OMG...

Umează să citiţi un text care ar putea să vă derajeze… pe mulţi dintre voi. Poate că unii vor spune că dau dovadă de “legit psycho behaviour”. No way! Dar dacă vă recunoaşteţi în vreo categorie, luaţi repede măsuri! OMG! Bro, “swear to God”, nu vreau să creadă lumea că prin postarea asta doresc “moartea feminismului” sau că vreau să fiu un “incel”, dar “I’ve got lore”!

Nu, eu nu vorbesc astfel. Don’t worry! Astfel vorbesc personajele unei super piese de teatru, “Deşteptarea”, cu şi despre adolescenţi. M-am gândit mult ce să scriu, să reuşesc cumva să redau sentimentul pe care l-am avut în timpul piesei. L-aş numi nelinişte. Pe lângă tristeţe. Piesa o urmărește pe Amalia, 16 ani, elevă la un liceu de prestigiu. Amalia se zbate între nevoia de recunoaștere, presiunea performanței și violența ascunsă a internetului. Vestea calificării ei la olimpiada națională de română declanșează nu aplauze, ci o avalanșă online necontrolată, culminând cu o imagine compromițătoare (o poză în care imaginea ei este ataşată unui corp gol, voluptos, din câte înţelegem) care ajunge la colegi și pe paginile de bârfă ale orașului, social media şi aşa mai departe.

Sursa imagine: https://www.defoto.ro/

Felul în care este spusă povestea Amaliei, mimând online-ul, mediul în care adolescenţii îşi trăiesc vieţile (hai să nu fim ipocriţi şi să admitem că şi noi, adulţii, avem o relaţie “specială” cu online-ul), replicile, cuvintele într-o englezo-română de vis (dragi tineri, să nu vă supăraţi pe mine că am “leak”uit chestiile astea”) reflectă perfect lumea în care ne învârtim, convieţuim într-un echilibru aparent echilibrat dar care se balansează periculos între realitatea realitate şi realitatea virtuală. Piesa aceasta este semnalul de alarmă pentru mai multe categorii de indivizi: şcoala, ruptă de realitate şi ancorată în discursuri sforăitoare, desuete, cu tentă politică (de, politica se face în şcoală); părinţii, depăşiţi de situaţie, habar neavând de vieţile interioare ale propriilor copii, de trăirile acestora, aplecând mereu urechea doar la ce le spun alţii despre propriile odrasle în loc să aibă un dialog onest, chiar dacă trist şi “nasol” de relevant…pentru părinţi.

“Mi-a smuls telefonul din mână. Nu m-a durut nici palma, nici că m-a făcut curvă, ci că mi-a smuls telefonul.”, zice Amalia a doua zi, după ce mama ei află de existenţa pozei respective, o plesneşte şi o alintă cu apelativul de mai sus, fără să se gândească de două ori că fata ei ar putea fi ţinta unei farse creată de un produs al inteligenţei artificiale.

Sunt surprinse reacţiile colegilor, adolescenţi mai mici sau mai mari din acelaşi liceu de prestigiu (şi treaba asta, cu liceele de prestigiu, I mean…Bro!), precum şi reacţiile adulţilor în social media: podcasteri si, bineînţeles, tribul de greţoşi siniştri, “băjeţii” de vârsta mea (peste 40 de ani) care îşi pierd vremea prin diverse grupuri online, dialogând despre cât de “bună” e fata. Doar unul cârâie, “băi, e minoră”, ceilalţi visează doar ce ar putea face…cu fata.

Man, m-a copleşit tristeţea. Pe bune! Mi-am dat seama că aceşti tineri trebuie să penduleze între nişte discursuri completamente diferite, colegi-şcoală-psihologul şcolii-părinţi-prieteni foarte buni-prieteni buni-prieteni mai puţin buni-social media-societate şi nu ştiu cum să împace lumea. Ȋn final, nu mai ştii cum să te comporţi, ce să spui, cum să spui, ce să nu spui, ce să faci, ce să nu faci, în cine să ai încredere, dacă să ai încredere. Pffff!

