Nu am folosit Facebook timp de o săptămână şi o zi. O
săptămână pare o picătură dintr-un pahar cu apă, dar pentru mine e mult. Cum ar
zice Gwyneth Paltrow şi Chris Martin şi lumea a râs, a fost un fel de
“conscious uncoupling”. Goopppppppppppp.
Aş putea să folosesc cu succes perechea
“coupling/uncoupling” pentru că Facebook devenise acest partener obsedant,
obsedat, răutăcios, adictiv, pervers, părtinitor, necredincios şi aducător de
tristeţe şi venin. Ca o pereche pe moarte. Aşa că am decis să răresc
întâlnirile mele cu el şi să îl consider doar “a friend with (certain)
benefits”. Un fel de răspuns pentru cei care au devenit “prea” curioşi în
legătură cu decizia mea.
In această săptămână am aflat multe despre mine.
Poate că se aplică şi în cazul altora, dar voi vorbi despre mine. Poate că e un
moment stânjenitor de sincer, dar trebuie să admit că nu am fost foarte
încântată de descoperirile mele.
Devenisem o facebookeristă. Dependentă. Am realizat
că primul lucru pe care îl făceam dimineaţa era să verific Facebook-ul. Cu
religiozitate. In pat, în baie, în parc cu câinele, la micul dejun, indiferent
de loc, Facebook era un “bună dimineaţa”! Iar acest periplu continua pe
parcursul întregii zile. Nu mai vorbeam la telefon, ci trimiteam mesaje pe
Facebook. Urmăream wall-ul. Si tot aşa. Si m-am îngrozit. M-am întrebat cât de
tare mă interesează postările tuturor. S-ar putea să îmi supăr “prietenii” de pe
Facebook acum, dar am descoperit, nu fără uimire, că mă interesează un număr
infim de postări ale prietenilor mei. Ce aflam în fiecare zi? Cine a născut,
cine a murit, cine a fost la manichiură, cine şi-a vopsit sau tuns pleata, cine
a mai făcut bot/botic, cine s-a măritat/însurat, cine a rămas singur/singură,
cine a copiat un citat de înţelept, ce a mai postat Otravă, ce costume de baie
se poartă anul acesta, Arsenie Boca pe wallurile tuturor “pristinilor” (într-un
acces comercial de prost gust), ce a mai făcut Bolojan, ce s-a mai spart, ce
s-a mai dărâmat, cine se simţea perfect/mizerabil/trist/fantastic/obosit etc.
Mda…ei bine, mai aflam tot felul de lucruri prezentate părtinitor şi deloc
obiectiv de către persoane care în viaţa reală acţionează tocmai pe dos decât
ceea împărtăşesc de obicei pe FB.
Apoi
este vorba despre este acel amărât de butonel pe nume “like”. Mi-am dat seama
că nu mai ştiam când să “like” ceva sau nu. Pentru că acel simplu “like” poate
stârni atât de multă suferinţă şi dezamăgire. Să fiu supărată că cineva a dat
like altcuiva pe care eu îl detest? Să fiu jignită că cineva postează poze
cretinoide? Să fiu amărâtă că un insensibil refuză să dea like? Să fiu
extaziată că cineva dă like-uri cu duiumul? Am prieteni care au divorţat, acum
s-au recăsătorit. Cu alţii. Si arată chiar bine în noile ipostaze. Să dau like
sau nu? Ii jignesc cumva? Se supără celălalt? Ii trădez? Să dau like doar
pentru că trebuie? Să dau like doar pentru că acum intră în “fişa postului”?
Pentru că Facebook poate deveni acest 24/7 job care te ţine conectat şi
interesat de această viaţă virtuală falsă, lipsită de emoţii şi ceva palpabil. Totul
e acolo, în aer, suspendat şi ireal.
Si
vine şi telefonul. Fără el sunt moartă. Ce cuvinte! Aşa credeam. Fals fals fals.
In ultima săptămână l-am folosit doar pentru a vorbi. Atât. Si bateria a ţinut
mult. Ce descoperire! Mă credeam pierdută şi ruptă de lume dacă nu aveam WI-FI,
dacă nu luam telefonul peste tot, inclusiv în baie sau când plimbam câinele.
