Dimineaţă de vară…

Stau întinsă în pat în această dimineaţă (pentru unii o fi miezul zilei, dar pentru mine este dimineaţă pentru că, uite, chiar îmi permit această extravaganţă neruşinată) foarte caldă a unui iunie înăbuşitor şi privesc dansul faldurilor perdelelor, în semiobscuritatea încăperii mele secrete. Nu se aude niciun zgomot pentru că suntem rupţi de lume în epicentrul şantierelor unui oraş care îşi doreşte pasaje suspendate şi nu bulevarde elegante. Deschid Instagramul şi văd postări senzuale, bogate din nu ştiu ce colţuri ale lumii, plaje ca în Laguna albastră, mări de un albastru nebun, dar brusc îmi apare un reel cu nişte certăreţi de-ai noştri într-un aeroport grecesc şi îmi dau seama că totul se rezumă la nişte postări sclifosite, sexy şi bogate pe înţelesul amărâtului pentru că, în esenţă, ei sunt doar nişte bădărani care nu se bucură de nimic. 

 

Sursa:arhiva personala

Fac abstracţie de aceste sugestii din social media şi mă gândesc la o vacanţă cum mi-ar plăcea mie, pe o plajă părăsită unde singurul zgomot să fie cel al valurilor care se sparg de ţărm. Să stau întinsă pe nisipul auriu, cu o carte în mână iar soarele să îmi mângâie, cu razele lui leneşe, pielea fină şi bronzată. Să ascult marea cu şoaptele ei îmbietoare, să mă plimb pe ţărm visând la o căsuţă pe o insula grecească unde zeii au pogorât şi au vărsat din cupele lor magice tot nectarul unei vieţi liniştite şi senine. Să mănânc in fiecare zi fructe proaspete, cu coaja crăpată de atâta savoare, să sorb apă din pocalul unei fântâni aflată în curtea căsuţei mele. Dar cel mai mult mi-ar plăcea să stau să privesc marea, ore în şir, golită de gânduri, obiective şi alte miesme ale existenţei contemporane. Acum ceva timp, pe o insulă apoape ruptă de lume, i-am zărit pe localnici strecurându-se printre străduţe strâmte care mărgineau casele de pe malul oceanului, aşezându-se cu spatele lipit de zidurile caselor şi privind oceanul ore întregi. Pe feţele lor se citea liniştea şi fericirea. Nu aveau ei multe, dar aveau ceea ce nu avem noi. Linişte şi mulţumire.

Sunt încă aici, în încăperea mea secretă şi visez la vacanţa mea perfectă, în această zi care se anunţă toridă. Dar sunt fericită pentru că, deşi doar pentru o clipă am fost plecată departe, departe, am simţit răcoarea, liniştea şi fericirea unei zile perfecte.

 

Bisoux,

M. #pierdutaprintrecuvinte

OMG...

Umează să citiţi un text care ar putea să vă derajeze… pe mulţi dintre voi. Poate că unii vor spune că dau dovadă de “legit psycho behaviour”. No way! Dar dacă vă recunoaşteţi în vreo categorie, luaţi repede măsuri! OMG! Bro, “swear to God”, nu vreau să creadă lumea că prin postarea asta doresc “moartea feminismului” sau că vreau să fiu un “incel”, dar “I’ve got lore”!

Nu, eu nu vorbesc astfel. Don’t worry! Astfel vorbesc personajele unei super piese de teatru, “Deşteptarea”, cu şi despre adolescenţi. M-am gândit mult ce să scriu, să reuşesc cumva să redau sentimentul pe care l-am avut în timpul piesei. L-aş numi nelinişte. Pe lângă tristeţe. Piesa o urmărește pe Amalia, 16 ani, elevă la un liceu de prestigiu. Amalia se zbate între nevoia de recunoaștere, presiunea performanței și violența ascunsă a internetului. Vestea calificării ei la olimpiada națională de română declanșează nu aplauze, ci o avalanșă online necontrolată, culminând cu o imagine compromițătoare (o poză în care imaginea ei este ataşată unui corp gol, voluptos, din câte înţelegem) care ajunge la colegi și pe paginile de bârfă ale orașului, social media şi aşa mai departe.

Sursa imagine: https://www.defoto.ro/

Felul în care este spusă povestea Amaliei, mimând online-ul, mediul în care adolescenţii îşi trăiesc vieţile (hai să nu fim ipocriţi şi să admitem că şi noi, adulţii, avem o relaţie “specială” cu online-ul), replicile, cuvintele într-o englezo-română de vis (dragi tineri, să nu vă supăraţi pe mine că am “leak”uit chestiile astea”) reflectă perfect lumea în care ne învârtim, convieţuim într-un echilibru aparent echilibrat dar care se balansează periculos între realitatea realitate şi realitatea virtuală. Piesa aceasta este semnalul de alarmă pentru mai multe categorii de indivizi: şcoala, ruptă de realitate şi ancorată în discursuri sforăitoare, desuete, cu tentă politică (de, politica se face în şcoală); părinţii, depăşiţi de situaţie, habar neavând de vieţile interioare ale propriilor copii, de trăirile acestora, aplecând mereu urechea doar la ce le spun alţii despre propriile odrasle în loc să aibă un dialog onest, chiar dacă trist şi “nasol” de relevant…pentru părinţi.