Tinerii care interpretează rolurile sunt excepţionali. Ȋi voi numi aici pe toţi pentru că merită, pentru că au curaj, pentru că sunt frumoşi, pentru că sunt talentaţi, pentru că…dar ce mă mai justific eu aici? Aşa vreau eu!

Amalia: Anastasia Vicoveanu

Bogdan: Robert Balint/Filip Ionescu

Bianca: Rebeca Rusu

Cristina: Dania Uifaluși

Cosmin: Benjamin Kendi

Alex: Tudor Neagu

şi adulţii mei:

Psiholoaga: Adela Lazăr

Tatăl lui Bogdan: Richard Balint/Sorin Ionescu

Mama Amaliei: Alina

Tatăl Amaliei: Razvan Vicoveanu

Tatăl Biancăi: Alexandru Rusu

So…man, I hope you get my drift!

Brb!

M. #pierdutaprintrecuvinte

 

Oglinda spartă...

„Oglinda spartă”, care se joacă acum la Teatrul Regina Maria, este o piesă practic necunoscută din 1994 scrisă de Arthur Miller – Arthur Miller-ul faimos pentru „Moartea unui comis voiajor” – dar datorită prezentării puternice oferite de distribuția remarcabilă a acestei producții stelare, precum și a mesajului său atemporal, dar pertinent din punct de vedere politic, „Oglinda spartă” nu ar trebui să mai zăbovească în obscuritate, ci să primească laudele și faima cuvenite.

Piesa este pur şi simplu fantastică. Familia Gellburg, Phillip și Sylvia, este un cuplu căsătorit, care, pentru toți cei din jur, pare un cuplu obișnuit. Se pare că au o problemă. În scena de deschidere, Phillip se întâlnește cu Dr. Hyman (doctorul care o tratează pe Sylvia și își permite ca înclinațiile amoroase să invadeze relația medic-pacient), interpretat de Răzvan Vicoveanu, pentru a afla ce este în neregulă cu Sylvia. Se pare că picioarele ei nu funcționează, deși nu este nimic în neregulă cu ea. Dr. Hyman explică faptul că nu există nicio cauză fizică pentru această boală și că, de fapt, ar putea fi o afecțiune mentală. Sylvia este cuprinsă de un sentiment acut de neputință și anxietate în timp ce află despre atrocităţile din Gaza. În mod inexplicabil, a devenit paralizată de la brâu în jos din cauza temerilor sale, care sunt amplificate de relația complexă cu soțul ei, Phillip, interpretat cu măiestrie de Eugen Neag. „Oglinda spartă” ne poartă într-o călătorie asemănătoare unei proceduri de detectiv medical pentru a găsi răspunsuri la cauzele reale ale stării debilitante a Sylviei. 

 

Sursa: arhiva personala

Povestea continuă apoi să analizeze care ar putea fi cauza acestei boli derutante, iar în timpul explorării, aflăm multe despre fiecare dintre indivizi. Ceea ce pare a fi o familie normală nu este ceea ce credem că este, iar fiecare dintre personaje are unele probleme personale, pe care niciunul dintre ei nu le poate împărtăși. O parte din ceea ce declanșează boala este ceea ce se întâmplă în Gaza. Simptomele Sylviei sunt discutate, analizate și se sugerează diagnostice. Denisa Vlad joacă cu emoție rolul Sylviei Gellburg. Sylvia/Denisa este ca un cor grecesc format dintr-o singură voce, care transmite avertismente pe care nimeni nu vrea să le audă.

Regizată cu grijă de Timofei Kuliabin, care stăpâneşte cu atenție piesa, într-un decor minunat (Oleg Golovko folosește excelent scena), aceasta este o piesă care transmite povestea cu onestitate și sentiment. Alexandru Rusu preia rolul angajatorului lui Phillip, Richard Balint este Robert Wilson, iar Anda Tămăşanu rolul surorii Sylviei, Jessica (ea este personajul comic, dar dezvăluie multe despre sora și cumnatul ei, în timp ce Dr. Hyman explorează cauza acestei boli).

