Iubesc
limbile străine. Fac parte din viaţa mea, din profesia mea. Cred cu tărie că
cei care vorbesc mai multe limbi străine sunt mai inteligenţi, iar cunoaşterea
a cel puţin unei limbi străine este o condiţie sine qua non pentru existenţa
noastră ca fiinţe sociale. Indiferent că
ne place sau nu, supravieţuim datorită celorlaţi, comunicării cu ceilalţi.
Am
fost întrebată la un moment dat de ce nu scriu în limba engleză. Pentru că nu
simt nimic din ceea ce simt în limba mea maternă. Pentru că nu face parte din ADN-ul
meu ereditar. Limba română. Mă exprim cu o anumită lejeritate în alte limbi,
dar nu simt puterea, adâncimea, alunecarea, sfâşierea, tristeţea sau iubirea
cuvintelor din limba mea. Poate pentru că nu am învăţat să îmi leg şireturile,
nu am învăţat să merg pe bicicletă sau să mă dau în leagăn în altă limbă.
Pentru că nu am iubit, nu mi-a fost foame, nu m-am certat, nu m-am jucat în
altă limbă. Nu am spus “mama” sau “tata” în altă limbă. Am prieteni care
trăiesc în alte ţări, coabitează cu limbile ţărilor respective. Nu ştiu cum
este. Cred că în timp se pierd amintiri încrustate în cuvintele limbii tale, se
uită nuanţe, dar nu cred că uiţi cuvinte. Poţi uita limba maternă? Nu ştiu. Nu
cred. Simt că, într-o altă limbă decât a ta, cuvintele îşi pierd puterea
evocatoare, suflul, tăria, sensibilitatea. In cazul meu, limba engleză este, în
afara profesiei mele, doar un paravan al sarcasmului, tristeţii, ironiei,
veseliei de scurtă durată. Este o jucărie “utilă” când nu am chef să fiu
politicoasă, ironică sau subtilă în limba mea. Este prezentă în viaţa mea, în
fiecare zi, dar cuvintele ei sunt doar nişte picături de ploaie care se usucă
repede, sunt fulgi care cad, cad peste mine, prezenţi şi utili, dar reci.
Cuvintele limbii mele, calde şi confortabile, atât de familiare şi, totuşi,
atât de surprinzătoare.
De
aceea nu scriu în altă limbă.
M.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu