi te trezeşti cu un friend request. Pas! Iar când se mai urcă vreo mireasă (după shootingul din Piaţa Unirii) pe masă, aproape că atingi momentul culminant, dar te trezeşti că trebuie să mergi la baie, începi să aplici tehnicile Kegel de mai sus, trebuie să îţi schiţezi traseul şi să cronometrezi. Rapid. Si aşa pierzi momentul în care zboară jartiera miresei. Something old, something new, something borrowed, something blue! Dar nu cred că localul e de vină. Ei oferă nişte servicii OK, fac profit şi nu poţi să dai afară oameni pe motiv că nu îţi plac feţele lor. Nu suntem noi la nivelul acela. Daaaar…. au schimbat playlistul. Ultima dată prietenii mei au dansat toată noaptea, eu arătam de-a dreptul chinuită (vorba lui Bârgău) pentru că purtam o rochie lungă şi prea frou frou iar pe lângă toate mini-urile, midriff-urile, spandexurile şi pantalonii scurţi mă simţeam ca Maica Tereza în pelegrinaj într-un bordel. Mare prostie să gândeşti aşa, dar am gândit-o. Mi-a plăcut mult muzica, deşi urechile mele au fost atacate la un moment dat de “gura taaaaa” şi nu era un sărut erotic, ci Delia încercând să-mi penetreze Deepcentral timpanul. Dar Black rămâne atracţia magică a pasajului, pentru că e negru, e vultur, e şmecher şi ne place să ne îngrămădim şi să ne dăm coate. Prin urmare…Trăiască vulturii negri!

M.