Nu sunt genul de persoană care să dezvăluie finalul unei piese superbe, așa că vă voi spune doar că este vorba despre relații, dragoste și onestitate. Aceștia ar putea fi oameni reali, oameni pe care îi cunoașteți, cu probleme care sunt de sine stătătoare. Criză de identitate pentru Phillip, lipsă de afecțiune și respect pentru Sylvia și un doctor care este, de fapt, un afemeiat, dar grija și preocuparea sa deschid Cutia Pandorei pentru familia Gellburg. Este o producție foarte impresionantă de la început până la sfârșit. Luminile la fel ca și sunetul, muzica incidentală alese precum şi recuzita uimitoare, împreună cu costumele, toate fac ca această piesă cu mai multe scene să funcționeze excelent pe scena teatrului din Oradea.

Titlul nu este legat doar de evenimentele oribile ale Nopții de Cristal (Kristallnacht) din Germania, în noiembrie 1938 (în acest caz este vorba despre evenimentele cumplite din Gaza), ci indică și faptul că situația dintre Phillip și Sylvia nu poate fi rezolvată. Odată spartă, sticla este genul de substanță care nu poate fi reparată, iar aceasta este exact situația cu familia Gellburg.

Mai multe nu vă dezvălui. Mergeţi la teatru!

M. #pierdutaprintrecuvinte

Undeva, cândva...

Undeva, cândva, am fost la teatru. Într-o poveste, cu un orăşel aproape mitic, cu personaje deschise,  amabile și pline de umor. Poveștile lor se petrec în același timp, într-o seară rece și senină de vineri, în mijlocul iernii, între 20:50 și 21:02, exact. Pe măsură ce aurora boreală plutește pe cerul de deasupra, ceva mistic începe să se întâmple în acel interval de timp de 12 minute, iar locuitorii se trezesc îndrăgostindu-se sau dezîndrăgostindu-se în cele mai ciudate moduri. Găsesc dragostea. Dragoste pierdută. Inimi frânte. Dragoste inutilă. Pentru oamenii din orăşel viața nu va mai fi niciodată la fel.

Dragostea leagă totul perfect atunci când este adevărată. Și  pot să spun acest lucru și despre piesa lui John Cariani, „Undeva, cândva”. În această piesă, care se joacă acum la Sala Transilvania, tema dragostei este ambalată într-o colecție fermecătoare și romantică de povești, sau nouă viniete, care te vor lăsa să te gândești la dragoste într-un mod proaspăt, nou.  Este un spectacol încântător de fermecător al modului în care apare dragostea în numeroasele ei iterații, de la prima iubire, la iubirea matură, la iubirea pierdută și tot ce este între aceste iubiri.

Sursa:https://www.teatrulreginamaria.ro/ro/despre/noutati/noutati-trupa-iosif-vulcan 

Cred că cel mai mult mi-a plăcut simplitatea temei centrale a piesei. Dragostea este un subiect clasic care s-a dovedit a fi irezistibil. S-a scris despre dragoste  în nenumărate piese de teatru, cărți, filme, cântece. Și chiar dacă mulți dintre noi trecem peste subiect în poveștile noastre preferate, acesta reușește totuși să joace un rol esențial în a te ține să ghicești dacă, până la urmă, ești un romantic. Aş încadra această piesă în realism magic. Totul este real, cu excepția momentului în care nu este. Universul exterior, în acest caz, energia mistică a aurorei boreale, acționează ca un personaj în sine, pentru a împinge lucrurile în această perioadă de timp unică - o singură noapte în orăşelul Almost. În vinietele  puţin conectate între ele, se întâmplă ceva în univers care declanșează aceste lucruri. Ce este? Cine și ce o cauzează? Acest lucru face parte din farmecul complotului nerezolvat al piesei.

Am simţit că fac parte din experiența piesei de îndată ce a început. Un set simplu, dar detaliat pentru a scufunda spectatorul obișnuit în decorul fictiv din orăşel. Pe măsură ce se desfăşoară, actorii intră în „scenă” și ești brusc cuprins de povestea a 8 relații, de la străini, prieteni, foști și tot ce se află între ele. Poveștile individuale sunt echilibrate separat, reușind, de asemenea, să se unească într-un mod perfect logic și, până la sfârșitul piesei, rămâi cu un sentiment de speranță și plenitudine. Un mod minunat de cald de a încheia seara, nu-i aşa?

