Cine a zis că [b]yron e doar un lord poet…

Lord Byron, dragul de el, a fost un poet englez. Un lord frumos şi extravagant. Dar eu nu vreau să vorbesc despre el, ci despre byron, trupa aceea fantastică de rock alternativ care cântă despre “30 de secunde de faimă”, “perfect”, “a kind of alchemy” şi drama drama drama. Ce îmi place mie. Da, este una dintre foarte puţinele postări în care ridic în slăvi pe cineva. Dar ei… byron înseamnă Dan Byron (voce, chitară, flaut), 6fingers (clape, backing vocals), Lázló Demeter (bass) Si Dan Georgescu (tobe). Poate că nu sunt eu fantastica expertă, dar cred că aseară au cântat “alchemic” şi au transformat o seară insipidă de vineri într-o seară magică. Aşa mi s-a părut mie. Mi-au plăcut la nebunie! Pentru că sunt foarte talentaţi, devotaţi, revigoranţi şi profesionişti. Si arată bine, de ce să nu recunosc? Nu sunt deloc genul acela de “bad boys not giving a shit”, îndrăgostiţi de propria persoană,  plini de tatuaje cu mesaje de neînţeles, ci sunt nişte tipi absolut normali (dacă aş putea să definesc normalitatea într-o lume anormală). Chill toată lumea…doi  dintre ei au bărbi, căci am înţeles că dacă nu ai barbă şi cel puţin un tatuaj, nu exişti…

 Sursa: http://byronmusic.ro/gallery/octombrie-2015/

 

Dar nu comuni pentru că ei au acel ceva care lipseşte multora de pe scena muzicală românească: talent cu carul. Si încă ceva: bun simţ. Tipii ăştia aproape că m-au făcut să-mi doresc “…I were a gravedigger, / I’m sure I would cherish life more!”  (e bine să mi se aducă aminte din când în când că doar anumite persoane şi extrem de puţine lucruri contează) şi nu are nici un rost “to measure the ethics” pentru că oricum oile “privesc nutreţul cu multă poftă”. Dar, la final “totul e minunat” cu “oile placide” care “s-au aşternut la iernat” cum zice vocalistul cu vocea lui superbă. Si voi încheia, parafrazându-l pe Lord Byron “[they] walk in beauty, like the night / Of cloudless climes and starry skies;” Aşa i-am văzut eu.

M.

Te iubesc...în fiecare zi

Te iubesc. Te iubesc pe tine. Doar pe tine. Astăzi. Acum. Te iubesc pentru că iubesc să te iubesc. Iubesc tăcerea ta, adăpostul cuvintelor mele pierdute şi risipite. Iubesc buzele tale şoptindu-mi numele. Iubesc şoaptele tale plutind în părul meu ca nişte flori de cireş într-o primăvară japoneză. Iubesc degetele tale desenând figuri imaginare pe trupul meu. Iubesc vocea ta, chemându-mă la tine. Iubesc zâmbetul tău de dimineaţă, acel zâmbet cunoscut doar mie, vorbindu-mi doar mie. Iubesc liniştea mâinilor tale, culcuşul mâinilor mele neliniştite. Iubesc inima ta, bătând lângă inima mea. Iubesc privirea ta în care văd oglindirea ochilor mei. Iubesc căldura trupului tău. Iubesc îmbrăţişarea ta, caldă şi cuprinzătoare. Iubesc paşii tăi venind spre mine. Iubesc anotimpul nostru. Iubesc amintirea noastră. Te iubesc. Pe tine. Doar pe tine. Astăzi. Acum.

M.

P.S. Preambul la Valentin & Valentina, Dragobete şi, de fapt, toate zilele

Love...

 “Love”.  Este "doar" un film proiectat (în afara competiţiei) la Festivalul de film de la Cannes şi lansat printr-o campanie de marketing axată pe latura pornografică. Filmul începe cu o lentoare aproape năucitoare, şocantă. Apoi, totul devine brusc, accelerat.  M-a dat peste cap. Un pic. Nu pentru că e interzis sub 18 ani. Oricum am împlinit fabuloasa vârstă de 18 ani în secolul trecut. Nu pentru că e un film francez vorbit în engleză. Nu pentru scenele de sex. Mult, mult sex. Sex nesimulat. Nu pentru că e sumbru pe alocuri. Nu pentru nuditatea, uneori, gratuită. Nu pentru o anumită violenţă. Carnală. Ci pentru că m-a făcut să mă întreb. Ce e iubirea? Ce e dragostea? Ce e raţiunea? Ce înseamnă să iubeşti? Ce înseamnă să accepţi? Ce înseamnă să te dăruieşti? Ce înseamnă să dăruieşti? Ce înseamnă să depăşeşti anumite limite? Unde se opreşte iubirea şi unde începe raţionalul? Când crezi că iubeşti atât de mult încât să accepţi tot? Iar dacă te opreşti şi gândeşti, înseamnă că nu ai iubit sau nu iubeşti destul? Ar trebui să accepţi tot din partea celuilalt? Ar trebui să nu pui întrebări? Ar trebui doar să te laşi purtat de dorinţă? Care e diferenţa dintre iubire şi dorinţă? Dacă doreşti, iubeşti? Sau doar îţi satifaci o dorinţă trecătoare? Poţi să gândeşti şi să iubeşti în acelaşi timp? Are iubirea vreo limită? Este permis orice atunci când iubeşti? Cine stabileşte regulile? Ce este permis şi ce nu este permis? Ei, uite…m-am trezit într-un alt secol şi nu ştiu ce să răspund.

M.

De ce nu scriu...

Iubesc limbile străine. Fac parte din viaţa mea, din profesia mea. Cred cu tărie că cei care vorbesc mai multe limbi străine sunt mai inteligenţi, iar cunoaşterea a cel puţin unei limbi străine este o condiţie sine qua non pentru existenţa noastră ca fiinţe sociale.  Indiferent că ne place sau nu, supravieţuim datorită celorlaţi, comunicării cu ceilalţi.

Am fost întrebată la un moment dat de ce nu scriu în limba engleză. Pentru că nu simt nimic din ceea ce simt în limba mea maternă. Pentru că nu face parte din ADN-ul meu ereditar. Limba română. Mă exprim cu o anumită lejeritate în alte limbi, dar nu simt puterea, adâncimea, alunecarea, sfâşierea, tristeţea sau iubirea cuvintelor din limba mea. Poate pentru că nu am învăţat să îmi leg şireturile, nu am învăţat să merg pe bicicletă sau să mă dau în leagăn în altă limbă. Pentru că nu am iubit, nu mi-a fost foame, nu m-am certat, nu m-am jucat în altă limbă. Nu am spus “mama” sau “tata” în altă limbă. Am prieteni care trăiesc în alte ţări, coabitează cu limbile ţărilor respective. Nu ştiu cum este. Cred că în timp se pierd amintiri încrustate în cuvintele limbii tale, se uită nuanţe, dar nu cred că uiţi cuvinte. Poţi uita limba maternă? Nu ştiu. Nu cred. Simt că, într-o altă limbă decât a ta, cuvintele îşi pierd puterea evocatoare, suflul, tăria, sensibilitatea. In cazul meu, limba engleză este, în afara profesiei mele, doar un paravan al sarcasmului, tristeţii, ironiei, veseliei de scurtă durată. Este o jucărie “utilă” când nu am chef să fiu politicoasă, ironică sau subtilă în limba mea. Este prezentă în viaţa mea, în fiecare zi, dar cuvintele ei sunt doar nişte picături de ploaie care se usucă repede, sunt fulgi care cad, cad peste mine, prezenţi şi utili, dar reci. Cuvintele limbii mele, calde şi confortabile, atât de familiare şi, totuşi, atât de surprinzătoare.

De aceea nu scriu în altă limbă.

M.

Romanul unei adolescente mioape...

Nu purtam ochelari în adolescenţă. Nu aveam nevoie. Dar tind să cred că am fost o mioapă patentată dacă e să compar adolescenţa mea cu cea a adolescenţilor de azi. Poate că ar trebui să încep cu un citat din cartea mea favorită din toate timpurile – De veghe în lanul de secară – “Mothers are all slightly insane”, dar aş fi nedreaptă, probabil. Poate că nu ar trebui să învinovăţesc pe nimeni sau poate că ar trebui să mă gândesc că şi eu, şi tu, şi noi avem o vină.