Doar să verific constant ce se mai întâmpla pe FB. Si Doamne fereşte să nu am
WI-FI la vreun hotel. Sigur hotelul era imediat de cea mai proastă calitate iar
Italia sau o altă ţară unde WI-FI nu e pe toate gardurile e o adunătură de
cărpănoşi.
De
ce m-a scutit această săptămână de FB rehab?
De
postări despre simţăminte şi rânjete “perfecte” în timp ce eu mă simţeam ca
naiba. Dar a fost un prilej să îmi dau seama că igiena orală nu e prietena
tuturor şi am fost tentată să le dau numărul de telefon al unui medic
stomatolog, să îi împrietenească. Igiena
cu rânjetul. Stiu, răutăcios şi imperfect, dar eu nu mă simt perfect. Botoase
şi bosumflate, în diverse culori, rujate, sprâncenate, tatuaje horror, funduri
şi celulită, ştranduri şi piele, copii în pielea goală, poze lângă sobe, uşi, în
baie sau în WC-ul (nu pot să o numesc încăperea în care îţi pudrezi nasul că nu
e) vreunui mall sau club, macrameuri, Răpirea din Serai pe fundal, sâni şi
burţi, bărbi şi mustăţi, piţipoance şi cocalari, penibili şi penibile, “actori”
proşti şi “actori” buni. Folosirea extenuantă a degetului, scrolling mereu şi
mereu. Capul veşnic aplecat asupra ecranului telefonului. Căutarea unei noi
poze “cool”, mai “cool”, cea mai “cool”. Tristeţe, dezamăgire, furie, oh, atât
de multă furie şi frustrare.
Acum
pot să spun că a fost o săptămână aproape perfectă. Greu la început, dar am
redescoperit lucruri pe care le făceam înainte ca Facebook să îmi răpească
acest timp preţios, nu doar pentru mine dar şi pentru mine şi prietenii mei. Reali.
Si e vorba de mult timp. Prea mult. Bineînţeles că am refuzat să mă recunosc în
această ipostază. Cine? Eu? Nu se poate. Ei uite, se poate! Mi-am dat seama că
stăteam cu telefonul pe masă, că eram puţin atentă la conversaţie şi mult mai
atentă la beep-ul telefonului, că nu aveam respect faţă de propria persoană,
încercând să arăt la fel sau mai bine, în poze, decât altcineva, că eram
vanitoasă, că eram invidioasă, că eram DEPENDENTĂ de această platformă prietenă
cu photoshopul, că urmăream anumite persoane şi postări care nu îmi făceau
bine, persoane inferioare mie din multe puncte de vedere dar pe care le
ridicasem la rang de “importanţi”, că aveam această impresie falsă că vaaai ce
iubită sunt datorită unor sute de like-uri, de multe ori, incerte, că devenisem
superficială citind doar frânturi de articole, că îmi petreceam timpul pe
Facebook. Mda…îmi petreceam timpul pe Facebook. Si mi-am zis că ar trebui să
“face” această problemă. Si asta am şi făcut. Mi-am “booked” o săptămână de
Facebook free în spaţiul meu propriu şi personal. Fără all inclusive.
Totuşi,
de ce scriu pe Facebook? Poate că sunt ipocrită, dar trebuie să accept faptul
că Facebook este acest instrument puternic, aproape imbatabil, de comunicare şi
promovare. Si eu trebuie să comunic. E vorba de această nevoie majoră a mea. Dar
eu sunt un OM, cred cu tărie în această calitate a mea (numiţi-o lipsă de
modestie, cum vreţi) şi niciodată nu mă voi lăsa învinsă de acest roboţel al
cărui nume începe cu proverbiala literă “F”, care te acaparează cu zâmbetele
lui ademenitoare şi refuzul de a avea un buton “dislike”. Political correctness
se spune. Dar măcar are “block”. Si e bine. Si Pământul încă se învârte în
jurul Soarelui, şi niciun tsunami nu a avut loc în viaţa mea dacă nu am folosit
Facebook . Si am de gând să urmez aceste cure de detoxifiere (că oricum sunt la
modă), dar vor fi curele mele de defeisbukăreală. Si mai am de gând să stau cu
capul ridicat. Si să nu îl plec niciodată, pentru nimeni şi nimic.
M.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu