Festivus festivalus...

Si a fost Electric Castle…Si mi-a plăcut. Acum, acasă, din nou în lălăiala şi micimea acestei urbe, spun că mi-a plăcut la nebunie.

A fost prima mea participare. Acum doi ani şi anul trecut am văzut doar poze trăznet şi prieteni încântaţi. Si am vrut şi eu. Chiar dacă vremea nu a fost prietena mea cea mai bună, a fost memorabil, cu multe peripeţii, râsete şi bosumflările de rigoare. Nu se putea altfel. 

Joi, când am plecat din Oradea, nu mă gândeam că voi avea nevoie de un întreg arsenal. Aveam doar o pelerină de ploaie, tricouri itsy-bitsy, rochiuţe, pălăria de paie, Converşii. Light, prea light. In  virtutea inerţiei am aruncat în bagaj o pereche de botine. Cizme, ba. Dar când am ajuns în Cluj, cizmele erau déjà un must. Si pentru că fashion passion, nu se putea decât Hunter, uşurând considerabil “bagajul”. Bref, am stat vreo două ore să ne fâţâim în oglinzi. Dar avem o scuză: raioanele de specialitate urlau de singurătate şi nici replica lui Richard III “Regatul meu pentru  o cizmă” nu ne-ar fi salvat. Si pornirăm spre Bonţida. Fiind prima zi, s-a format o coadă lungăăăăă, aşa că ne-am dat jos din autobuz şi am mers pe jos vreo 2 kilometri. In răpăiala stropilor uriaşi de ploaie, prin noroaie, bălţi, gaze de eşapament. Dar mi-a păsat? Nici vorbă. Pelerina nu vroia să stea pe cap, eram déjà fleaşcă din cap până în picioare, aveam noroi şi în gură, iar părul (elementul generator de stres zilnic) era doar o chestie lipită de moalele capului. Părul nu m-a ascultat în nicio zi aşa că e o cauză pierdută. Si am ajuns la castel unde timp de 4 zile m-am simţit (ar trebui să spun că m-am simţit ca o regină dar eram prea murată şi îmbălsămată în noroi), totuşi, ca o prinţesă a noroaielor. Si a toi toi-urilor. Trebuia să contribui şi eu la creşterea nivelului apei, nu?

Daaaaar mi-a plăcut atât de mult. Mult, mult, mult. Mr Cook aka Fatboy Slim a fost magic.

Parov Stelar a fost magnific. Nouvelle Vague mi-au adus aminte, din nou, cât de cool sunt franţuzoaicele. Au acel “je ne sais quoi” după care tânjesc şi eu în secret. Na, am spus secretul. Iar vocile celor două magnifice sunt perfecte. Live. Fără triluri, oooo-uri şi unduieli specifice muzicii autohtone.

Netsky a fost skydiving. 

The Prodigy a fost aşa şi aşa. Mă aşteptam să dea mai mult că doar erau cireaşa de pe tort, dar voodoo people au fost prea cuminţi şi aşezaţi. Dar, în schimb, mi-au enumerat toate părţile anatomiei umane în asociaţie cu mult uzitatul “fuck”. L-au folosit până şi în combinaţie cu România. Ihîmmmm…..Mi-au plăcut mai mult The Subways (cum zicea admirativ Pepe, un prieten, “sunt doar 3, doar 3, fratele meu”. Bine, Pepe folosea un alt cuvânt dar nu vreau să roşiţi.) Toţi au fost electric. Poate nu mi-au plăcut la fel de mult, dar electric este cuvântul.

Iar oamenii au fost atât de diferiţi şi originali. Am văzut multe fete frumoase, normale, cool, diferite, aşa cum nu prea văd prin urbe, fără aere şi pretenţii de divă scăpată de la pension. Am văzut tipi înalţi (ceea ce în Oradea a devenit o raritate), lumbersexuali (dar aştia aveau atitudine şi nu doar 2 tatuaje cu balauri şi o barbă nespălată), cu mătănii, fără mătănii, (doar pentru connaiseurs), super cupluri, super outfituri, super flash tattoos.

Si multe cizme şi pelerine. Toate culorile, toate formele.

Eu cred că organizatorii merită lăudaţi. Am stat în Cluj şi nu în cort (toată admiraţia pentru cei care au stat în cort) că, de, eu sunt o prinţesă de cartier (glumesc, a fost doar o opţiune ) dar nu am avut probleme să ajungem la timp sau să ne înghesuim. Autobuzele au circulat impecabil din punctul meu de vedere. Iar la castel chiar s-au făcut eforturi, dar având în vedere potopul de proporţii nu prea aveai soluţii. De obicei, eu cârâi şi am limba ascuţită, dar de această dată voi fi nevoită să tac. Pentru că am descoperit că şi la noi se poate. Dacă vrei, dacă eşti profesionist, dacă iubeşti ceea ce faci, dacă eşti pasionat, dacă vrei să îţi testezi limitele, dacă dai tot ce ai tu mai bun. Bineînţeles că există loc de şi mai bine, dar sunt convinsă că vor urma surprize plăcute.

Stiu că au fost voci nemulţumite, dar poţi să împaci pe toată lumea? Nu prea cred. Si e foarte greu să îi împaci. Dar dacă m-au împăcat pe mine, cârcotaşa cârcotaşelor….Pentru mine a fost o super experienţă pentru că am descoperit că pot să îndur multe dacă îmi place ceva, că nu rezolv nimic doar dacă pocnesc din degete, că îmi plac cizmele de cauciuc (data viitoare îl ascult pe tata şi iau cizmele lui de pescar), că îmi plac oamenii anormal de normali şi că sunt o răsfăţată a sorţii să fiu înconjurată de oameni frumoşi (Madi, Andreea, Meda, Pepe şi voi, toţi ceilalţi). Aşa că mulţumesc ELECTRIC CASTLE pentru tot.

Vă îmbrăţişez electric.

M.

P.S. Vorbim, după Sziget.

Sursă fotografii: arhiva personală, Madi Mihălceanu, Pepe aka Isodoro Gonzales