Glory (Georgia Căprărin), care deplânge un soț pe nume Wes îl întâlnește pe un tip pe nume East (AlinStanciu) în timp ce așteaptă ca aurora boreală să apară chiar dincolo de curtea lui. Gayle (Adela Lazăr), după o relație de 11 ani, decide să-i întoarcă toată dragostea pe care i-a oferit-o Lendall (Pavel Sîrghi), venind la el cu un camion încărcat cu saci de gunoi mari și roșii și saci de rufe. Una dintre cele mai triste vignete implică un cuplu căsătorit (Corina Cernea şi SorinIonescu) care au ieșit la patinaj, dar timpul petrecut împreună într-o noapte luminată de lună nu le poate reînvia dragostea stinsă. Altă poveste urmărește o tânără (Denisa Irina Vlad) care a luat un avion și apoi urmează o călătorie cu taxiul de 123 de mile pentru a căuta un vechi iubit (George Dometi) și este atât de supărată de ceea ce găsește. Poate că cea mai fericită este scena de final dintre doi prieteni, hotărât lipsiți de farmec. Aceasta este noaptea în care Dave (Eugen Neag) decide să-i spună lui Rhonda (Ioana Dragoș Gajdó) cum se simte, iar ea este foarte nereceptivă la început, chiar dacă i-a adus o operă de artă simbolică. Fiecare actor este revigorant şi foarte în ton cu etosul piesei. O piesă în care oamenii sun ce simt.

Piesa are o poveste pentru aproape orice tip de luptă sau dilemă relațională la care vă puteți gândi.Dacă eşti un romantic incurabil, foarte singur și fără speranță, care iubește o comedie specială bună, „Undeva, cândva” este un memento perfect  al faptului că viața nu este liniară, cu atât mai puțin relațiile. Împreună cu actorii, te uiţi la propriile relații, la relațiile prietenilor tăi. Râzi în cea mai mare parte dar şi vrei să plângi. Indiferent în ce etapă a vieții te afli, indiferent de statutul relației tale, există ceva ce poţi simţi şi tu în această piesă.

M. #pierdutaprintrecuvinte

 

Zeiţe de categoria B...

Vineri seară am plecat de la teatru bocind... Nu pentru că eram tristă. Eram răvăşită, dar sufletul meu era plin de admiraţie, iubire şi încântare. O lacrimă m-a surprins la puţin timp după ce a început piesa, am încercat să o opresc dar a alunecat hotărâtă pe obrazul meu. Si uite aşa, m-am trezit cu lacrimile curgându-mi pe obraji în timpul piesei. Am încercat să le şterg pe furiş, dar am auzit-o pe doamna de lângă mine suflându-şi nasul la interval regulate şi nu mi-a mai păsat. Stiam că şi ea plânge. Le-am lăsat să curgă în voie, pe obrajii machiaţi, fără să-mi pese că imaginea impecabilă de la începutul piesei va fi stricată de dârele lăsate de aceste râuleţe ale emoţiei mele.

Vineri seară am fost la teatru. Zeiţe de categoria B... O piesă cu şi despre actriţe. Femei. Oameni. O piesă pusă în scenă de regizorul Andrei Măjeri, un text de Alexandra Felseghi şi trei actriţe EXCEPŢIONALE: Elena Ivanca, actriță a Teatrului Național „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca, Ioana Dragoș Gajdó, actriță a Teatrului „Regina Maria” din Oradea şi Silvia Luca, actriță a Teatrului „Mihai Eminescu” din Botoșani.

Nu ştiu câţi vor citi această postare. Nu ştiu câţi cunosc pasiunea mea pentru teatru. La urma urmei, nu contează. Ceea ce îmi doresc este ca această postare să fie un omagiu la adresa unor FEMEI, ACTRIŢE SUPERBE, PUTERNICE şi aş putea folosi toate adjectivele la superlativ din lume pentru a le descrie. Dacă aş fi vrut vreodată să fiu altceva, vineri seara aş fi vrut să fiu şi eu actriţă de categoria B. Poate că de aceea simt mai mult ca niciodată cât de pierdută sunt printre cuvinte încercând să exprim ceea ce am simţit. 

