Alăptatul în public…

In ultima vreme am văzut destul de multe postări legate de acest subiect. Mi-au sărit în ochi postările unei foste asistente TV, mândră să-şi alăpteze copilul în public. Mi-au mai sărit în ochi şi comentariile ei, potrivit cărora ea şi activitatea ei ar fi influenţat mai mult de 6 milioane de oameni. Ei, lasă-mă! Ah, bine. Ea postează în fiecare zi câte o poză hrănind… De parcă nu am înţeles din prima despre ce este vorba. Dar cred că vrea să ne arate cum creşte copilul şi cum sânii ei devin tot mai...

Stiu că alăptatul în public este un subiect foarte controversat şi dezbătut de foarte mulţi ani în alte ţări. La noi, doar în ultima vreme s-au încins lucrurile. Vei spune că eu nu am copii, că nu înţeleg, că nu ştiu despre ce este vorba, că nu simt şi că, pur şi simplu, ar trebui să tac. Dar cred că, la fel cum tu ai dreptul să faci acest lucru în public, aşa am şi eu dreptul să-mi exprim părerea. Eu nu sunt de acord să alăptezi copiii în public. De ce ai face acest lucru? Stiu că i se face foame, că începe să plângă, că ţi se rupe inima, că nu poţi să vezi un copil plângând. Dar mai ştiu că un copil nu trebuie să stea toată ziua cu sânul tău în gură, că are un program după ce ajunge la o anumită vârstă (destul de fragedă), că, poate tu, ca mamă, ar trebui să preţuieşti momentul acela intim, doar al vostru, unic, relaţia aceea specială care s-a stabilit între tine şi copil. Sunt momente pline de candoare şi iubire, la care noi, sincer, nu ar trebui să participăm. Să nu mă acuzi de vulgaritate acum, dar crezi că greşesc când afirm că  este la fel ca şi a face dragoste cu soţul tău, în a procreea, în a aduce pe lume un copil? De ce nu o faci în public?  Este un moment la fel de frumos, unic, special între voi doi. Nu voi vorbi acum despre faptul că ţi se văd sânii, că lumea se uită întrebătoare, acuzatoare, mirată, perplexă. Nu vreau să vorbesc despre aceste aspecte. Pentru că lumea este cum este. Dar nu aş vrea să cred că vei ajunge vreodată să te comporţi precum Lysa Tully alăptându-l pe Robin Arryn (“Gamesof Thrones”) şi la 6-7 ani, în public, în faţa curtenilor (care, de, puteau să spună ceva?), pe tron, cu un sân atârnând peste mantia princiară şi un copil gălăgios, enervant, care să strige neîncetat că îi e foame. Iar lucrurile acestea se petreceau în vremuri când dragonii erau animale de companie. Noi suntem în secolul 21. Probabil sunt eu o încuiată. 

Bineînţeles, că tu, devenind mamă, nu trebuie să te închizi în casă. Mi se pare absolut normal să ieşi, să îţi continui viaţa, să te bucuri de ce ne bucurăm şi noi, dar, pe de altă parte, odată cu venirea copilului, trebuie să faci şi anumite sacrificii, să îţi asumi rolul de mamă. Am citit comentarii  de genul “Si dacă sunt în mall şi copilului i se face foame?” De ce te-ai duce în mall, cu un copil când ştii că e vremea să alăptezi? Ti se pare că zona de food court e mai primitoare decât intimitatea casei tale? Ok. Dacă tot eşti acolo, retrage-te undeva, acoperă-ţi sânii cu ceva, nu ştiu, dar nu sta aşa, impasibilă, înconjurată de miros de lăptic şi tocană, în timp ce auzi gânguritul copilului printre furculiţe, cuţite şi ciocnit de pahare.

Să nu înţelegi greşit. Nu este vorba de ruşine aici. Ceea ce eşti tu acum, MAMĂ, este cea mai frumoasă declaraţie a vieţii faţă de tine. Nu uita acest lucru şi nu uita că trebuie să îţi creşti copilul să devină o fiinţă umană independentă, cu propria intimitate, un om care să preţuiască anumite momente unice, o persoană discretă, care pune preţ nu doar pe spaţiul lui personal, ci şi pe al celorlaţi.

M.