Duminică. O dimineaţă de vară ca oricare alta în oraşul somnoros. Adie vântul dar, doar aşa ca o părere. Probabil nu mai are nici el putere, răpus fiind de arşiţa de săptămâna trecută. Siluete nesigure se configurează pe faldurile perdelelor, Aud porumbeii cârcotind, probabil într-o şuetă despre acoperişurile pe care urmează să se îndrepte, într-o încercare inutilă de a se feri de toropeala de afară. Se aude şi clopotul bisericii din apropriere. Ȋn aceeaşi secundă aud zornăială de chei. Doamna C. tocmai a ieşit din casă, cu o precizie de ceasornic. Se aşterne liniştea iar timpul parcă s-a oprit. Mă simt puţin neadecvată, lenevind şi refuzând să părăsesc patul ca un cetăţean responsabil. O dimineaţă leneşă care îmi aduce aminte de mare. Acelaşi ritm fără grabă, aceeași invitație de a te lăsa purtat în voie. În timp ce lumina soarelui se așterne blând peste încăpere, îmi apare în minte imaginea unei dimineţi la mare, cu valurile frângându-se de ţărm şi orizonturi care păreau să facă timpul irelevant.
Marea este departe acum, dar în liniștea care s-a aşternut, amintirea ei revine precum sunetul unui val: discret şi repetat. Marea mea, întorcându-se mereu la mine, fără a fi chemată, dar la fel de glorioasă. Marea... da, îi iubesc măreția...O întindere uriașă de valuri ce sclipesc ca o mantie de milioane de diamante în lumina soarelui. Culorile ei, albastrul cerneală, albastrul smarald, albastrul alabastru. Marea mea e fericirea pură care se așterne la nesfârșit. În marea mea fără țărmuri, cuvintele mele se înalţă în melodii, libere precum valurile, libere de orice cătușe. Marea... da, îi iubesc măreția... Ascultă! Auzi vuietul aspru al pietrișului pe care valurile îl trag înapoi și îl aruncă din nou, pe ţărm, cu o cadență lentă și tremurată? Ea, marea, străluceşte. O mie de sclipiri tremurătoare. Ea presară pulbere albă peste mici piramide de cristal. Ea pluteşte, ușoară ca un fulg, vioaie și luminoasă. Ea cântă, revărsând întuneric din adâncurile apelor, doar pentru a fi liberă. Valurile mă ascultă dar, mai ales, valurile vorbesc în timp ce eu stau nemișcată și ascult. Pot să ascult la nesfârşit şi nesfârşit. Marea e departe de acest oraş somnoros şi toropit de căldură, dar eu o simt aici, lângă mine pentru că pot să visez.
Visaţi!
M.@pierdutaprintrecuvinte
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu