Cyber-bullying...

Cyber-bullying…
Dacă eşti blogger, probabil că la un moment dat te-ai intersectat cu vreun trol internaut care să-­ţi facă viaţa amară. Dacă nu ai avut această experienţă ameţitoare încă, nu e târziu. Tehnologia se “maturizează” mult mai repede decât noi, încât aceşti troli au devenit un fapt de viaţă.
Când am publicat postarea despre “hrănirea la sân în public”, au fost câţiva e-gremlins care nu au comentat unde trebuia, ci mi-au trimis mesaje private. M-au numit o “alintată”, “răsfăţată”, “psihotică”, “scriitoare de rahat”, “nemernică”, “căţea” şi alte apelative pe care eu nu le pot reproduce aici. Toate aceste comentarii mi-au încreţit stomacul ca un covrig. Am plâns. Apoi, am vrut să mă lupt, să fiu mama tuturor dragonilor care să mă ajute să mă târăsc din capcana alb-neagră a negativismului acestor troli-femei. Am citit şi recitit comentariile vreo patru ore. Mă gândeam că nu sunt pregătită pentru acest război cu troli fără identitate, fără faţă (conturi false şi postări anonime). Nu mi s-a părut corect din partea lor. Eu aveam o faţă şi un nume iar ele au refuzat pur şi simplu să şi le arate. Dar am hotărât să “play nice”.

Pe de altă parte, Stephen King spunea că „..dacă intenționezi să scrii cât mai sincer cu putință, zilele tale ca membru al unei societăți politicoase sunt numărate.” Si cred că la urma urmei este vorba de expunere şi asumare. Stiu că aici, în acest mediu, nu pot să vorbesc mereu despre politeţe. Mereu vor fi oameni care scuipă foc şi pară. Cuvintele lor lasă răni adânci, roşii, sângerânde, dar pe măsură ce se vindecă, pielea ta devine mai puţin sensibilă, iar cicatricile dispar. Această experienţă „cyber-bullying” m-a ajutat să înţeleg anumite reacţii ale oamenilor. Poate că erau prost dispuşi în momentul în care au citit ce am scris. Poate că treceau printr-o perioadă proastă. Poate că nu au fost de acord cu mine. Ceea ce e foarte ok. Lucrul pe care nu îl voi înţelege niciodată este frica de a fi tu însuţi/însăţi atunci când îţi susţii părerile cu atât de mult patos. Lucrul pe care nu pot să îl accept este anonimatul, acest scut călduţ al laşităţii de nu-ţi asuma nimic din ceea ce eşti sau ceea ce ai vrea să pari că eşti. Dar...un lucru e cert: expunerea are mai multe dezavantaje decât avantaje. Eu am învăţat lucrul acesta acum vreo doi ani, dar se pare că alţi mesageri ştiu foarte bine cum stau treburile şi rămân în locul „avantajos” al existenţei de „nimeni”.
M.