“Mi-a smuls telefonul din mână. Nu m-a durut nici palma, nici că m-a făcut curvă, ci că mi-a smuls telefonul.”, zice Amalia a doua zi, după ce mama ei află de existenţa pozei respective, o plesneşte şi o alintă cu apelativul de mai sus, fără să se gândească de două ori că fata ei ar putea fi ţinta unei farse creată de un produs al inteligenţei artificiale.

Sunt surprinse reacţiile colegilor, adolescenţi mai mici sau mai mari din acelaşi liceu de prestigiu (şi treaba asta, cu liceele de prestigiu, I mean…Bro!), precum şi reacţiile adulţilor în social media: podcasteri si, bineînţeles, tribul de greţoşi siniştri, “băjeţii” de vârsta mea (peste 40 de ani) care îşi pierd vremea prin diverse grupuri online, dialogând despre cât de “bună” e fata. Doar unul cârâie, “băi, e minoră”, ceilalţi visează doar ce ar putea face…cu fata.

Man, m-a copleşit tristeţea. Pe bune! Mi-am dat seama că aceşti tineri trebuie să penduleze între nişte discursuri completamente diferite, colegi-şcoală-psihologul şcolii-părinţi-prieteni foarte buni-prieteni buni-prieteni mai puţin buni-social media-societate şi nu ştiu cum să împace lumea. Ȋn final, nu mai ştii cum să te comporţi, ce să spui, cum să spui, ce să nu spui, ce să faci, ce să nu faci, în cine să ai încredere, dacă să ai încredere. Pffff!

Tinerii care interpretează rolurile sunt excepţionali. Ȋi voi numi aici pe toţi pentru că merită, pentru că au curaj, pentru că sunt frumoşi, pentru că sunt talentaţi, pentru că…dar ce mă mai justific eu aici? Aşa vreau eu!

Amalia: Anastasia Vicoveanu

Bogdan: Robert Balint/Filip Ionescu

Bianca: Rebeca Rusu

Cristina: Dania Uifaluși

Cosmin: Benjamin Kendi

Alex: Tudor Neagu

şi adulţii mei:

Psiholoaga: Adela Lazăr

Tatăl lui Bogdan: Richard Balint/Sorin Ionescu

Mama Amaliei: Alina

Tatăl Amaliei: Razvan Vicoveanu

Tatăl Biancăi: Alexandru Rusu

So…man, I hope you get my drift!

Brb!

M. #pierdutaprintrecuvinte

 

Oglinda spartă...

„Oglinda spartă”, care se joacă acum la Teatrul Regina Maria, este o piesă practic necunoscută din 1994 scrisă de Arthur Miller – Arthur Miller-ul faimos pentru „Moartea unui comis voiajor” – dar datorită prezentării puternice oferite de distribuția remarcabilă a acestei producții stelare, precum și a mesajului său atemporal, dar pertinent din punct de vedere politic, „Oglinda spartă” nu ar trebui să mai zăbovească în obscuritate, ci să primească laudele și faima cuvenite.

Piesa este pur şi simplu fantastică. Familia Gellburg, Phillip și Sylvia, este un cuplu căsătorit, care, pentru toți cei din jur, pare un cuplu obișnuit. Se pare că au o problemă. În scena de deschidere, Phillip se întâlnește cu Dr. Hyman (doctorul care o tratează pe Sylvia și își permite ca înclinațiile amoroase să invadeze relația medic-pacient), interpretat de Răzvan Vicoveanu, pentru a afla ce este în neregulă cu Sylvia. Se pare că picioarele ei nu funcționează, deși nu este nimic în neregulă cu ea. Dr. Hyman explică faptul că nu există nicio cauză fizică pentru această boală și că, de fapt, ar putea fi o afecțiune mentală. Sylvia este cuprinsă de un sentiment acut de neputință și anxietate în timp ce află despre atrocităţile din Gaza. În mod inexplicabil, a devenit paralizată de la brâu în jos din cauza temerilor sale, care sunt amplificate de relația complexă cu soțul ei, Phillip, interpretat cu măiestrie de Eugen Neag. „Oglinda spartă” ne poartă într-o călătorie asemănătoare unei proceduri de detectiv medical pentru a găsi răspunsuri la cauzele reale ale stării debilitante a Sylviei. 

 

Sursa: arhiva personala

Povestea continuă apoi să analizeze care ar putea fi cauza acestei boli derutante, iar în timpul explorării, aflăm multe despre fiecare dintre indivizi. Ceea ce pare a fi o familie normală nu este ceea ce credem că este, iar fiecare dintre personaje are unele probleme personale, pe care niciunul dintre ei nu le poate împărtăși. O parte din ceea ce declanșează boala este ceea ce se întâmplă în Gaza. Simptomele Sylviei sunt discutate, analizate și se sugerează diagnostice. Denisa Vlad joacă cu emoție rolul Sylviei Gellburg. Sylvia/Denisa este ca un cor grecesc format dintr-o singură voce, care transmite avertismente pe care nimeni nu vrea să le audă.

Regizată cu grijă de Timofei Kuliabin, care stăpâneşte cu atenție piesa, într-un decor minunat (Oleg Golovko folosește excelent scena), aceasta este o piesă care transmite povestea cu onestitate și sentiment. Alexandru Rusu preia rolul angajatorului lui Phillip, Richard Balint este Robert Wilson, iar Anda Tămăşanu rolul surorii Sylviei, Jessica (ea este personajul comic, dar dezvăluie multe despre sora și cumnatul ei, în timp ce Dr. Hyman explorează cauza acestei boli).

Nu sunt genul de persoană care să dezvăluie finalul unei piese superbe, așa că vă voi spune doar că este vorba despre relații, dragoste și onestitate. Aceștia ar putea fi oameni reali, oameni pe care îi cunoașteți, cu probleme care sunt de sine stătătoare. Criză de identitate pentru Phillip, lipsă de afecțiune și respect pentru Sylvia și un doctor care este, de fapt, un afemeiat, dar grija și preocuparea sa deschid Cutia Pandorei pentru familia Gellburg. Este o producție foarte impresionantă de la început până la sfârșit. Luminile la fel ca și sunetul, muzica incidentală alese precum şi recuzita uimitoare, împreună cu costumele, toate fac ca această piesă cu mai multe scene să funcționeze excelent pe scena teatrului din Oradea.

Titlul nu este legat doar de evenimentele oribile ale Nopții de Cristal (Kristallnacht) din Germania, în noiembrie 1938 (în acest caz este vorba despre evenimentele cumplite din Gaza), ci indică și faptul că situația dintre Phillip și Sylvia nu poate fi rezolvată. Odată spartă, sticla este genul de substanță care nu poate fi reparată, iar aceasta este exact situația cu familia Gellburg.

Mai multe nu vă dezvălui. Mergeţi la teatru!

M. #pierdutaprintrecuvinte

Teatrul şi noi...

Teatrul sunt eu și eu sunt teatrul. Sună dramatic şi poate preţios. Dar...  Teatrul este ceva la fel de viu ca mine. Îi simt emoțiile, fie că este supărat sau bucuros. Sună nebunesc, dar chiar aşa este. Când ceva este o parte atât de importantă a vieții tale, devine parte din tine. O parte pe care nu vrei să o lași niciodată în urmă.

Când merg la teatru, cele mai bune momente din viața mea strălucesc pentru o clipă. De fiecare dată experimentez ceva ce nu am mai simțit până atunci și fiecare esență a ființei mele se bucură. Simt emoțiile fiecărei persoane, deoarece toţi simţim același lucru simultan. Este sentimentul de mirare, fericire și emoție. Aceste câteva momente fac parte din miracolul vieţii mele, miracolul acelor câtorva momente definitorii ale formării şi trăirilor mele.

 

                      Sursa: arhiva personala (spectacolul "Genul acuzativ" - Teatrul Regina Maria Oradea)

Atunci când, pentru o clipă, credem că actorul se uită în ochii noşi de parcă ar vorbi cu noi şi doar cu noi, acest moment din spectacol se transformă într-o realitate frumoasă și colorată.  Este spectacolul care ne ridică din coconul rutinei zilnice şi ne ajută să înflorim. Când spun aceste lucruri cuiva care nu este interesat de teatru  sau de orice formă de artă, probabil crede că plutesc pe un norişor. Dar a fi nebun după teatru, cărţi şi tot ce înseamnă artă şi cultură este ceea ce mă determină să iubesc arta, să încerc să vă conving, dacă mai este nevoie, că fără aceste lucruri viaţa noastră ar fi searbădă şi lipsită de magie.

Teatrul ne ajută să vedem o altă perpectivă decât a noastră. Ne arată umanitate, motivații, conflicte și soluționare. În calitate de spectatori, asistăm la traiectoria altor persoane decât noi înșine. Actorii ne pun  în situații emoționale și intelectuale care s-ar putea să nu apară niciodată în viața noastră personală. Teatrul ne încurajează să conferim putere adevărului, să ne asumăm riscuri și să pledăm pentru voci noi și diverse. Teatrul ne amintește că nu suntem singuri. Nu numai că împărtășim un spațiu și o experiență cu artiștii care vorbesc, cântă, dansează, ci împărtășim această experiența cu cei de lângă noi. Teatrul este imediat și mereu diferit. Deși scenariul poate fi același în fiecare seară, spectacolul este unic, de fiecare dată când se întâmplă. Nu există două spectacole la fel. La fel ca în  viaţă. Pentru că, în cele din urmă după cum marele Shakespeare, atât de profund, declama cu câteva secole înainte: “Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oameni-s actori…” (Cum vă place)

Vino la teatru! Du-te la teatru! Teatrul suntem noi şi noi suntem teatrul.

V-am pupat dramatic!

M. #pierdutaprintrecuvinte

 

Profu’ de franceză…

Îţi mai aduci aminte cum era în a XII-a? Ei bine, „Profu’ defranceză” îţi va reaminti de îndrăgosteala din a XII-a, de un anume prof, de colegele tale un pic cam nebune, de colegii timizi, de bac, de multe… 

                                             Sursa:http://teatrulreginamaria.ro/trupa-iosif-vulcan/profu-de-franceza/

„Profesorul de franceză” este o piesă scrisă în 1946 de Tudor Muşatescu, una dintre cele mai duioase lucrări ale acestuia. Este un text despre iubirile adolescentine şi zăpăceala anilor de liceu, Muşatescu realizând un portret colectiv savuros al fetelor de liceu. Regizorul reuşeşte să transpună pe scenă naivitatea şi comicul personajelor şi situaţiilor în care acestea sunt puse. Acţiunea este simplă: noul profesor de franceză despre care zvonurile spun că-i înalt, frumos, vorbeşte bine şi cu „r” apăsat, Dan Balint (interpretat de Sorin Ionescu) este punctul de interes al fetelor din anul terminal, lucru care va declanşa conflicte între ele.  Un “selfie” cu profu’ duce la certuri şi chiar la o bătăiţă de pomină între Anca (Denisa Vlad) şi Iunona (Anda Tămăşanu).  Denisa Vlad e o “nerdy” delicioasă, iar Anda portretizează perfect genul de fată “à la mode” în zilele noastre. Pică bacul, dar ce contează… se mărită cu un senator sexagenar, are ochelari de brand şi căciulă de blană veritabilă.  Profu’de franceză se îndrăgosteşte de ingenua, mitomana delicioasă Antonia (Georgia Căprărin). Nu m-a interesat aceasta idilă între profesor şi elevă – materializată, totuşi, după absolvire – ci emoţiile cauzate de prima dragoste, reprezentând motorul întregii actiuni dramatice. În paralel, se desfăşoară poveştile de iubire dintre Anibal (Alin Stanciu) şi Tania (AncaSigmirean) şi Anca şi Heruvim (Eugen Neag). Cei doi actori, Alin Stanciu şi Eugen Neag, alcătuiesc un cuplu haios, se completează perfect, inclusiv în izbucnirile aşa zis geloase legate de comportamentul iubitelor lor, la rândul lor topite după proful de franceză. Dar care, în final, se vor întoarce la ei.

Mi s-a părut o piesă care, după cum spuneam anterior, debordează de energie. Iar la aceasta contribuie cu brio cei doi actori superbi, Corina Cernea şi Alexandru Rusu. Corina Cernea este doamna Cosâmbăcescu, diriginta fetelor, şi ea în vâltoarea unui “coup de foudre” pentru profesorul care predă romantismul francez. Oh là là! În hainele ei de domnişoară bătrână, în salopeta roşie de schi, cu căciula de blană cu urechi amintindu-mi atât de o luptătoare siberiană sau chiar de un défilé Dior post modernist, pseudo-bâlbâindu-se când se dezbate problema selfie-ului, Corina Cernea este magistrală şi impunătoare. Alexandru Rusu te copleşeşte. Te întrebi cum poate să treacă atât de repede de la o stare la alta. El este cel care cântă. Şi cum cântă, cu acel je ne sais quoi, cu acea lejeritate à la française, cu o mână odihnindu-se in mod studiat in buzunarul pantalonilor. In acelaşi timp, este şi Gigi, chelnerul de la bufetul Cabanei Postăvarul, puţin bufon, puţin servil, puţin frustrat.

“Profu’ de franceză” este o piesă care mi-a reamintit cum e să fii jucăuş, gingaş şi inocent. Când credeam că „[o] fată pură în viaţa unui om e ca un pahar cu apă curată după o noapte de petrecere. Spală inima!” (Tudor Muşatescu)

À la prochaine fois!

M.