Blogger Widgets
Se afișează postările cu eticheta ioana dragos gajdo. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta ioana dragos gajdo. Afișați toate postările

duminică, 11 februarie 2024

Zeiţe de categoria B...


Vineri seară am plecat de la teatru bocind... Nu pentru că eram tristă. Eram răvăşită, dar sufletul meu era plin de admiraţie, iubire şi încântare. O lacrimă m-a surprins la puţin timp după ce a început piesa, am încercat să o opresc dar a alunecat hotărâtă pe obrazul meu. Si uite aşa, m-am trezit cu lacrimile curgându-mi pe obraji în timpul piesei. Am încercat să le şterg pe furiş, dar am auzit-o pe doamna de lângă mine suflându-şi nasul la interval regulate şi nu mi-a mai păsat. Stiam că şi ea plânge. Le-am lăsat să curgă în voie, pe obrajii machiaţi, fără să-mi pese că imaginea impecabilă de la începutul piesei va fi stricată de dârele lăsate de aceste râuleţe ale emoţiei mele.

Vineri seară am fost la teatru. Zeiţe de categoria B... O piesă cu şi despre actriţe. Femei. Oameni. O piesă pusă în scenă de regizorul Andrei Măjeri, un text de Alexandra Felseghi şi trei actriţe EXCEPŢIONALE: Elena Ivanca, actriță a Teatrului Național „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca, Ioana Dragoș Gajdó, actriță a Teatrului „Regina Maria” din Oradea şi Silvia Luca, actriță a Teatrului „Mihai Eminescu” din Botoșani.

Nu ştiu câţi vor citi această postare. Nu ştiu câţi cunosc pasiunea mea pentru teatru. La urma urmei, nu contează. Ceea ce îmi doresc este ca această postare să fie un omagiu la adresa unor FEMEI, ACTRIŢE SUPERBE, PUTERNICE şi aş putea folosi toate adjectivele la superlativ din lume pentru a le descrie. Dacă aş fi vrut vreodată să fiu altceva, vineri seara aş fi vrut să fiu şi eu actriţă de categoria B. Poate că de aceea simt mai mult ca niciodată cât de pierdută sunt printre cuvinte încercând să exprim ceea ce am simţit. 


Piesa prezintă trei actriţe din trei teatre de provincie, fiecare cu experienţa ei de viaţă, poveştile lor împletindu-se ca o cunună de emoţii, trăiri şi sinceritate debordantă. Trei actriţe diferite, puternice dar toate cu un talent ieşit din comun. “Zeițe de categoria B” vorbește, în faţa “Avizierului vieţii”, despre condiția actriței din provincie (categoria B), condiţia femeii actriţă trecută de 50 de ani (cetagoria B, din nou), despre uşurinţa cu care actorii sunt schimbaţi în teatru ca nişte piese de care nu mai ai nevoie. Avizierul vieţii nu vorbeşte dar este mereu prezent, punctând fiecare moment marcant al vieţilor celor trei actriţe: părinţi, admiterea la teatru, balet, sacrificii, iubiri, copii, soţi, mame, taţi, sacrificii, moarte, decepţii, sacrificii, respingeri, lacrimi, căderi, trăiri, credinţă, sacrificii. Mă obsedează acest cuvânt - “sacrificiu”. Probabil că a trebuit să văd această piesă ca să înţeleg ce înseamnă sacrificiul,  ce înseamnă să îţi doreşti din toată inima ceva, ce înseamnă să iubeşti ceea ce faci, să SACRIFICI TOTUL pentru a da viaţă unui personaj, pentru a-i face fericiţi pe cei din sală pentru că “O regină e regină și cu pantofi și cu adidași și cu bocanci. […] O actriță cade, se ridică și o ia de la capăt”.  

Sper că am reuşit să transmit puţin din emoţia pe care am simţit-o eu şi mai sper că teatrul şi aceste actriţe minunate, aceste femei fascinante vor rămâne în sufletele voastre. Probabil că vor fi unii care vor spune că nu e cazul să fiu atât de brutal de onestă şi deschisă când vorbesc despre sentimentele mele şi ceea ce simt. Dar eu cred că e curajul de fi cine sunt, de a-mi asuma cine sunt şi ce simt. La fel ca multe alte fete, femei, zeiţe de categoria B. Deştepte, speciale, minunate, fascinante... dar mai ales, talentate. Pentru că “Ce este talentul? Între gând și cuvânt este o pauză. Ce faci tu în acea pauză este talentul.”

Aceste trei doamne, aceste actriţe minunate sunt definiţia talentului şi pasiunii pentru teatru. As fi vrut să am curajul să urc pe scenă să le îmbrăţişez tare, tare pe toate trei. Aş fi vrut să le şterg lacrimile şi să le strâng în braţe. Dar am stat cuminte în rândul 4, locul 16, aplaudând, cu lacrimile curgând şi uitându-mă fascinată la aceste Dumnezeiţe care mi-au umplut sufletul de iubire, pasiune şi frumos, într-o vineri seară.

Doamnelor actriţe, chapeau!

Cu infinită dragoste şi admiraţie,

Mira aka #pierdutaprintrecuvinte

duminică, 23 mai 2021

Teatrul şi noi...

Teatrul sunt eu și eu sunt teatrul. Sună dramatic şi poate preţios. Dar...  Teatrul este ceva la fel de viu ca mine. Îi simt emoțiile, fie că este supărat sau bucuros. Sună nebunesc, dar chiar aşa este. Când ceva este o parte atât de importantă a vieții tale, devine parte din tine. O parte pe care nu vrei să o lași niciodată în urmă.

Când merg la teatru, cele mai bune momente din viața mea strălucesc pentru o clipă. De fiecare dată experimentez ceva ce nu am mai simțit până atunci și fiecare esență a ființei mele se bucură. Simt emoțiile fiecărei persoane, deoarece toţi simţim același lucru simultan. Este sentimentul de mirare, fericire și emoție. Aceste câteva momente fac parte din miracolul vieţii mele, miracolul acelor câtorva momente definitorii ale formării şi trăirilor mele.

 




                      Sursa: arhiva personala (spectacolul "Genul acuzativ" - Teatrul Regina Maria Oradea)

Atunci când, pentru o clipă, credem că actorul se uită în ochii noşi de parcă ar vorbi cu noi şi doar cu noi, acest moment din spectacol se transformă într-o realitate frumoasă și colorată.  Este spectacolul care ne ridică din coconul rutinei zilnice şi ne ajută să înflorim. Când spun aceste lucruri cuiva care nu este interesat de teatru  sau de orice formă de artă, probabil crede că plutesc pe un norişor. Dar a fi nebun după teatru, cărţi şi tot ce înseamnă artă şi cultură este ceea ce mă determină să iubesc arta, să încerc să vă conving, dacă mai este nevoie, că fără aceste lucruri viaţa noastră ar fi searbădă şi lipsită de magie.

Teatrul ne ajută să vedem o altă perpectivă decât a noastră. Ne arată umanitate, motivații, conflicte și soluționare. În calitate de spectatori, asistăm la traiectoria altor persoane decât noi înșine. Actorii ne pun  în situații emoționale și intelectuale care s-ar putea să nu apară niciodată în viața noastră personală. Teatrul ne încurajează să conferim putere adevărului, să ne asumăm riscuri și să pledăm pentru voci noi și diverse. Teatrul ne amintește că nu suntem singuri. Nu numai că împărtășim un spațiu și o experiență cu artiștii care vorbesc, cântă, dansează, ci împărtășim această experiența cu cei de lângă noi. Teatrul este imediat și mereu diferit. Deși scenariul poate fi același în fiecare seară, spectacolul este unic, de fiecare dată când se întâmplă. Nu există două spectacole la fel. La fel ca în  viaţă. Pentru că, în cele din urmă după cum marele Shakespeare, atât de profund, declama cu câteva secole înainte: “Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oameni-s actori…” (Cum vă place)

Vino la teatru! Du-te la teatru! Teatrul suntem noi şi noi suntem teatrul.

V-am pupat dramatic!

M. #pierdutaprintrecuvinte