Stăteam ieri la o coadă iar în faţa mea erau două fete, de vreo 14-15 ani, drăguţele, machiate, aşa…nişte silfide adolescentine, cu aparat dentar, coşuri, ruj şi gheruţe false. Roz. Gheruţele. Aparatul dentar (doar una dintre ele purta) era şi acesta roz. A fost una dintre cele mai interesante experienţe din viaţa mea. Neplăcut de interesante. Recunosc că nu e frumos să tragi cu urechea, dar era imposbil să nu aud despre ce vorbeau. In primul rând vorbeau tare, să fie auzite. Dar ce m-a făcut să roşesc, virginal de-a dreptul, a fost limbajul celor două dinţoase. Nu mai roşesc de  mult la nimic, dar ieri…a fost o zi absolut revelatoare şi a contribuit la “îmbogăţirea” involuntară a bagajului meu de vulgaritate şi prost gust. Oh, cuvintele acelea care ieşeau din gurile unor copii la urma urmei, le transformau în nişte hăuri negre, urâte, oribile, greţoase, vulgare şi neruşinate. Fetele acelea erau respingătoare. Oare asta înseamnă să fii un adolescent cool azi? Să înjuri mai abitir decât birjarii şi să vorbeşti pe şleau despre sex, agăţat, băute, trase şi fumate?

Dragă adolescentule, vreau să îmi explici de ce eşti atât de furios, oh, atât de furios, frustrat, bătăuş, aprig, agresiv, vulgar, urât, urâţit, îmbătrânit înainte de vreme, nerăbdător, rău, piţiponcărit, prost crescut, poleit într-o normalitate falsă. Vreau să îmi explici de ce o simplă atingere duce la o bătaie cruntă, de ce eşti atât de disperat să fii cool în accepţiunea cea mai banală a cuvântului, de ce îţi doreşti atât de mult să fii popular, iubit şi invidiat de restul gloatei, de ce este atât de important pentru tine să ieşi din anonimat. Ce înseamnă să ai prieteni? Să fii înconjurat de vreo 20 de amărâţi cărora le este frică de tine, de pumnii tăi sau de gura ta mare? Ce înseamnă să fii adolescent azi? Să fii obraznic, prost crescut, tupeist, gălăgios, neatent, superficial? Dacă l-ai citi pe Sallinger, cel care a scris carte menţionată mai sus, ai descoperi că personajul principal, Holden Caulfied este un adolescent, ca şi tine, rebel şi neînţeles, dar el este delicios. Tu eşti atât de furios. De unde atâta furie? De unde atât de multă supărare, nemulţumire, durere la vârsta ta?  Nu te înţeleg! Unde ai văzut atât de multă violenţă, atât de multă agresivitate şi vulgaritate? Nu înţeleg de ce este o ruşine să îţi placă să înveţi. Nu înţeleg de ce nu eşti cool dacă vorbeşti decent. Nu frumos. Poate e un efort prea mare să spui “te rog”, “mulţumesc” sau să saluţi. Decent doar. Stii, Holden Caulfield folosea destul de des “fuck”, dar tu foloseşti toată gama pestriţă cu pu, pi şi f, prea mult şi fără sens. De ce eşti cool doar când vomiţi pe stradă, în faţa vreunui birt galben, umbros sau sclipitor? De ce crezi că eşti atrăgătoare când arăţi la 14 ani ca o “babă” de 30 (pentru că tu le numeşti babe pe cele peste 25 de ani)? Nu e de-ajuns că vârsta loveşte puternic (coşurile, mustaţa aia oribilă, vocile în schimbare, părul care creşte anapoda), mai contribui şi tu la urâţirea speciei? Nu pot să pricep. Si e trist, în cele din urmă. Pentru că sunteţi de fapt nişte suflete îmbătrânite, nişte tineri plictisiţi şi plictisitori, trişti voi înşivă. Iar mie mi se pare cutremurător să fii atât de trist la o vârstă atât de fragedă. Si ceea ce este şi mai trist e faptul că mă gândesc că dacă aş avea copii ca aceştia, aş fi o mamă nebună de-a dreptul şi nu doar “slightly”.

M.