Nu purtam ochelari în adolescenţă. Nu aveam nevoie.
Dar tind să cred că am fost o mioapă patentată dacă e să compar adolescenţa mea
cu cea a adolescenţilor de azi. Poate că ar trebui să încep cu un citat din
cartea mea favorită din toate timpurile – De
veghe în lanul de secară – “Mothers are all slightly insane”, dar aş fi
nedreaptă, probabil. Poate că nu ar trebui să învinovăţesc pe nimeni sau poate
că ar trebui să mă gândesc că şi eu, şi tu, şi noi avem o vină.
Stăteam ieri la o coadă iar în faţa mea erau două
fete, de vreo 14-15 ani, drăguţele, machiate, aşa…nişte silfide adolescentine,
cu aparat dentar, coşuri, ruj şi gheruţe false. Roz. Gheruţele. Aparatul dentar
(doar una dintre ele purta) era şi acesta roz. A fost una dintre cele mai interesante
experienţe din viaţa mea. Neplăcut de interesante. Recunosc că nu e frumos să tragi
cu urechea, dar era imposbil să nu aud despre ce vorbeau. In primul rând
vorbeau tare, să fie auzite. Dar ce m-a făcut să roşesc, virginal de-a dreptul,
a fost limbajul celor două dinţoase. Nu mai roşesc de mult la nimic, dar ieri…a fost o zi absolut
revelatoare şi a contribuit la “îmbogăţirea” involuntară a bagajului meu de
vulgaritate şi prost gust. Oh, cuvintele acelea care ieşeau din gurile unor
copii la urma urmei, le transformau în nişte hăuri negre, urâte, oribile, greţoase,
vulgare şi neruşinate. Fetele acelea erau respingătoare. Oare asta înseamnă să
fii un adolescent cool azi? Să înjuri mai abitir decât birjarii şi să vorbeşti
pe şleau despre sex, agăţat, băute, trase şi fumate?
Dragă
adolescentule, vreau să îmi explici de ce eşti atât de furios, oh, atât de
furios, frustrat, bătăuş, aprig, agresiv, vulgar, urât, urâţit, îmbătrânit
înainte de vreme, nerăbdător, rău, piţiponcărit, prost crescut, poleit într-o normalitate
falsă. Vreau să îmi explici de ce o simplă atingere duce la o bătaie cruntă, de
ce eşti atât de disperat să fii cool în accepţiunea cea mai banală a cuvântului,
de ce îţi doreşti atât de mult să fii popular, iubit şi invidiat de restul
gloatei, de ce este atât de important pentru tine să ieşi din anonimat. Ce
înseamnă să ai prieteni? Să fii înconjurat de vreo 20 de amărâţi cărora le este
frică de tine, de pumnii tăi sau de gura ta mare? Ce înseamnă să fii adolescent
azi? Să fii obraznic, prost crescut, tupeist, gălăgios, neatent, superficial?
Dacă l-ai citi pe Sallinger, cel care a scris carte menţionată mai sus, ai descoperi
că personajul principal, Holden Caulfied este un adolescent, ca şi tine, rebel
şi neînţeles, dar el este delicios. Tu eşti atât de furios. De unde atâta
furie? De unde atât de multă supărare, nemulţumire, durere la vârsta ta? Nu te înţeleg! Unde ai văzut atât de multă
violenţă, atât de multă agresivitate şi vulgaritate? Nu înţeleg de ce este o
ruşine să îţi placă să înveţi. Nu înţeleg de ce nu eşti cool dacă vorbeşti
decent. Nu frumos. Poate e un efort prea mare să spui “te rog”, “mulţumesc” sau
să saluţi. Decent doar. Stii, Holden Caulfield folosea destul de des “fuck”, dar
tu foloseşti toată gama pestriţă cu pu, pi şi f, prea mult şi fără sens. De ce
eşti cool doar când vomiţi pe stradă, în faţa vreunui birt galben, umbros sau
sclipitor? De ce crezi că eşti atrăgătoare când arăţi la 14 ani ca o “babă” de
30 (pentru că tu le numeşti babe pe cele peste 25 de ani)? Nu e de-ajuns că vârsta
loveşte puternic (coşurile, mustaţa aia oribilă, vocile în schimbare, părul
care creşte anapoda), mai contribui şi tu la urâţirea speciei? Nu pot să
pricep. Si e trist, în cele din urmă. Pentru că sunteţi de fapt nişte suflete
îmbătrânite, nişte tineri plictisiţi şi plictisitori, trişti voi înşivă. Iar
mie mi se pare cutremurător să fii atât de trist la o vârstă atât de fragedă. Si
ceea ce este şi mai trist e faptul că mă gândesc că dacă aş avea copii ca
aceştia, aş fi o mamă nebună de-a dreptul şi nu doar “slightly”.
M.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu