Te văd venind spre mine. Te aud căzând. Văd toţi
aceşti oameni alergând în ploaie, încercând să se ascundă de tine. De ce? Te
simt atingându-mi faţa, şoptindu-mi. Dar tu ai ceva, ceva din artă, pe care nu
îl înţeleg întotdeauna. Este ca şi cum vrei să fii prietena mea dar câteodată mă
răneşti în loc să mă ajuţi. Eşti delicată dar tăioasă. Eşti ca un tunet tăcut.
Tu faci cerul să se simtă confuz. Aduci lacrimile pe obrajii Naturii. Trupul
frunzelor dansează în aerul rece. Mirosul tău proaspăt şterge căldura unei după
amiezi uscate şi plictisite.
Sursa: Emanuela Lucaci - "Journey no 11" - https://www.emanuelalucaci.com/
Deodată aerul dansează încetişor printre norii de
bumbac, acoperind răul şi căldura soarelui ştrengar. Apa loveşte pământul şi
iarba uscată. Picăturile tale alungă urâtul şi vina. Sunetul valurilor mării se
îmbină cu aroma unei păduri tropicale. Plantele absorb cu sete magia unei
singure picături. Pe drum se formează râuri ducând cu ele întâmplările unei
zile oarecare. Priveliştea de la geamul meu aburit este incredibilă. M-ai văzut
vreodată privindu-te? Eu te privesc mereu. Pentru că eşti prietena mea, Doamnă
Ploaie.
M.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu