Despre cărți, nesimțire și imbecilitate. Cu dedicație...

 Anul ăsta am fost la Bookfest Oradea. Ȋn momentul în care am intrat, am văzut primul stand, am simțit mirosul ăla de hârtie nouă, de cerneală proaspătă și de povești nedeschise încă. Cărțile stau cuminți pe rafturi, se uită la tine și așteaptă. Unele șoptesc, altele strigă. Eu, ca de obicei, m-am pierdut printre ele.

Nu știu exact când a început povestea mea cu cărțile, dar știu sigur unde. În brațele bunicului. Seara își punea ochelarii pe nas, deschidea cartea de povești, iar eu și sora mea ne cățăram pe el ca pe un cal răbdător, câte una pe fiecare genunchi. Citea despre zmei, despre Greuceanu, despre zâne, carţi cu împărați și cu două nepoate care i se urcau în cap, la propriu. Bunica, mama mamei, n-avea nevoie de carte. Poveștile le știa pe de rost și le spunea de fiecare dată puțin altfel. Cred că de atunci caut în fiecare carte un genunchi de bunic și o voce de bunică.

Apoi am făcut Literele. Bineînțeles. Patru ani am stat pierdută printre cuvinte, de unde și numele blogului, și sincer nu m-am mai găsit nici până azi. Nici nu mă caut prea tare. Mi-e bine acolo. Acum predau engleza și încerc să strecor printre toate cele și un pic din dragostea asta. Uneori merge. Alteori studenţii mă privesc ca pe o specie pe cale de dispariție, o femeie care încă miroase cărțile înainte să le citească. Da, le miros. Cărțile noi au miros de început, cele vechi de casă. Și nu, nu mi-e rușine. Pentru mine, cărțile nu sunt obiecte. Sunt oameni. Unii mi-au ținut de urât în nopți lungi, alții m-au certat, câțiva m-au salvat, iar unii m-au mințit frumos că mai e doar un capitol și m-au ținut trează până la trei dimineața. A doua zi am intrat la ore să predau „The Importance of Intercultural Communication” cu cearcăne până la genunchi și cu entuziasmul unui router Digi la 7 dimineața. Pe Magheru. Știţi voi… Ironia e că, în starea aia, nu mai reușeam să comunic nici cu mine însămi, darămite intercultural. Am explicat diferențele dintre culturi cu un singur ochi deschis, iar studenţii m-au privit ca pe o cultură aparte, una pe cale de dispariție, care încă citește noaptea cărți de hârtie. A meritat şi merită. Când închid ultima pagină a unei cărți bune, mă cuprinde un dor mic, de parcă un prieten mic m-ar fi părăsit. Dar nu stau mult supărată. Pentru că sunt ceilalţi prieteni mici care mă aşteaptă să îi descopăr.

Anul acesta, la Bookfest Oradea, inima mea a avut un nume: Radu Paraschivescu. Și „Noul ghid al nesimțitului”. Superb. L-am ascultat cu zâmbetul până la urechi, pentru că omul ăsta are un talent rar: te face să râzi în hohote de o întreagă societate a nesimțiților, după care, fix când îți ștergi lacrimile, te întrebi discret dacă nu cumva ai și tu carnet de membru. Societatea asta n-are sediu, n-are statut și nu ține ședințe, dar are cei mai mulți membri din țară. Nu plătesc cotizație, nu dau socoteală nimănui și se recunosc între ei fără parolă. Recrutează non-stop, fără interviu, și singura condiție de admitere e să nu-ți pese. Paraschivescu i-a făcut un ghid complet, cu hartă, regulament și instrucțiuni de folosire. Nesimțirea nu mai e o excepție. E un stil de viață. Are reguli, are adepți, are și grup de Facebook, probabil. Și de aici am ajuns la gândul care nu mi-a mai ieșit din cap toată seara. Ne-am făcut foarte curajoși. Dar numai acolo unde nu ne vede nimeni.

Intrați pe orice pagină de știri din Oradea și citiți comentariile. Eu fac asta uneori, în serile în care mă simt prea împăcată cu omenirea. Jigniri, furie, verdicte, diagnostice puse de la distanță, sfaturi despre cum ar trebui condusă țara, orașul și viața ta personală. Și apoi dai click pe profil. Și nimic. Nicio poză. Sau o poză cu un trandafir. Cu un apus. Cu un Audi. Nume de genul „Adevarul Doare 77”, „Mihaela Mihaela Stil” sau Dorel Ingineru’”, care n-a văzut o facultate nici pe Google Maps, dar se pricepe la tot, de la vaccinuri la poduri. Niciun prieten comun, nicio postare, nicio urmă de om pe care l-ai putea recunoaște la Lidl. O identitate pe care n-o poți verifica nicicum, dar care știe precis ce ești tu și unde greșești.

E o disproporție care mă fascinează. Curajul a crescut exact cât a scăzut chipul. Ăștia sunt oamenii care, dacă i-ai întâlni pe Republicii, s-ar uita în pământ și ar trece grăbiți pe partea cealaltă. Pe internet însă se transformă. Acum înțeleg de ce Paraschivescu a pus un măgar pe coperta „Noului ghid al nesimțitului”. Nu e o ilustrație, e o poză de profil. Doar că măgarul are curajul să se arate. Ceilalți nici atât. Daaar... pe internet sunt gladiatori. Cu sabie, cu scut și cu poză de profil cu un lup.

 Sursa: Editura Humanitas

 

Și ca seara să fie completă am dat peste o cărticică subțire, cât o palmă: „Legile fundamentale ale imbecilității umane”, de Carlo M. Cipolla. Cipolla a fost istoric italian, un om care s-a gândit la un moment dat să trateze prostia cu aceeași seriozitate cu care un italian te privește când torni ketchup pe pizza. Adică lung, în tăcere, cu o durere adâncă în suflet și cu mâna strânsă pe cuțit. Și i-a ieșit o capodoperă de câteva zeci de pagini.

Recunosc, n-am citit decât câteva pagini, dar promite enorm. Deja din prima lege, Cipolla mă avertizează că subestimez câți imbecili sunt în jurul meu. Oricât de pesimistă aș fi, tot n-am ghicit. Are dreptate. Și mi-am dat seama că Paraschivescu și Cipolla s-ar fi înțeles de minune la o cafea. Unul ține evidența membrilor din societatea nesimțiților, celălalt pe a imbecililor. Bănuiesc că multe nume se repetă. Restul legilor le las pentru serile lungi de noiembrie. Mi-e puțin frică de ce o să aflu, dar și mai frică să nu mă recunosc pe undeva printre ele.

Așa că, dragii mei, vă recomand din suflet combinația Paraschivescu și Cipolla. E ca vinul fiert cu scorțișoară. Unul îți arată nesimțirea în toată splendoarea ei, celălalt îți explică științific de ce n-o să scăpăm de ea prea curând..

Pe drum spre casă m-am gândit la scriitori. Ei își pun numele mare pe copertă și poza pe ultima pagină, uneori una din care se vede clar că nu dormiseră bine. Stau ore întregi la masa de autografe, cu pixul în mână și cu zâmbetul pe față, și ascultă tot ce au oamenii de spus. Față în față. Cu nume și prenume. Acesta e curaj, nu „Adevărul Doare 77”.

 

Cu drag, de după turnul de cărți de pe noptieră,

 

M. #pierdutaprintrecuvinte

 

P.S. Mulțumesc, Bookfest Oradea. Mulțumesc, Radu Paraschivescu, pentru că ne faceți să râdem de noi înșine. E cea mai ieftină terapie din oraș. Costă cât o carte și n-ai nevoie de programare.

Melancolie de noiembrie...

 Am simțit mereu că noiembrie este cea mai tăcută lună din limbajul anului. Este o vreme în care cuvintele par să șoptească în loc să strige, în care sfârșiturile par inevitabile, dar ciudat de tandre. Lumea doar expiră, copacii își slăbesc strânsoarea și parcă totul devine un studiu despre plecare.

Noiembrie nu vine niciodată brusc. Se strecoară încetişor, aproape că nu o simţi. Până când, într-o dimineață deschizi geamul și aerul are alt gust, de fum și de frunze ude, de lemne arse. Abia apoi te uiți în calendar și îți dai seama că a venit de mult. Doar că n-a vrut să deranjeze. Dimineața, peste Criș stă ceața. Se ridică greu de pe apă și se agață de poduri, de felinare, de turla Bisericii cu Lună. Palatele de pe Republicii, atât de vii vara, par acum niște doamne în vârstă care au obosit să zâmbească. Stau în ceață și așteaptă. Nu știu ce. Poate nici ele nu mai știu. Și apoi, pe la prânz, se întâmplă minunea mică a lui noiembrie. Ceața se subțiază, se rupe în fâșii și, dintr-odată, iese soarele. Nu soarele obraznic din august, care te alunga de pe străzi. E un soare blând, jos pe cer, ca o lampă uitată aprinsă într-o cameră goală. Lumina lui e de miere și cade peste fațade, iar galbenul lor se aprinde din nou, verdele prinde viață, ornamentele aruncă umbre lungi și fine, ca niște dantele.

Ieri m-am plimbat pe malul Crișului cât a ținut lumina. Apa sclipea de parcă cineva ar fi presărat pe ea solzi de aur. Sălciile își lăsau ultimele frunze în curent, iar frunzele pluteau încet la vale, mici și galbene, ca niște bărcuțe de hârtie trimise nu se știe unde. Știam că soarele ăsta nu ține mult. Mi se pare că în noiembrie lumina e un împrumut, nu un dar. Dar tocmai de aceea o simți mai tare. Pe o bancă, doi bătrânei stăteau unul lângă altul și nu-și spuneau nimic. Doar se încălzeau. Mi-a venit să mă așez lângă ei. Dar m-am aşezat pe o altă bancă, să nu deranjez complicitatea din privirile lor. Brusc, s-au ridicat. M-am uitat după ei până au dispărut după colțul clădirii recent renovate, poate amintindu-şi de zilele în care erau oaspeţii acelui hotel din alte vremuri.  M-am gândit atunci la oamenii dragi care nu mai sunt lângă mine. Noiembrie are obiceiul ăsta, de a ți-i aduce aproape. Și mi-am dat seama, ca în fiecare an, că ei nu pleacă de tot. Se ascund doar în lucruri mărunte: într-o carte cu filele îngălbenite de vreme, într-un cuvânt pe care nu-l mai spune nimeni în afară de tine, într-un pulover pe care nu-l mai porți, dar nici nu te înduri să-l dai. Mii de lumânări ard pentru oameni care nu mai sunt, aprinse de oameni care încă sunt. Mi se pare unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le mai putem face.

Sursa: arhiva personala

Pe drumul spre casă, castanii erau aproape goi. Frunzele lor mari, ca niște palme deschise şi zbârcite, acopereau trotuarul, iar din loc în loc lucea câte o castană rătăcită. Mereu mă opresc să adun castane până mi se rup buzunarele. Le înșir peste tot prin casă şi le privesc cum își pierd luciul, zi după zi, până devin mate și zbârcite. Când eram mică nu înțelegeam de ce mă întristează. Acum înțeleg prea bine. Noiembrie e luna în care totul se micșorează. Zilele, lumina, vorbele, pașii. Orașul se ghemuieşrela fel ca o pisică. Și totuși, din când în când, noiembrie ne trimite câte o după-amiază ca asta. O fereastră de soare între două ceți, cât să ne amintim că lumina nu pleacă de tot. Doar se face mai rară. Și mai prețioasă.

Am ajuns acasă târziu. Am aprins doar lampa de lângă canapea, în linişte, aproape în şoaptă, pentru că mi s-a părut că orașul își ține respirația. Și eu, odată cu el.

Cu drag, de la geamul meu cu sclipiri de castane prăjite,

M. #pierdutaprintrecuvinte ✒

Despre reziliență, din peştera mea de pe Magheru…

Zilele trecute am dat peste un clip cu o scriitoare care vorbea despre un cuvânt. Un singur cuvânt. Spunea că s-a tocit de cât l-am folosit, că l-am pus peste tot, ca pe o pătură prea subțire care nu mai ține de cald. Cuvântul era „reziliență”. Mi-a rămas în cap toată seara. Poate și pentru că, în aceeași săptămână, Ryan Reynolds a venit pentru prima dată în România și a spus că asociază țara noastră exact cu asta. Cu reziliența. Cu un popor care trece prin tot și cumva se ridică mereu. Și m-am uitat în jurul meu. La caloriferul rece. La geamul prin care …Ah! Pardon! Nu se vede șantierul din fața blocului pentru că stau sus sus de tot! La fesul pe care îl port în casă de vreo două săptămâni. Și m-am gândit: Ryan, dacă vrei să vezi reziliența de aproape, vino, dragă, la mine pe Magheru, în Oradea. Fac cafea. E singurul lucru cald pe care ți-l pot oferi.

Dimineața începe la 6:58. Nu pentru că așa vreau eu, ci pentru că la 7 fix pornește excavatorul, iar corpul meu a învățat să se trezească înaintea lui, ca un soldat care simte bombardamentul. Geamurile vibrează. Paharele se ciocnesc ușor între ele. Uneori mi se pare că închină. Dau drumul la apă și aștept. Aștept mult. Am timp să mă gândesc la viață, la alegerile mele, la de ce nu m-am mutat la ai mei. Apa vine. Rece. Și eu fac duș așa, cu ochii închiși și cu demnitatea unei femei care știe că pe Instagram asta se numește „cold plunge” și costă 300 de lei. Ies din baie un om nou. Puțin mai albastru, dar nou.

Lucrul care mă amuză cel mai tare, deși nu știu dacă e amuzant sau trist, e că stau într-un oraș pe care toată lumea îl laudă. Fațade renovate, Corso, lumini, turiști care se opresc și fac poze. Și la zece kilometri de mine, la Felix, apa caldă iese singură din pământ. La mine în robinet nu iese. Apa termală știe drumul spre Felix. Spre Magheru, încă nu.

Pe la nouă începe muzica. Picamerul, betoniera, camionul care dă cu spatele și face „piu piu piu” de câteva sute de ori pe zi. Iar mie îmi place rockuuuuuuul!!!!! Și peste toate, vocea unui nene cu cască: „Ionuţe, mai dă-i, mai dă-i, STAAAI!”. N-am văzut niciodată fața lui Ionuț. Dar îl cunosc. Știu că nu stă niciodată când i se spune.

Sursa imagine:  https://www.thewoman.ro/ryan-reynolds-romania-impact-see-andreea-esca/ 

Am deschis o singură dată geamul ca să aerisesc. N-am mai repetat greșeala. A intrat praful, a intrat zgomotul. La prânz, pe masă se așază un strat subțire de praf. Îl șterg. Revine. E o relație stabilă, mai stabilă decât multe pe care le-am avut. La unu e pauza lor. A lor, a muncitorilor de pe şantier. Și deodată se face liniște. Nu liniștea bună, de duminică dimineață, ci o liniște ciudată, care sună a ceva lipsă. Ca atunci când se oprește frigiderul noaptea și abia atunci îți dai seama că mergea. Rămân nemișcată în mijlocul camerei, cu cana în mână, și ascult. Aud un porumbel pe pervaz. Aparent porumbeii gânguresc şi se iubesc şi în bum bum. Mă aud pe mine respirând. Și, sincer, nu știu ce să fac cu atâta liniște. Mă neliniștește mai tare decât picamerul. Pentru că știu că e doar o pauză. Că o să înceapă din nou. Și jumătate de oră stau și aștept zgomotul, cum aștepți să sune telefonul. De fapt, nici pe ăsta nu îl aştepţi pentru că dacă încerci să vorbeşti la telefon, interlocutorul te întreabă dacă ești pe o pistă de aeroport. Le spui, de fapt ţipi că nu, ești acasă, în zona ta de confort. Doar că zona de confort are 14 grade.

Și mai e routerul de la Digi, cel mai sensibil membru al familiei. Nu se poate obişnui nicicum cu condiţiile vitrege de trai. Cum atinge excavatorul pământul, el se stinge, apoi repornește cu luminițele clipind în panică. Am sunat la Digi și m-au rugat să-l scot din priză și să-l bag la loc. Le-am explicat că nu e nevoie, că face asta singur de cincisprezece ori pe zi. Acum, când pornește picamerul, îl mângâi și îi spun „gata, gata, trece puiule”. Nu trece. Așa că intră în tură telefonul, cu hotspotul. Se încinge de efort, săracul. După cafea, e al doilea lucru cald din casă. Dar routerul rămâne singurul din casă care tremură mai tare ca mine.

Într-o zi am zis să fiu cetățean responsabil. Era amiază, iar pe clădirea Consiliului Județean ardeau luminile. Toate. Ziua-n amiaza mare. Am sunat la call centerul Primăriei. „Doamna dragă”, mi-a zis o voce caldă. Dragă. Nu ne cunoșteam, dar deja eram apropiate. Atât de apropiate încât, în zece secunde, m-a și trimis în altă parte. Cu drag, desigur. „Vă dau un număr de la Direcția Tehnică.” Am notat numărul pe un șervețel, cu mânuţele tremurânde. De emoţie, bineînţeles. Am sunat. A sunat. A sunat. Nimic. Și atunci am înțeles: asta e reziliența administrativă. Luminile ard, telefoanele sună, nimeni nu răspunde, iar sistemul merge înainte, neclintit, cald doar la vorbă. N-am primit căldură în calorifer, dar am primit „dragă” la telefon. E ceva. Eu tremur la 14 grade, ei strălucesc în plină zi. Mă gândesc uneori să mă duc acolo să mă încălzesc la bec. Dar m-ar vedea nenea cu casca și ar striga: „Doamnă, STAAAI!”. Și eu, spre deosebire de Ionuț, aș sta.

Seara ies pe Corso. Mă plimb printre lumini, printre clădiri frumoase, printre oameni care râd. E Oradea de pe Instagram și e superbă. Apoi mă întorc acasă, pe Magheru, unde e Oradea de pe TikTok. Rânjesc. Nu râd.

Mă culc îmbrăcată în straturi, ca o ceapă: pijama, trening, geacă, fes, două perechi de șosete groase groase din Maramureş. N-am niciun animal, dar în nopțile astea îmi imaginez un iac. Unul tibetan, mițos, care a supraviețuit la minus 40 pe un munte și ar râde de cele 14 grade din dormitorul meu. L-aș lăsa să doarmă în pat, deși ar ocupa tot patul, și camera, și probabil toată clădirea. Vecinii s-ar plânge. Dar eu aș dormi bine, oh atât de bine pentru prima dată în octombrie.

Și abia atunci, în liniștea aia de după șantier, liniște care aproape mă sperie, mă gândesc din nou la scriitoarea de mai sus. Ea spunea că reziliența a ajuns să sune ca ceva ușor. Ca o minge care sare înapoi. Ca și cum ar exista o rețetă: treci prin ceva greu, te scuturi, mergi mai departe. Și că, de fapt, nu există rețetă. Că fiecare duce altfel. Că procesul ăsta prin care, după ce te-a durut, faci ca altceva să mai fie posibil, rămâne destul de misterios. Și cred că are dreptate. Eu nu am sărit înapoi ca o minge. Eu m-am obișnuit. Sunt mai degrabă o minge uitată pe balcon în ianuarie, puțin dezumflată, puțin înghețată, dar încă acolo.

Am încercat de toate. Ceai, care e cald fix trei minute. Pături,care nu sunt niciodată de ajuns. Un radiator electric până au sărit toate prizele din casă.  Dopuri de urechi, deși excavatorul îl aud prin oase. Meditație, dar e greu să te concentrezi pe respirație când ți-o vezi. Și nervi. Nervii încălzesc, recunosc. Dar nu țin mult.

Așa că da, Ryan. Poate că suntem rezilienți. Dar nu pentru că e ușor. Ci pentru că, de cele mai multe ori, n-avem de ales. Și poate că exact asta s-a pierdut din cuvântul ăsta: partea în care doare, partea în care nu știi cum, partea în care pur și simplu rămâi. Cuvântul s-o fi golit de sens în altă parte. Aici, pe Magheru, s-a umplut la loc. Cu praf, cu apă rece și cu strigăte după Ionuț. Iar dacă vii vreodată, nu te caza la hotel. Vino la mine. Îți dau fesul de rezervă și stăm amândoi la geam, la unu fix, să ascultăm liniștea. O să vezi că e cea mai grea parte.

Cu drag, de sub trei pături,

M., o orădeancă rezilientă (sau doar obișnuită) #pierdutaprintrecuvinte

P.S.1 La poză vi-l pun pe Ryan. Nu pe mine. Eu sunt sub trei pături și nu se vede nimic, poate doar un năsuc roşu care respiră. Am încercat să-mi fac un selfie, dar camera a refuzat. E rea frig să funcţioneze. Am încercat cu blitz, poate se încălzește. Mi-a ieșit o poză cu aburul din gura mea. Arăta mai bine ca mine, sincer. Așa că rămâne Ryan: el e cel cu zâmbetul de Hollywood, eu sunt cea cu dinții care clănțăne. Telefonul are și el limitele lui. Eu, se pare, nu. Doar Ionuț.

P.S.2 Scriitoarea este Charlotte Casiraghi, iar cartea se numește „La Fêlure”, adică „Fisura”. Nu e despre peretele meu de la bucătărie, deși de când a pornit excavatorul ar putea fi.

P.S.3 Iacul l-am descoperit la o întâlnire de pregătire a profelor pentru examenul Cambridge. Speakerul ne-a cerut să ne gândim la un animal. Eu m-am gândit la „cow”, fără ezitare. Pentru gene. Văcuțele au cele mai frumoase gene din regnul animal: lungi, curbate, naturale, fără rimel, fără extensii și fără programare la salon de două ori pe lună. Când te gândeşti ce scumpe sunt genele, fetelor, iar vaca arată așa gratis, doar mestecând iarbă. Colegele au zis „yak”, „capibara”, toate alea. Am dat search pe sub masă, să nu se vadă că nu știu jumătate din grădina zoologică și de atunci visez la un iac, pentru căldură. Dar pentru gene, văcuţa rămâne prima mea iubire.

P.S.4 Comentariile sunt permise doar celor care au dormit măcar o noapte cu căciuliţă pe Magheru. Cei care doar tranzitează orașul, cu geamurile închise și clima pornită, sau care stau la Cucurigu, unde singurul zgomot e cocoșul, sunt rugați să se abțină. Voi nu aveți reziliență. Voi aveți liniște. Și căldură. Și n-o să vă iert niciodată pentru asta.

P.S.5 Da, am pus mai multe post scriptumuri decât paragrafe calde în toată postarea. Explicația e simplă: cât timp scriu, mi se încălzesc degetele. Tastatura a devenit, practic, caloriferul meu. Problema e că acum mi-e frică să mă opresc. Dacă iau mâinile de pe taste, simt cum mă cuprinde frigul de la vârful degetelor în sus, ca în filmele cu expediții polare în care cineva strigă „nu adormi, nu adormi!”. Așa că, dragă Primărie, dacă nu ne dați căldura în curând, s-ar putea să nu mă mai pot opri deloc. Urmează P.S.6, P.S.7, P.S.43. Postarea asta o să devină roman. Apoi trilogie. Aveți puterea să opriți asta. Un calorifer cald și tac. Promit.

 

Dimineaţă de vară…

Stau întinsă în pat în această dimineaţă (pentru unii o fi miezul zilei, dar pentru mine este dimineaţă pentru că, uite, chiar îmi permit această extravaganţă neruşinată) foarte caldă a unui iunie înăbuşitor şi privesc dansul faldurilor perdelelor, în semiobscuritatea încăperii mele secrete. Nu se aude niciun zgomot pentru că suntem rupţi de lume în epicentrul şantierelor unui oraş care îşi doreşte pasaje suspendate şi nu bulevarde elegante. Deschid Instagramul şi văd postări senzuale, bogate din nu ştiu ce colţuri ale lumii, plaje ca în Laguna albastră, mări de un albastru nebun, dar brusc îmi apare un reel cu nişte certăreţi de-ai noştri într-un aeroport grecesc şi îmi dau seama că totul se rezumă la nişte postări sclifosite, sexy şi bogate pe înţelesul amărâtului pentru că, în esenţă, ei sunt doar nişte bădărani care nu se bucură de nimic. 

