...

“Dragostea este o bătălie pierdută dinainte.” Frederic Beigbeder. Controversat, dar atât de adevărat şi de crud.  De ce? Oare de ce? Pentru că ne îndrăgostim prosteşte, căutând cu tot dinadinsul să fim compatibili cu incompatibilii, dorind cu ardoare un strop de stabilitate şi totuşi…Nu ştim ce vrem, înşelăm, minţim, umilim, ne simţim umiliţi, singuri, de multe ori singuri în doi. Aflăm tot, chiar dacă nu este sănătos, de pe Facebook, ce-i place, ce nu-i place, vorbim prea mult pe Facebook, ne împrietenim şi ne iubim atât de mult pe Facebook, postăm poze “cool” doar doar. Dragostea a devenit această activitate banală, postată şi urlată pe toate canalele, fără sentimente şi fără niciun Dumnezeu. Si rănim. Rănim cu bună ştiinţă, fără să ne gândim la celălalt, la ce simte sau cum suferă. Doar e parte din trecut iar viaţa merge înainte, spre alte cuceriri, abordări şi aşa zise iubiri. Si este atât de umilitor şi greu de înghiţit când te trezeşti singur în faţa unor persoane pe care nu le cunosti şi nici nu vrei să le cunoşti, care, cică, te cunosc şi ştiu ce vrei tu. Si nu e aşa. Nu ştiu, de fapt, nimic. Si ţi se spune ca tu trebuie să ai răbdare, să fii calm şi înţelegător. Inţelegător al unei lumi care te-a dezamăgit cumplit, al unei lumi contemporane avide după statut şi “prieteni” potenţi, al unei lumi nepăsătoare şi rele. Dar răutatea şi indiferenţa ucid, această indiferenţă care face ravagii în suflete şi îşi lasă amprenta mizerabilă asupra ta, această indiferenţă asemenea unui toc de pantof care îti străpunge viaţa. Tu, care ai crezut în ceva, eşti acum în postura în care nu mai crezi în nimic şi în nimeni, nu simţi nimic decât ură, o ură cumplită care îţi macină sufletul. Si vrei să scapi, să fugi, să nu îi mai vezi, să nu mai auzi de ei. De ei, ei care te-au răscolit şi te-au folosit. Si nu le mai pasă. Deloc. Aşa simţi acum. Si vrei să urli, să urli la cei care au trivializat acel ceva care pentru tine a însemnat atât de mult. S-ar putea să greşeşti, dar ai o scuză pentru că suferi. Beigbeder spunea că “dragostea durează trei ani”. Dar asta a fost demult. Acum durează mult mai puţin. O secundă care dispare în neant, fără să ţină seama de dăruirea şi iubirea ta. O secundă amăgitoare care naşte luni de chin şi suferinţă, amintiri îmbălsămate în mizeria din prezent, în acest “coolness” de bon ton care dă bine.

Il citeşti pe Otravă dar nu te linişteşti şi nici nu mai crezi. Realizezi că sunt vorbe aruncate pe “wall”, care aduc mii de like-uri. Ti se spune să nu regreţi, dar regretul este acolo, ascuns după uşă, ademenindu-te cu miasmele lui înşelătoare. Si mai ai puţin şi deschizi uşa. Totul este alandala. Dar l-ai citit pe Camus - “Să dăruiești totul, să sacrifici totul fără speranță de răsplată: asta înseamnă iubire.”  - şi refuzi să deschizi uşa. Si poate te vei simţi mai bine ştiind că TU AI IUBIT cu adevărat.

M.