Piesa prezintă trei actriţe din trei teatre de provincie, fiecare cu experienţa ei de viaţă, poveştile lor împletindu-se ca o cunună de emoţii, trăiri şi sinceritate debordantă. Trei actriţe diferite, puternice dar toate cu un talent ieşit din comun. “Zeițe de categoria B” vorbește, în faţa “Avizierului vieţii”, despre condiția actriței din provincie (categoria B), condiţia femeii actriţă trecută de 50 de ani (cetagoria B, din nou), despre uşurinţa cu care actorii sunt schimbaţi în teatru ca nişte piese de care nu mai ai nevoie. Avizierul vieţii nu vorbeşte dar este mereu prezent, punctând fiecare moment marcant al vieţilor celor trei actriţe: părinţi, admiterea la teatru, balet, sacrificii, iubiri, copii, soţi, mame, taţi, sacrificii, moarte, decepţii, sacrificii, respingeri, lacrimi, căderi, trăiri, credinţă, sacrificii. Mă obsedează acest cuvânt - “sacrificiu”. Probabil că a trebuit să văd această piesă ca să înţeleg ce înseamnă sacrificiul,  ce înseamnă să îţi doreşti din toată inima ceva, ce înseamnă să iubeşti ceea ce faci, să SACRIFICI TOTUL pentru a da viaţă unui personaj, pentru a-i face fericiţi pe cei din sală pentru că “O regină e regină și cu pantofi și cu adidași și cu bocanci. […] O actriță cade, se ridică și o ia de la capăt”.  

Sper că am reuşit să transmit puţin din emoţia pe care am simţit-o eu şi mai sper că teatrul şi aceste actriţe minunate, aceste femei fascinante vor rămâne în sufletele voastre. Probabil că vor fi unii care vor spune că nu e cazul să fiu atât de brutal de onestă şi deschisă când vorbesc despre sentimentele mele şi ceea ce simt. Dar eu cred că e curajul de fi cine sunt, de a-mi asuma cine sunt şi ce simt. La fel ca multe alte fete, femei, zeiţe de categoria B. Deştepte, speciale, minunate, fascinante... dar mai ales, talentate. Pentru că “Ce este talentul? Între gând și cuvânt este o pauză. Ce faci tu în acea pauză este talentul.”

Aceste trei doamne, aceste actriţe minunate sunt definiţia talentului şi pasiunii pentru teatru. As fi vrut să am curajul să urc pe scenă să le îmbrăţişez tare, tare pe toate trei. Aş fi vrut să le şterg lacrimile şi să le strâng în braţe. Dar am stat cuminte în rândul 4, locul 16, aplaudând, cu lacrimile curgând şi uitându-mă fascinată la aceste Dumnezeiţe care mi-au umplut sufletul de iubire, pasiune şi frumos, într-o vineri seară.

Doamnelor actriţe, chapeau!

Cu infinită dragoste şi admiraţie,

Mira aka #pierdutaprintrecuvinte

...escu

...escu

“....escu” este o piesă de teatru scrisă de Tudor Muşatescu în 1933, pusă în scenă de Teatrul “Regina Maria”. Poate că ar trebui să fac un scurt rezumat ca sa înţelegeţi despre ce este vorba, dar voi fi răuţă şi vă invit să mergeţi la teatru sau să citiţi piesa. Deşi Muşatescu a scris piesa în 1933, textul este foarte actual şi, într-un fel, am plecat destul de opărită de la teatru deoarece am constatat că NIMIC nu s-a schimbat în ceea ce îi priveşte pe pârliţii de politicieni. Şi ca să-l parafrazez pe stimabilul Muşatescu, mă făcui roşie ca o sfeclă, fiind “atacată” adorabil de punerea în scenă şi de interpretarea  delicioasă a actorilor mei preferaţi şi hotărâi să las vreo două vorbe aici ca o pierdută printre cuvinte în noul an, care, am aşa o bănuială, va fi “bar-bar”. Tot Muşatescu a spus-o.

Ei bine, eu fac parte dintre cei care scriu impulsiv, nu scriu pentru sertar. Carevasăzică, nu vă simţiţi opăriţi (“fierţi pe dinafară şi arşi pe dinăuntru”) dacă scap vreo două vorbuliţe despre “lipsa de scrupule parlamentare” prezentată atât de convingător de Sorin Ionescu, actorul care joacă rolul lui Decebal Necşulescu. Decebal (numele este delicios) se mută dintr-un partid în altul (Aud?) peiorând discursuri goale (Sună cunoscut?) pentru a convinge că EL este diferit. De fapt, Decebal este tipul politicianului român, un lingău josnic care (încă) se perindă prin toate partidele, de la stânga la dreapta, poposind un timp în centru, iar apoi cocoţându-se cu talent pe un scaun de ministru, negând un trecut şi o “sorginte” modestă, “neam de pârliţi” cum îi spune socrul, convins fiind că prin el, demagogul, se scurge, strigătul de suferință al proletariatului”. Şi pentru că vremea lui Caragiale nu mai e de bon ton, nu mai vorbim de un triunghi amoros (vezi “O scrisoare pierdută”), ci de un pătrat amoros. Decebal are nevastă, Amélie (mais oui), elegantă, şi voit foarte studiată (pentru a sărbători victoria soţului, poartă o rochie roşie “mai socialistă decât întregul partid”), jucată de Anda Tămăşanu, cu vocea ei minunată, expresivă şi nuanţată, în concordanţă cu cerinţele rolului. Dar...hop are şi amantă, “doamna voalată” Nina Damian (jucată de frumoasa şi talentata Denisa Vlad), amantă căsătorită cu prietenul, Bébé Damian (Şerban Borda, pasional). Nina Damian este FEMEIA din spatele politicianului, de fapt tipesa care are acces în toate cabinetele ministeriale, sexoasă, unduitoare, afaceristă care învârte pe degete o mulţime de bărbăţei tronând pe jilţuri pe care, orice ar face, ei vor fi MICI (vezi şi micii pe care îi înfulecă Decebal la începutul piesei...pentru că, de...)

Sursa: arhiva personala

Doamne...Adela Lazăr, adventista Ana, servitoarea din casa Necşulescu este delicios de comică, în hainele ei mai mari cu două numere, vesta din lână să îi încălzească “şalele”, deşi e tinerică, căreia va reuşi să îi desfacă până la sfârşitul piesei toţi nasturii. Se lasă greu, dar totuşi se pupiceşte în final cu poliţaiul turmentat, lipsit de direcţie interpretat de Pavel Sîrghi. Dacă nu ştiaţi, vă informez eu că, potrivit sorei lui Necşulescu, Miza Stamatescu, nevastă de general, “[D]e la 50 de ani încolo, la bărbat, inima se numeşte cord, şi, la femeie, talia se numeşte şale.” Adela reuşeşte, prin lentoarea gesturilor (aproape ca îţi vine să te urci pe scenă şi să o muţi tu) să creeze echilibrul necesar într-o agitaţie politică conflictuală şi ridicolă.

Elvira Râmbu joacă rolul Mizei (Sarmisegetuza, zisă Miza), generăleasa, cu aplomb, întruchipând o soţie şi o mamă obositoare şi cicălitoare. Fiul ei şi al Generalului Stamatescu (Petre Ghimbăşan, savuros) este Platon (sic), “copilul” de 23 ani (George Dometi, )  care se iubeşte cu secretara lui  Necşulescu, Mitzi, o freulein pisicoasă  interpretată de Mirela Niţă.

Poate ar fi trebuit să încep cu dialogul dintre Decebal şi socrul său, Iorgu Langada, care deschide piesa, dar am zis să fie cireaşa de pe tort. Sebastian Lupu, perfect în rolul socrului, senil, gălăgios, agitat, cel care refuză la început să se facă socialist, dar care va sfârşi fluturând cel mai abitir steagul roşu, simbolul socialismului proletar. Fratele lui Decebal, Traian, (ufff….de, mama lor este Dacia, personajul din “Titanic vals”) este interpretat cu multă expresivitate de Alin Stanciu care reuşeşte să creeze un personaj risipitor, veşnic cerşind bani de la fratele ajuns, care îşi “pierde vremea” pariind pe “gloabe” la hipodrom. Traian îi pune beţe în roate fratelui mai mare, încurcând iţele şi urinând cu aplomb pe cei cinci “pitici” din faţa scenei. Piticii din imaginea de mai sus. Recunoaşteţi personajele? Nihil mutavit.