 

Sursa:arhiva personala

Fac abstracţie de aceste sugestii din social media şi mă gândesc la o vacanţă cum mi-ar plăcea mie, pe o plajă părăsită unde singurul zgomot să fie cel al valurilor care se sparg de ţărm. Să stau întinsă pe nisipul auriu, cu o carte în mână iar soarele să îmi mângâie, cu razele lui leneşe, pielea fină şi bronzată. Să ascult marea cu şoaptele ei îmbietoare, să mă plimb pe ţărm visând la o căsuţă pe o insula grecească unde zeii au pogorât şi au vărsat din cupele lor magice tot nectarul unei vieţi liniştite şi senine. Să mănânc in fiecare zi fructe proaspete, cu coaja crăpată de atâta savoare, să sorb apă din pocalul unei fântâni aflată în curtea căsuţei mele. Dar cel mai mult mi-ar plăcea să stau să privesc marea, ore în şir, golită de gânduri, obiective şi alte miesme ale existenţei contemporane. Acum ceva timp, pe o insulă apoape ruptă de lume, i-am zărit pe localnici strecurându-se printre străduţe strâmte care mărgineau casele de pe malul oceanului, aşezându-se cu spatele lipit de zidurile caselor şi privind oceanul ore întregi. Pe feţele lor se citea liniştea şi fericirea. Nu aveau ei multe, dar aveau ceea ce nu avem noi. Linişte şi mulţumire.

Sunt încă aici, în încăperea mea secretă şi visez la vacanţa mea perfectă, în această zi care se anunţă toridă. Dar sunt fericită pentru că, deşi doar pentru o clipă am fost plecată departe, departe, am simţit răcoarea, liniştea şi fericirea unei zile perfecte.

 

Bisoux,

M. #pierdutaprintrecuvinte

OMG...

Umează să citiţi un text care ar putea să vă derajeze… pe mulţi dintre voi. Poate că unii vor spune că dau dovadă de “legit psycho behaviour”. No way! Dar dacă vă recunoaşteţi în vreo categorie, luaţi repede măsuri! OMG! Bro, “swear to God”, nu vreau să creadă lumea că prin postarea asta doresc “moartea feminismului” sau că vreau să fiu un “incel”, dar “I’ve got lore”!

Nu, eu nu vorbesc astfel. Don’t worry! Astfel vorbesc personajele unei super piese de teatru, “Deşteptarea”, cu şi despre adolescenţi. M-am gândit mult ce să scriu, să reuşesc cumva să redau sentimentul pe care l-am avut în timpul piesei. L-aş numi nelinişte. Pe lângă tristeţe. Piesa o urmărește pe Amalia, 16 ani, elevă la un liceu de prestigiu. Amalia se zbate între nevoia de recunoaștere, presiunea performanței și violența ascunsă a internetului. Vestea calificării ei la olimpiada națională de română declanșează nu aplauze, ci o avalanșă online necontrolată, culminând cu o imagine compromițătoare (o poză în care imaginea ei este ataşată unui corp gol, voluptos, din câte înţelegem) care ajunge la colegi și pe paginile de bârfă ale orașului, social media şi aşa mai departe.

Sursa imagine: https://www.defoto.ro/

Felul în care este spusă povestea Amaliei, mimând online-ul, mediul în care adolescenţii îşi trăiesc vieţile (hai să nu fim ipocriţi şi să admitem că şi noi, adulţii, avem o relaţie “specială” cu online-ul), replicile, cuvintele într-o englezo-română de vis (dragi tineri, să nu vă supăraţi pe mine că am “leak”uit chestiile astea”) reflectă perfect lumea în care ne învârtim, convieţuim într-un echilibru aparent echilibrat dar care se balansează periculos între realitatea realitate şi realitatea virtuală. Piesa aceasta este semnalul de alarmă pentru mai multe categorii de indivizi: şcoala, ruptă de realitate şi ancorată în discursuri sforăitoare, desuete, cu tentă politică (de, politica se face în şcoală); părinţii, depăşiţi de situaţie, habar neavând de vieţile interioare ale propriilor copii, de trăirile acestora, aplecând mereu urechea doar la ce le spun alţii despre propriile odrasle în loc să aibă un dialog onest, chiar dacă trist şi “nasol” de relevant…pentru părinţi.

“Mi-a smuls telefonul din mână. Nu m-a durut nici palma, nici că m-a făcut curvă, ci că mi-a smuls telefonul.”, zice Amalia a doua zi, după ce mama ei află de existenţa pozei respective, o plesneşte şi o alintă cu apelativul de mai sus, fără să se gândească de două ori că fata ei ar putea fi ţinta unei farse creată de un produs al inteligenţei artificiale.

Sunt surprinse reacţiile colegilor, adolescenţi mai mici sau mai mari din acelaşi liceu de prestigiu (şi treaba asta, cu liceele de prestigiu, I mean…Bro!), precum şi reacţiile adulţilor în social media: podcasteri si, bineînţeles, tribul de greţoşi siniştri, “băjeţii” de vârsta mea (peste 40 de ani) care îşi pierd vremea prin diverse grupuri online, dialogând despre cât de “bună” e fata. Doar unul cârâie, “băi, e minoră”, ceilalţi visează doar ce ar putea face…cu fata.

Man, m-a copleşit tristeţea. Pe bune! Mi-am dat seama că aceşti tineri trebuie să penduleze între nişte discursuri completamente diferite, colegi-şcoală-psihologul şcolii-părinţi-prieteni foarte buni-prieteni buni-prieteni mai puţin buni-social media-societate şi nu ştiu cum să împace lumea. Ȋn final, nu mai ştii cum să te comporţi, ce să spui, cum să spui, ce să nu spui, ce să faci, ce să nu faci, în cine să ai încredere, dacă să ai încredere. Pffff!

Tinerii care interpretează rolurile sunt excepţionali. Ȋi voi numi aici pe toţi pentru că merită, pentru că au curaj, pentru că sunt frumoşi, pentru că sunt talentaţi, pentru că…dar ce mă mai justific eu aici? Aşa vreau eu!

Amalia: Anastasia Vicoveanu

Bogdan: Robert Balint/Filip Ionescu

Bianca: Rebeca Rusu

Cristina: Dania Uifaluși

Cosmin: Benjamin Kendi

Alex: Tudor Neagu

şi adulţii mei:

Psiholoaga: Adela Lazăr

Tatăl lui Bogdan: Richard Balint/Sorin Ionescu

Mama Amaliei: Alina

Tatăl Amaliei: Razvan Vicoveanu

Tatăl Biancăi: Alexandru Rusu

So…man, I hope you get my drift!

Brb!

M. #pierdutaprintrecuvinte

 

Oglinda spartă...

„Oglinda spartă”, care se joacă acum la Teatrul Regina Maria, este o piesă practic necunoscută din 1994 scrisă de Arthur Miller – Arthur Miller-ul faimos pentru „Moartea unui comis voiajor” – dar datorită prezentării puternice oferite de distribuția remarcabilă a acestei producții stelare, precum și a mesajului său atemporal, dar pertinent din punct de vedere politic, „Oglinda spartă” nu ar trebui să mai zăbovească în obscuritate, ci să primească laudele și faima cuvenite.

Piesa este pur şi simplu fantastică. Familia Gellburg, Phillip și Sylvia, este un cuplu căsătorit, care, pentru toți cei din jur, pare un cuplu obișnuit. Se pare că au o problemă. În scena de deschidere, Phillip se întâlnește cu Dr. Hyman (doctorul care o tratează pe Sylvia și își permite ca înclinațiile amoroase să invadeze relația medic-pacient), interpretat de Răzvan Vicoveanu, pentru a afla ce este în neregulă cu Sylvia. Se pare că picioarele ei nu funcționează, deși nu este nimic în neregulă cu ea. Dr. Hyman explică faptul că nu există nicio cauză fizică pentru această boală și că, de fapt, ar putea fi o afecțiune mentală. Sylvia este cuprinsă de un sentiment acut de neputință și anxietate în timp ce află despre atrocităţile din Gaza. În mod inexplicabil, a devenit paralizată de la brâu în jos din cauza temerilor sale, care sunt amplificate de relația complexă cu soțul ei, Phillip, interpretat cu măiestrie de Eugen Neag. „Oglinda spartă” ne poartă într-o călătorie asemănătoare unei proceduri de detectiv medical pentru a găsi răspunsuri la cauzele reale ale stării debilitante a Sylviei. 

 

Sursa: arhiva personala

Povestea continuă apoi să analizeze care ar putea fi cauza acestei boli derutante, iar în timpul explorării, aflăm multe despre fiecare dintre indivizi. Ceea ce pare a fi o familie normală nu este ceea ce credem că este, iar fiecare dintre personaje are unele probleme personale, pe care niciunul dintre ei nu le poate împărtăși. O parte din ceea ce declanșează boala este ceea ce se întâmplă în Gaza. Simptomele Sylviei sunt discutate, analizate și se sugerează diagnostice. Denisa Vlad joacă cu emoție rolul Sylviei Gellburg. Sylvia/Denisa este ca un cor grecesc format dintr-o singură voce, care transmite avertismente pe care nimeni nu vrea să le audă.

