Pur şi simplu...

 

Câteodată mă simt teribil de vinovată (mi-am dat seama de acest lucru vorbind cu o prietenă dragă) că nu scriu atât de des ca înainte. Dar adevărul este că trebuie, pur şi simplu,  să mă răcoresc puțin. Mi-am dat seama că o vacanţă autentică poate face atât de mult bine creierului meu.

La început, a fost ciudat. M-am simțit în mod constant vinovată că nu scriu și a trebuit să-mi reamintesc că a fost o alegere deliberată. Bineînțeles, ideile îmi vin de obicei în minte după o „rumegare” intensă. În mod ciudat, sau poate nu având în vedere ceea ce se întâmplă de vreo 2 ani, în această perioadă am simţit că inspiraţia nu a fost cea mai bună prietenă a mea, dar inițial au existat câteva explozii valoroase de inspirație și mai multe informații pe măsură ce timpul a trecut. Dar, odată ce m-am obișnuit cu această, hai să o numim „rutină”, mi-a plăcut să am mai mult timp să fac alte lucruri. Mai mult timp pentru mine, cu mine, timp în care să iau decizii pe care le amânasem deşi ar fi trebuit să le iau de mult timp, să citesc mai mult, să meditez mai mult, să elimin unele treburi care stăteau  peren pe una dintre listele mele, dar care trebuie făcute la un moment dat. Reflecția pe care am făcut-o în timpul acestei perioade de întrerupere a însemnat că eram deja într-un fel de pace cu mine că nu scriu când apare ocazia. Acceptând liniștită, fără vinovăție sau frustrare, că ar fi mai puțin eliberator să fac ceea ce am nevoie cu o conștiință curată. Între timp, gândesc mai clar, lista mea de idei și soluții a crescut considerabil mai mult și sunt încântată de mai multe aspecte pe care acum le văd cu alţi ochi. Si de ce să nu recunosc- îmi place mai mult de mine acum. 

 Sursa imagine: https://www.facebook.com/deliatirla.art/photos/436124106739171

Poate că altă dată aş fi zis că viața mea este destul de fadă, dar, la urma urmei, chiar îmi place, este viaţa mea şi îmi aparține. Tind să fiu impulsivă şi să spun şi să fac ce vreau când vreau. Pot să-mi ascund emoțiile, mai bine decât oricine știu. Mă lupt, mă învârt și distrug susținând ceea ce cred. Nu am toleranță pentru lipsa de generozitate şi politeţe,  proasta creştere, minciună, epatarea unor statuturi şi bogăţii jenante, rasism şi homofobie. Nu-mi voi recunoaște defectele, dar stiu că şi eu greșesc. Aşa sunt eu, precum răsăritul soarelui după o noapte nedormită, orbindu-ți ochii. Dacă viața mea ar fi un playing list, ar fi plin de acustice. Ar fi plictisitor, dar aș fi eu. Pur și simplu sunt eu. Dar sunt şi voi continua să fiu „pierdută printre cuvinte”.

V-am pupat!

M.  #pierdutaprintrecuvinte

Vara fără nume...

Ce să-ți spun? Era o vară care părea că va face istorie - istoria lor personală - aproape înainte de a începe, dar au făcut câţiva paşi  înapoi, erau încă în poveste, dar doar observând-o, spunând „vara în care această”, „vara în care acea”, când tot timpul se întâmpla ceva. Au devenit obsedați de o fântână, de exemplu, una pe lângă  care treceau în fiecare zi, care ţâşnea, abundent, atât de sus și care, totuși, se întorcea la sine de fiecare dată - toată iarna această fântână fusese uscată, fără să spună niciun cuvânt.

Ce să-ți mai spun?

Oh, totul - cum mergeau acasă seara când lumina era moale, orice rău aluneca în afara lor și se simţeau posedaţi, deţinuţi complet, într-un fel bun, de aer, care îi atingea constant, uneori urgent, alteori ușor, doar pentru a-i anunța că era acolo și ei credeau că, poate, asta însemna să fii viu. Când au văzut cât de complicat era un copac și cum îi dorea să se uite la el și să îi spună asta, cum culoarea unei anumite flori în acel moment anume era mai roșie, chiar mai roşie decât forța vieții, oricare ar fi aceasta, iar ei nu ştiau ce să facă cu ei înșiși, prin urmare nu făceau altceva decât să asculte cântecele în capetele lor, cântece care erau triste, ca aproape toate cântecele și să privească senzația asta de rostogolire, în soare sau ploaie, fără să ştie dacă era una bună, cea mai bună, deși nu avea un nume. Pe măsură ce acea vară urbană rătăcea spre întuneric, pisicile priveau din aleile lor – erau plictisite și așteptau minuni. Casele arătau, prin ferestre, fulgere de cuțit și furculiță, lumina albastră a televizoarelor, lupte fără consecințe între soți în baia de oaspeți.

Vocile sunau ca nişte ecouri pe acele străzi. Bâlbâitul îngrozitor al băieților în timp ce complotau  cum să cucerească fetele care călăreau ultimele bucăţi de lumină, în pantalonaşi scurţi, mişcându-şi unduitor coapsele prin faţa lor şi se postau la coadă la McNeill, aşteptându-şi rândul la ghişeul aglomerat 24x7. Câteva stele dansau deasupra scenei domestice - această lume pe jumătate luminată, încercând să liniştească  câinii îngrijorați de alarmele îndepărtate. Vis-a-vis, o femeie într-o fereastră spăla un pahar, un bărbat râdea zgomotos pe stradă nereuşind să acopere slujba de la biserica din apropiere, într-o horă alambicată de sacru şi profan.

Sursa:https://www.facebook.com/profile.php?id=100010746336871&sk=photos_by

Intr-o noapte urbană, într-o noapte fierbinte de iulie, el şi-a adus aminte că a privit spre cer, rătăcindu-se printre stelele care scânteiau aproape ca un sat mic şi pitoresc în timpul Crăciunului sau o mare de licurici în pădure. Dar chiar și cea mai strălucitoare stea nu se compara cu ea și felul în care ochii ei  străluceau în lumina soarelui  la 6 dimineaţa. Strălucirea lor era de ajuns să lumineze o mie de orașe în cea mai întunecată oră a lor. Era ca şi cum ea ar fi fost universul, iar el doar un punct care a avut norocul să se bucure de  frumusețea ei, și așa a întins mâna către ea, doar ca să fie întâmpinat  de golul care-i luase locul. Dar încă mai întinde mâna spre ea, sperând că într-o bună zi va fi acolo pentru a-i întâlni mâna. Indiferent că este în lumina răsăritului de la 6 dimineața sau în lumina lunii de la 10 noaptea, el vrea doar să o iubească, aşa cum a iubit-o odată.

 

M. #pierdutaprintrecuvinte

 

Teatrul şi noi...

Teatrul sunt eu și eu sunt teatrul. Sună dramatic şi poate preţios. Dar...  Teatrul este ceva la fel de viu ca mine. Îi simt emoțiile, fie că este supărat sau bucuros. Sună nebunesc, dar chiar aşa este. Când ceva este o parte atât de importantă a vieții tale, devine parte din tine. O parte pe care nu vrei să o lași niciodată în urmă.

Când merg la teatru, cele mai bune momente din viața mea strălucesc pentru o clipă. De fiecare dată experimentez ceva ce nu am mai simțit până atunci și fiecare esență a ființei mele se bucură. Simt emoțiile fiecărei persoane, deoarece toţi simţim același lucru simultan. Este sentimentul de mirare, fericire și emoție. Aceste câteva momente fac parte din miracolul vieţii mele, miracolul acelor câtorva momente definitorii ale formării şi trăirilor mele.

 

                      Sursa: arhiva personala (spectacolul "Genul acuzativ" - Teatrul Regina Maria Oradea)

Atunci când, pentru o clipă, credem că actorul se uită în ochii noşi de parcă ar vorbi cu noi şi doar cu noi, acest moment din spectacol se transformă într-o realitate frumoasă și colorată.  Este spectacolul care ne ridică din coconul rutinei zilnice şi ne ajută să înflorim. Când spun aceste lucruri cuiva care nu este interesat de teatru  sau de orice formă de artă, probabil crede că plutesc pe un norişor. Dar a fi nebun după teatru, cărţi şi tot ce înseamnă artă şi cultură este ceea ce mă determină să iubesc arta, să încerc să vă conving, dacă mai este nevoie, că fără aceste lucruri viaţa noastră ar fi searbădă şi lipsită de magie.

Teatrul ne ajută să vedem o altă perpectivă decât a noastră. Ne arată umanitate, motivații, conflicte și soluționare. În calitate de spectatori, asistăm la traiectoria altor persoane decât noi înșine. Actorii ne pun  în situații emoționale și intelectuale care s-ar putea să nu apară niciodată în viața noastră personală. Teatrul ne încurajează să conferim putere adevărului, să ne asumăm riscuri și să pledăm pentru voci noi și diverse. Teatrul ne amintește că nu suntem singuri. Nu numai că împărtășim un spațiu și o experiență cu artiștii care vorbesc, cântă, dansează, ci împărtășim această experiența cu cei de lângă noi. Teatrul este imediat și mereu diferit. Deși scenariul poate fi același în fiecare seară, spectacolul este unic, de fiecare dată când se întâmplă. Nu există două spectacole la fel. La fel ca în  viaţă. Pentru că, în cele din urmă după cum marele Shakespeare, atât de profund, declama cu câteva secole înainte: “Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oameni-s actori…” (Cum vă place)

Vino la teatru! Du-te la teatru! Teatrul suntem noi şi noi suntem teatrul.

V-am pupat dramatic!

M. #pierdutaprintrecuvinte