Prinţul pădurii…

Este o poveste scrisă de o fetiţă frumoasă şi talentată, dar atât de modestă, Maia. Maia a început să deseneze când era foarte mică. Desena poveşti. In poveştile ei nu existau prinţese, ci doar animăluţe, dragoni, unicorni, lighioane cum îi place ei să spună. Apoi a început să scrie. In secret, refuzând să arate ce scrie. Dar, la un moment dat, o prinţesă adevărată i-a răsplătit o poveste cu premiul I. O poveste magică scrisă de un copil delicat şi generos, un copil care, ca şi mulţi alţi copii vreau să cred, creează cu pasiune şi exprimă lucruri pe care noi, adulţii, de foarte multe ori, suntem incapabili să o facem. 

Maia, să nu te schimbi niciodată! Cu dragoste, Mira! #pierdutaprintrecuvinte

Povestea a apărut în volumul “A fost odată ca niciodată…”, iulie 2017. A obţinut Premiul I la Concursul Internaţional de Creaţie Originală “Basmele Reginei Maria” desfăşurat sub Înaltul Patronaj al Alteţelor Lor Regale Principesa Moştenitoare Margareta şi Principele Radu al 

României.

                                                                           Credit imagine: Maia Veres

Printul padurii

                                                                   de Maia Vereş

            A fost odata ca niciodata un rege si o regina care aveau o imparatie mare de tot. Insa nu erau mandri de bogatie sau de altceva. Erau mandri de fiul lor, frumos ca si soarele de pe cer. Avea ochii albastrii ca si valurile aprige ale marii si parul auriu ca si razele de lumina. In ciuda faptului ca era mic, nu se temea de nimic.

            In fiecare zi se plimba pe camp, prin padure si pe langa rau. A crescut iubitor de natura , diferit. Tatal sau insa nu era mandru. El vroia sa aiba cel mai puternic fiu din regat, sa se lupte, sa devina un soldat fara frica, dar fiul se impotrivea.

            Intr-o dimineata, Filip, caci asa il chema, s-a dus pe malul raului unde a auzit plansul unui pui micut de grifon. Valurile agitate ale apei il duceau departe, departe. Mila lui a iesit la iveala, dupa ce a inceput sa fuga de-a lungul raului.. Si-a pus curajoasele maini in jurul puiului, pe care l-a ridicat cu blandete.

-          Tu voinicule, tu mi-ai salvat viata! Esti singurul care a avut inima atat de mare incat sa ma ajute!

-          Nu trebuie sa-mi multumesti, puiule! Eu fac tot ce pot, ii spuse el cu zambetul pe buze.

-          Tu m-ai salvat si-ti voi fi dator pe viata!

Atunci micul pui de grifon si-a luat zborul catre cer, catre soarele fierbinte, parca pudrat cu aur.

Peste doi ani lungi si plini de chinuri, in care Filip isi pierde mama, cea mai de prêt indrumatoare a lui, a ramas cu tatal sau care l-a obligat sa ramana in camera lui toata viata.

“Daca macar as fi putut sa ma bucur ca un copil de viata, as fi trait pana la adanci batraneti si as fi pierit sub clar de luna, in natura, pe iarba catifelata, sub umbra copacilor batrani.”, gandea Filip in singuratatea lui.

Dupa trei luni pline de amaraciune, Filip decise sa puna capat vietii lui de “ puscarias” si intr-o noapte si-a luat o tolba cu sulite , un arc, merinde si cateva carti. S-a dus in grajdurile tatalui sau de unde si-a luat cel mai aratos si mai puternic armasar. Avea sase picioare si o sa cu totul si cu totul de aur. A incalecat si a pornit la drum. Cu cat era mai departe de palat , cu atat se simtea mai in siguranta in padure, langa rau. Sapte zile calul a galopat si au calarit peste vai, peste dealuri si locuri minunate , pentru care ai da orice ca sa le vezi. La un moment dat, calul pierduse doua dintre picioare si ramasese cu patru. Acum galopa mai incet, asa ca baiatul s-a oprit. Au ajuns intr-un luminis verde, parca de smarald, cu razele soarelui auriu stralucind prin frunzis. Acolo era un cos plin cu mere de aur si de argint. Cum ajunse acolo, un balaur, un paznic al acelor mere pretioase , a sarit si a spus:

            -Sa nu cumva sa te atingi de merele mele, omule! Daca nu, te voi inghiti!

            Filip scoase  sulitele si grai:

            -Nu am intentii rele balaurule! As dori doar cateva din aceste  mere ca sa imi hranesc calul, sa prinda puteri!

            - As putea sa-ti dau doar daca le platesti! Cu niste mici bucatele de diamante , foarte pretioase pentru mine!

            -Desigur, balaure!

            Atunci Filip, cu parere de rau, l-a impuns pe calul sau care a inceput sa planga cu micute, stralucitoare diamante, care au cazut in mana balaurului.

-          Tu omule, chiar meriti rasplata asta!

-          Multumesc!

Atunci Filip si-a hranit calul care a prins puteri si dupa ce a incalecat, ei au pornit mai departe , alergand  sub apusul de soare.

A doua zi au ajuns la marginea unui canion atat de adanc incat si un vulture s-ar fi pierdut prin el. Filip ramase pe ganduri. Dintr-o data apare speranta. Un grifon mare, solid cu pene parca de bronz si cu aripi maiestuoase a poposit langa Filip, care si-a recunoscut vechiul amic imediat. Grifonul, dator pe viata lui Filip, si-a imbratisat prietenul, aproape inghitindu-l , dar il acoperea calul.

-          As putea sa te ajut cu ceva omule?

-          Da, spuse el entuziasmat!

Atunci el ii sopti in ureche si grifonul a acceptat. Filip a luat saua de aur de pe spinarea indoita a calului, care , fericit a galopat si s-a pierdut prin padure.

            Dupa ce s-au pregatit de zbor, Filip s-a rugat sa fie totul bine. Inchise ochii si numai se trezise in aer, cu pletele in vant. Au zburat peste cei mai inalti munti din regat, peste cele mai dese paduri, chiar si peste norii laptosi de pe cer.

            S-au oprit mai apoi pe marginea unei pesteri intunecate, unde printul a auzit niste strigate disperate de ajutor. Si-a aprins o torta si s-a dus in adancul pesterii. Acolo un imparat intunecat ca si Miazanoaptea statea si pazea o cusca in care se zbateau atatea creturi nevinovate, doi zgribsori, trei zmei, niste caini slabiti de puteri cu aripi de lebada, niste cai cu sapte picioare si alte lighioane. Imparatul il privieste pe Filip si zimbi:

            -Ce te aduce pe aici, Printisor?

            -Am venit sa salvez aceste lighioane fara vina!

            -Atunci lupta!

            Filip era speriat. Lupta nu era o solutie prea buna, dar era singura. Si-a luat palosul, sabia si sulitele pregatite. S-au luptat si s-au luptat , zi si noapte, ora de ora, minut de minut. La un moment dat Filip s-a concentrat atat de tare, incat a resusit sa il invinga pe imparat, care s-a preschimbat in cenusa. Creaturile si-au luat zborul spre cer, multumindu-i lui Filip din tot sufletul. Animalele s-au adunat la un loc si cu bucati de aur, de argint, de lemn , de piatra, au construit cel mai frumos castel al carui rege pe nume Filip a devenit faimos in toate regatele. Toate creaturile il respectau dar si el pe ele.

                                                                        “Am luat o pana, am luat un os

                                                                          Si-o masea de minte-am scos.”

  Toate drepturile rezervate.