N-am înţeles niciodată cum simte aerul că ai plecat…

 

Ana Blandiana. Ce frumos sună! A N A B L A N D I A N A… Ca o poezie, ca o baladă, în care vocala A îşi strigă puritatea, aşternându-se domol şi molcom între consoanele primitoare.  Ca o declaraţie de iubire în care EA îşi cântă iubirea, această eternă simţire a ei pentru el, a lui pentru ea. Iar când iubirea se stinge, pleacă, moare, există o înfrigurare în aer, o usturime şi şimţi că n-ai  “înțeles niciodată / Cum simte aerul / Că ai plecat.”
Iubirea ei este ca o rană “de unde te-ai rupt. / Și mi-e frig, / Când simt cum cade moale, / Odată cu zăpada, / Această rugăciune către nimeni”… Cuvinte care cad într-un cer care nu a învăţat niciodată să răspundă.

Iubirea e un puls pe care îl confunzi cu al tău – până când începe să se bâlbâie și, dintr-o dată, nu-l mai recunoşti. Îl numești dor, dar e mai aproape de amputare: ceva odată atașat, acum dispărut și totuși... totuși...îl simți. “…. Suntem egali? / Vom muri deodată sau unul va purta, / Încă o vreme, / Cadavrul celuilalt lipit de el”.

Oh, Anda şi Ciprian, mulţumesc pentru o seară magnifică, pentru trăire, pentru bucurie, pentru durere, pentru dor, pentru IUBIRE!  Aţi reuşit să faceţi absenţa vizibilă, sugerând mişcările unor oameni care odinioară se cunoșteau pe de rost, acum reduși la ghicire, fiecare interacțiune fiind presărată cu amintiri și ezitări. Aţi menţinut emoţia vie pe durata întregului spectacol, dar mai presus de toate, aţi reuşit să transmiteţi că, de fapt, nu despărțirea a durut cel mai mult, ci cât de apropiați păreau cei doi iubiţi încă.

“Oh, numai noi cunoaştem dorul
De-a ne putea privi în ochi
Şi-a înţelege astfel totul,…”

Și… MULŢUMESC, ANA BLANDIANA! Aş vrea…dar e o dorinţă secretă şi dacă o spun, mi-e frică că nu se va împlini. Pe mai târziu…

“N-am înţeles niciodată cum simte aerul că ai plecat” este un spectacol pus în scenă de minunaţii actori, Anda Tămăşanu și Ciprian Ciuciu, împreună cu Florina Dometi, Ramona Gabriela Nemeș , Alexandra Koszeghi)

Eterna admiratoare,

Mira #pierdutaprintrecuvinte

Teatrul...

Am două mari obsesii. (OK, mai am câteva, dar unele nu le discut decât în anumite companii politicoase). Una, profundă, permanentă, privată este poezia. O alta – o obsesie publică, zgomotoasă – este teatrul.

Bine aţi venit la teatru! Luminile se sting, şoaptele se sting şi ele. Ȋn cele din urmă totul se liniștește, iar prima notă scapă în aer. Este ora spectacolului. Pentru două, poate trei ore, publicul, noi, stăm între zidurile unui teatru, dar existăm doar în trup, nu în spirit.

În spirit, am călătorit departe, în altă parte. Stăm cu personajele și plângem cu personajele, îi încurajăm în timp ce merg mai departe, până când timpul lor a expirat și trebuie să-și ia la revedere. Și totuși, nu este niciodată cu adevărat la revedere.

Căci atunci când părăsim acel spațiu, purtăm poveștile din inimile lor. Observăm puţin mai atenţi lumea din jurul nostru, imaginându-ne cum erau lucrurile sau cum ar fi putut să fie. Și poate chiar ne imaginăm pe scena aceea. Deoarece teatrul este un incubator al imaginației, o oglindă pentru gândire și o manifestare a magiei care se găsește în povești şi în viaţă.

 

Credit imagine: Sebi Tont
 

Eu cred în magie. Nu magie reală, ci magia pe care o putem crea folosindu-ne imaginația. Teatrul… Cred în magia teatrului. Teatrul este magic datorită legăturilor care se formează, legături de neîntrerupt formate de oameni care au toți un scop comun, acela de a-i face pe ceilalți fericiți. Dragostea care este împărtășită între noi este indescriptibil de puternică și va dura pentru totdeauna. De aceea teatrul este magie și magia este cu adevărat teatru.