Regizată cu grijă de Timofei Kuliabin, care stăpâneşte cu atenție piesa, într-un decor minunat (Oleg Golovko folosește excelent scena), aceasta este o piesă care transmite povestea cu onestitate și sentiment. Alexandru Rusu preia rolul angajatorului lui Phillip, Richard Balint este Robert Wilson, iar Anda Tămăşanu rolul surorii Sylviei, Jessica (ea este personajul comic, dar dezvăluie multe despre sora și cumnatul ei, în timp ce Dr. Hyman explorează cauza acestei boli).

Nu sunt genul de persoană care să dezvăluie finalul unei piese superbe, așa că vă voi spune doar că este vorba despre relații, dragoste și onestitate. Aceștia ar putea fi oameni reali, oameni pe care îi cunoașteți, cu probleme care sunt de sine stătătoare. Criză de identitate pentru Phillip, lipsă de afecțiune și respect pentru Sylvia și un doctor care este, de fapt, un afemeiat, dar grija și preocuparea sa deschid Cutia Pandorei pentru familia Gellburg. Este o producție foarte impresionantă de la început până la sfârșit. Luminile la fel ca și sunetul, muzica incidentală alese precum şi recuzita uimitoare, împreună cu costumele, toate fac ca această piesă cu mai multe scene să funcționeze excelent pe scena teatrului din Oradea.

Titlul nu este legat doar de evenimentele oribile ale Nopții de Cristal (Kristallnacht) din Germania, în noiembrie 1938 (în acest caz este vorba despre evenimentele cumplite din Gaza), ci indică și faptul că situația dintre Phillip și Sylvia nu poate fi rezolvată. Odată spartă, sticla este genul de substanță care nu poate fi reparată, iar aceasta este exact situația cu familia Gellburg.

Mai multe nu vă dezvălui. Mergeţi la teatru!

M. #pierdutaprintrecuvinte

Teatrul şi noi...

Teatrul sunt eu și eu sunt teatrul. Sună dramatic şi poate preţios. Dar...  Teatrul este ceva la fel de viu ca mine. Îi simt emoțiile, fie că este supărat sau bucuros. Sună nebunesc, dar chiar aşa este. Când ceva este o parte atât de importantă a vieții tale, devine parte din tine. O parte pe care nu vrei să o lași niciodată în urmă.

Când merg la teatru, cele mai bune momente din viața mea strălucesc pentru o clipă. De fiecare dată experimentez ceva ce nu am mai simțit până atunci și fiecare esență a ființei mele se bucură. Simt emoțiile fiecărei persoane, deoarece toţi simţim același lucru simultan. Este sentimentul de mirare, fericire și emoție. Aceste câteva momente fac parte din miracolul vieţii mele, miracolul acelor câtorva momente definitorii ale formării şi trăirilor mele.

 

                      Sursa: arhiva personala (spectacolul "Genul acuzativ" - Teatrul Regina Maria Oradea)

Atunci când, pentru o clipă, credem că actorul se uită în ochii noşi de parcă ar vorbi cu noi şi doar cu noi, acest moment din spectacol se transformă într-o realitate frumoasă și colorată.  Este spectacolul care ne ridică din coconul rutinei zilnice şi ne ajută să înflorim. Când spun aceste lucruri cuiva care nu este interesat de teatru  sau de orice formă de artă, probabil crede că plutesc pe un norişor. Dar a fi nebun după teatru, cărţi şi tot ce înseamnă artă şi cultură este ceea ce mă determină să iubesc arta, să încerc să vă conving, dacă mai este nevoie, că fără aceste lucruri viaţa noastră ar fi searbădă şi lipsită de magie.

Teatrul ne ajută să vedem o altă perpectivă decât a noastră. Ne arată umanitate, motivații, conflicte și soluționare. În calitate de spectatori, asistăm la traiectoria altor persoane decât noi înșine. Actorii ne pun  în situații emoționale și intelectuale care s-ar putea să nu apară niciodată în viața noastră personală. Teatrul ne încurajează să conferim putere adevărului, să ne asumăm riscuri și să pledăm pentru voci noi și diverse. Teatrul ne amintește că nu suntem singuri. Nu numai că împărtășim un spațiu și o experiență cu artiștii care vorbesc, cântă, dansează, ci împărtășim această experiența cu cei de lângă noi. Teatrul este imediat și mereu diferit. Deși scenariul poate fi același în fiecare seară, spectacolul este unic, de fiecare dată când se întâmplă. Nu există două spectacole la fel. La fel ca în  viaţă. Pentru că, în cele din urmă după cum marele Shakespeare, atât de profund, declama cu câteva secole înainte: “Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oameni-s actori…” (Cum vă place)

Vino la teatru! Du-te la teatru! Teatrul suntem noi şi noi suntem teatrul.

V-am pupat dramatic!

M. #pierdutaprintrecuvinte