Alexandru Rusu şi Eugen Neag sunt Fane şi Pişlică, simpatici şi haioşi în rolurile bătăuşilor, cu influenţe din neaoşul ardelenesc, pentru că te, szivem, aşe e fain, noa!  

Şi prin urmare, carevasăzică, acestea sunt impresiile mele. Dacă vi-a plăcut prezentarea, mergeţi la teatru! Dacă mai aveţi nevoie de un imbold, las aici un citat de-al nemuritorului Muşatescu: “[D]acă îmi recunosc un merit ca dramaturg este că oricare din personajele mele, înţepat cu un ac, va sângera sânge viu, uman.” Iar spectacolul pus în scenă de actorii Teatrului ”Regina Maria” din Oradea, în regia artistică a lui Claudiu Goga, este confirmarea acestui lucru. Parol.

M. #pierdutaprintrecuvinte

P.S. Am “abuzat” de unele expresii de-ale lui Caragiale pentru că, de…aşa am vrut.

 

Teatrul şi noi...

Teatrul sunt eu și eu sunt teatrul. Sună dramatic şi poate preţios. Dar...  Teatrul este ceva la fel de viu ca mine. Îi simt emoțiile, fie că este supărat sau bucuros. Sună nebunesc, dar chiar aşa este. Când ceva este o parte atât de importantă a vieții tale, devine parte din tine. O parte pe care nu vrei să o lași niciodată în urmă.

Când merg la teatru, cele mai bune momente din viața mea strălucesc pentru o clipă. De fiecare dată experimentez ceva ce nu am mai simțit până atunci și fiecare esență a ființei mele se bucură. Simt emoțiile fiecărei persoane, deoarece toţi simţim același lucru simultan. Este sentimentul de mirare, fericire și emoție. Aceste câteva momente fac parte din miracolul vieţii mele, miracolul acelor câtorva momente definitorii ale formării şi trăirilor mele.

 

                      Sursa: arhiva personala (spectacolul "Genul acuzativ" - Teatrul Regina Maria Oradea)

Atunci când, pentru o clipă, credem că actorul se uită în ochii noşi de parcă ar vorbi cu noi şi doar cu noi, acest moment din spectacol se transformă într-o realitate frumoasă și colorată.  Este spectacolul care ne ridică din coconul rutinei zilnice şi ne ajută să înflorim. Când spun aceste lucruri cuiva care nu este interesat de teatru  sau de orice formă de artă, probabil crede că plutesc pe un norişor. Dar a fi nebun după teatru, cărţi şi tot ce înseamnă artă şi cultură este ceea ce mă determină să iubesc arta, să încerc să vă conving, dacă mai este nevoie, că fără aceste lucruri viaţa noastră ar fi searbădă şi lipsită de magie.

Teatrul ne ajută să vedem o altă perpectivă decât a noastră. Ne arată umanitate, motivații, conflicte și soluționare. În calitate de spectatori, asistăm la traiectoria altor persoane decât noi înșine. Actorii ne pun  în situații emoționale și intelectuale care s-ar putea să nu apară niciodată în viața noastră personală. Teatrul ne încurajează să conferim putere adevărului, să ne asumăm riscuri și să pledăm pentru voci noi și diverse. Teatrul ne amintește că nu suntem singuri. Nu numai că împărtășim un spațiu și o experiență cu artiștii care vorbesc, cântă, dansează, ci împărtășim această experiența cu cei de lângă noi. Teatrul este imediat și mereu diferit. Deși scenariul poate fi același în fiecare seară, spectacolul este unic, de fiecare dată când se întâmplă. Nu există două spectacole la fel. La fel ca în  viaţă. Pentru că, în cele din urmă după cum marele Shakespeare, atât de profund, declama cu câteva secole înainte: “Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oameni-s actori…” (Cum vă place)

Vino la teatru! Du-te la teatru! Teatrul suntem noi şi noi suntem teatrul.

V-am pupat dramatic!

M. #pierdutaprintrecuvinte