La mulţi ani!

Cu toată dragostea,

Mira #pierdutaprintrecuvinte

Undeva, cândva...

Undeva, cândva, am fost la teatru. Într-o poveste, cu un orăşel aproape mitic, cu personaje deschise,  amabile și pline de umor. Poveștile lor se petrec în același timp, într-o seară rece și senină de vineri, în mijlocul iernii, între 20:50 și 21:02, exact. Pe măsură ce aurora boreală plutește pe cerul de deasupra, ceva mistic începe să se întâmple în acel interval de timp de 12 minute, iar locuitorii se trezesc îndrăgostindu-se sau dezîndrăgostindu-se în cele mai ciudate moduri. Găsesc dragostea. Dragoste pierdută. Inimi frânte. Dragoste inutilă. Pentru oamenii din orăşel viața nu va mai fi niciodată la fel.

Dragostea leagă totul perfect atunci când este adevărată. Și  pot să spun acest lucru și despre piesa lui John Cariani, „Undeva, cândva”. În această piesă, care se joacă acum la Sala Transilvania, tema dragostei este ambalată într-o colecție fermecătoare și romantică de povești, sau nouă viniete, care te vor lăsa să te gândești la dragoste într-un mod proaspăt, nou.  Este un spectacol încântător de fermecător al modului în care apare dragostea în numeroasele ei iterații, de la prima iubire, la iubirea matură, la iubirea pierdută și tot ce este între aceste iubiri.

Sursa:https://www.teatrulreginamaria.ro/ro/despre/noutati/noutati-trupa-iosif-vulcan 

Cred că cel mai mult mi-a plăcut simplitatea temei centrale a piesei. Dragostea este un subiect clasic care s-a dovedit a fi irezistibil. S-a scris despre dragoste  în nenumărate piese de teatru, cărți, filme, cântece. Și chiar dacă mulți dintre noi trecem peste subiect în poveștile noastre preferate, acesta reușește totuși să joace un rol esențial în a te ține să ghicești dacă, până la urmă, ești un romantic. Aş încadra această piesă în realism magic. Totul este real, cu excepția momentului în care nu este. Universul exterior, în acest caz, energia mistică a aurorei boreale, acționează ca un personaj în sine, pentru a împinge lucrurile în această perioadă de timp unică - o singură noapte în orăşelul Almost. În vinietele  puţin conectate între ele, se întâmplă ceva în univers care declanșează aceste lucruri. Ce este? Cine și ce o cauzează? Acest lucru face parte din farmecul complotului nerezolvat al piesei.

Am simţit că fac parte din experiența piesei de îndată ce a început. Un set simplu, dar detaliat pentru a scufunda spectatorul obișnuit în decorul fictiv din orăşel. Pe măsură ce se desfăşoară, actorii intră în „scenă” și ești brusc cuprins de povestea a 8 relații, de la străini, prieteni, foști și tot ce se află între ele. Poveștile individuale sunt echilibrate separat, reușind, de asemenea, să se unească într-un mod perfect logic și, până la sfârșitul piesei, rămâi cu un sentiment de speranță și plenitudine. Un mod minunat de cald de a încheia seara, nu-i aşa?

Glory (Georgia Căprărin), care deplânge un soț pe nume Wes îl întâlnește pe un tip pe nume East (AlinStanciu) în timp ce așteaptă ca aurora boreală să apară chiar dincolo de curtea lui. Gayle (Adela Lazăr), după o relație de 11 ani, decide să-i întoarcă toată dragostea pe care i-a oferit-o Lendall (Pavel Sîrghi), venind la el cu un camion încărcat cu saci de gunoi mari și roșii și saci de rufe. Una dintre cele mai triste vignete implică un cuplu căsătorit (Corina Cernea şi SorinIonescu) care au ieșit la patinaj, dar timpul petrecut împreună într-o noapte luminată de lună nu le poate reînvia dragostea stinsă. Altă poveste urmărește o tânără (Denisa Irina Vlad) care a luat un avion și apoi urmează o călătorie cu taxiul de 123 de mile pentru a căuta un vechi iubit (George Dometi) și este atât de supărată de ceea ce găsește. Poate că cea mai fericită este scena de final dintre doi prieteni, hotărât lipsiți de farmec. Aceasta este noaptea în care Dave (Eugen Neag) decide să-i spună lui Rhonda (Ioana Dragoș Gajdó) cum se simte, iar ea este foarte nereceptivă la început, chiar dacă i-a adus o operă de artă simbolică. Fiecare actor este revigorant şi foarte în ton cu etosul piesei. O piesă în care oamenii sun ce simt.

Piesa are o poveste pentru aproape orice tip de luptă sau dilemă relațională la care vă puteți gândi.Dacă eşti un romantic incurabil, foarte singur și fără speranță, care iubește o comedie specială bună, „Undeva, cândva” este un memento perfect  al faptului că viața nu este liniară, cu atât mai puțin relațiile. Împreună cu actorii, te uiţi la propriile relații, la relațiile prietenilor tăi. Râzi în cea mai mare parte dar şi vrei să plângi. Indiferent în ce etapă a vieții te afli, indiferent de statutul relației tale, există ceva ce poţi simţi şi tu în această piesă.

M. #pierdutaprintrecuvinte

 

Teatrul şi noi...

Teatrul sunt eu și eu sunt teatrul. Sună dramatic şi poate preţios. Dar...  Teatrul este ceva la fel de viu ca mine. Îi simt emoțiile, fie că este supărat sau bucuros. Sună nebunesc, dar chiar aşa este. Când ceva este o parte atât de importantă a vieții tale, devine parte din tine. O parte pe care nu vrei să o lași niciodată în urmă.

Când merg la teatru, cele mai bune momente din viața mea strălucesc pentru o clipă. De fiecare dată experimentez ceva ce nu am mai simțit până atunci și fiecare esență a ființei mele se bucură. Simt emoțiile fiecărei persoane, deoarece toţi simţim același lucru simultan. Este sentimentul de mirare, fericire și emoție. Aceste câteva momente fac parte din miracolul vieţii mele, miracolul acelor câtorva momente definitorii ale formării şi trăirilor mele.

 

                      Sursa: arhiva personala (spectacolul "Genul acuzativ" - Teatrul Regina Maria Oradea)

Atunci când, pentru o clipă, credem că actorul se uită în ochii noşi de parcă ar vorbi cu noi şi doar cu noi, acest moment din spectacol se transformă într-o realitate frumoasă și colorată.  Este spectacolul care ne ridică din coconul rutinei zilnice şi ne ajută să înflorim. Când spun aceste lucruri cuiva care nu este interesat de teatru  sau de orice formă de artă, probabil crede că plutesc pe un norişor. Dar a fi nebun după teatru, cărţi şi tot ce înseamnă artă şi cultură este ceea ce mă determină să iubesc arta, să încerc să vă conving, dacă mai este nevoie, că fără aceste lucruri viaţa noastră ar fi searbădă şi lipsită de magie.

Teatrul ne ajută să vedem o altă perpectivă decât a noastră. Ne arată umanitate, motivații, conflicte și soluționare. În calitate de spectatori, asistăm la traiectoria altor persoane decât noi înșine. Actorii ne pun  în situații emoționale și intelectuale care s-ar putea să nu apară niciodată în viața noastră personală. Teatrul ne încurajează să conferim putere adevărului, să ne asumăm riscuri și să pledăm pentru voci noi și diverse. Teatrul ne amintește că nu suntem singuri. Nu numai că împărtășim un spațiu și o experiență cu artiștii care vorbesc, cântă, dansează, ci împărtășim această experiența cu cei de lângă noi. Teatrul este imediat și mereu diferit. Deși scenariul poate fi același în fiecare seară, spectacolul este unic, de fiecare dată când se întâmplă. Nu există două spectacole la fel. La fel ca în  viaţă. Pentru că, în cele din urmă după cum marele Shakespeare, atât de profund, declama cu câteva secole înainte: “Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oameni-s actori…” (Cum vă place)

Vino la teatru! Du-te la teatru! Teatrul suntem noi şi noi suntem teatrul.

V-am pupat dramatic!

M. #pierdutaprintrecuvinte