Te iubesc...

Te iubesc fără să ştiu cum, sau când, sau unde. Te iubesc unde nu existăm, nici eu , nici tu. Atât de aproape încât ochii tăi se închid când eu adorm. Te iubesc într-un mod inexplicabil. Te iubesc fără să gândesc. Te iubesc din impuls. Te iubesc cu inima mea care nu raţionează. Te iubesc fără să îmi pese de ce te iubesc. 

Te iubesc fără semnul exclamării. Fără paranteze drepte sau rotunde. Te iubesc fără să punct punctul pe “i”. Te iubesc dimineaţa. Te iubesc seara. Te iubesc noaptea. Te iubesc cum stelele iubesc luna. Te iubesc cum soarele iubeşte obrajii mei la începutul lui aprilie. Te iubesc ca mine…

M.

Vorbesc...

Uite cum stă treaba. De fiecare dată când mă întâlnesc cu unul dintre cititori, mă simt mai inspirată şi întotdeauna am idei noi pentru postări. Aceasta mi-a venit zilele trecute când cineva mi-a spus că “[Î]ţi citesc blogul pentru că nu ţi-e frică să ai o părere.” M-am emoţionat, dar în acelaşi timp  m-a  cuprins şi neliniştea. Sunt foarte recunoscătoare că mulţi dintre voi îmi citiţi părerile. Chiar sunt. Nu a fost mereu aşa…

De multe ori, deşi mai ales în viaţa profesională, mi s-a spus că “ai prea multe păreri”. Aproape mereu mi se părea că aceste cuvinte sunau ca o insultă. “Ah. Are prea multe păreri.” Replică urmată de o privire cu subînţeles. Desigur, în domeniul meu, să ai o părere nu este un deziderat. Totuşi, încă se folosesc aceste cuvinte ca o modalitate de a închide gura oamenilor. Suntem toţi, fiecare dintre noi, îndreptăţiţi să avem o părere. Putem să nu fim de acord, frecvent, dar nu tocmai în acest lucru rezidă bucuria de a trăi şi de a fi prezent? Nu mă înţelegeţi greşit. S-a întâmplat să îmi deschid gura înainte să-mi folosesc creierul, dar, din nou, nu facem toţi asta? Dar mi-am asumat, am reparat şi am continuat.
La începuturile acestui blog, eram, cu siguranţă, mai furioasă şi mai zgomotoasă decât sunt acum. Pentru că a scrie pentru 50 de prieteni este foarte diferit decât a scrie pentru cititorii pe care îi am acum. Am “îndulcit” felul în care spun anumite lucruri – nu pentru că mi-e frică că voi supăra oamenii, ci pentru că cititorii de acum s-ar putea să nu-mi cunoască umorul şi s-ar putea să perceapă lucrurile literal. Astfel că am încercat să îmi ajustez scrisul şi părerile în concordanţă, dar, în acelaşi timp, să-mi păstrez personalitatea. Nu e mereu uşor. Câteodată poate fi incredibil de izolant, mai ales la locul de muncă. Este mult mai mult decât bloggăreală. Există atât de mulţi bloggeri care niciodată nu au spus nimic rău despre nimic. Totul este fantastic! Nu, nu este. Probabil că aceştia nu doresc să supere pe nimeni şi să menţină şiroiul de like-uri care să le invadeze site-urile. Dar nu vorbesc despre ei. Vorbesc despre oameni care tac. Tac. Tac. Tac. Doar asta ştiu să facă. Să tacă şi să fie de acord. Mereu de acord.

Nu vei reuşi niciodată în ceea ce ţi-ai propus dacă nu îţi exprimi părerea. Nu mă refer la a fi crud, nepăsător sau răutăcios. Nu vei ajunge niciodată unde doreşti dacă nu ai nimic de spus. Scapă de boala de a plăcea. Te va îmbolnăvi, iar, în timpul acestui proces, va permite altora să te trateze îngrozitor. Învaţă-i pe oameni cum să te trateze. Vorbeşte!

M.

Profu’ de franceză…

Îţi mai aduci aminte cum era în a XII-a? Ei bine, „Profu’ defranceză” îţi va reaminti de îndrăgosteala din a XII-a, de un anume prof, de colegele tale un pic cam nebune, de colegii timizi, de bac, de multe… 

                                             Sursa:http://teatrulreginamaria.ro/trupa-iosif-vulcan/profu-de-franceza/

„Profesorul de franceză” este o piesă scrisă în 1946 de Tudor Muşatescu, una dintre cele mai duioase lucrări ale acestuia. Este un text despre iubirile adolescentine şi zăpăceala anilor de liceu, Muşatescu realizând un portret colectiv savuros al fetelor de liceu. Regizorul reuşeşte să transpună pe scenă naivitatea şi comicul personajelor şi situaţiilor în care acestea sunt puse. Acţiunea este simplă: noul profesor de franceză despre care zvonurile spun că-i înalt, frumos, vorbeşte bine şi cu „r” apăsat, Dan Balint (interpretat de Sorin Ionescu) este punctul de interes al fetelor din anul terminal, lucru care va declanşa conflicte între ele.  Un “selfie” cu profu’ duce la certuri şi chiar la o bătăiţă de pomină între Anca (Denisa Vlad) şi Iunona (Anda Tămăşanu).  Denisa Vlad e o “nerdy” delicioasă, iar Anda portretizează perfect genul de fată “à la mode” în zilele noastre. Pică bacul, dar ce contează… se mărită cu un senator sexagenar, are ochelari de brand şi căciulă de blană veritabilă.  Profu’de franceză se îndrăgosteşte de ingenua, mitomana delicioasă Antonia (Georgia Căprărin). Nu m-a interesat aceasta idilă între profesor şi elevă – materializată, totuşi, după absolvire – ci emoţiile cauzate de prima dragoste, reprezentând motorul întregii actiuni dramatice. În paralel, se desfăşoară poveştile de iubire dintre Anibal (Alin Stanciu) şi Tania (AncaSigmirean) şi Anca şi Heruvim (Eugen Neag). Cei doi actori, Alin Stanciu şi Eugen Neag, alcătuiesc un cuplu haios, se completează perfect, inclusiv în izbucnirile aşa zis geloase legate de comportamentul iubitelor lor, la rândul lor topite după proful de franceză. Dar care, în final, se vor întoarce la ei.

Mi s-a părut o piesă care, după cum spuneam anterior, debordează de energie. Iar la aceasta contribuie cu brio cei doi actori superbi, Corina Cernea şi Alexandru Rusu. Corina Cernea este doamna Cosâmbăcescu, diriginta fetelor, şi ea în vâltoarea unui “coup de foudre” pentru profesorul care predă romantismul francez. Oh là là! În hainele ei de domnişoară bătrână, în salopeta roşie de schi, cu căciula de blană cu urechi amintindu-mi atât de o luptătoare siberiană sau chiar de un défilé Dior post modernist, pseudo-bâlbâindu-se când se dezbate problema selfie-ului, Corina Cernea este magistrală şi impunătoare. Alexandru Rusu te copleşeşte. Te întrebi cum poate să treacă atât de repede de la o stare la alta. El este cel care cântă. Şi cum cântă, cu acel je ne sais quoi, cu acea lejeritate à la française, cu o mână odihnindu-se in mod studiat in buzunarul pantalonilor. In acelaşi timp, este şi Gigi, chelnerul de la bufetul Cabanei Postăvarul, puţin bufon, puţin servil, puţin frustrat.

“Profu’ de franceză” este o piesă care mi-a reamintit cum e să fii jucăuş, gingaş şi inocent. Când credeam că „[o] fată pură în viaţa unui om e ca un pahar cu apă curată după o noapte de petrecere. Spală inima!” (Tudor Muşatescu)

À la prochaine fois!

M.

Poveste de iarnă…

Vreau să stau în zăpadă. Vreau să țin în mână fulgii albi mici care cad din cer. Vreau să îi văd pe genele mele. Vreau să simt aerul rece invadându-mi simţurile. Vreau să simt că frigul îmi păzește pielea, suficient pentru a simți briza magică a iernii mele. Vreau să îmbrățișez zăpada.

Sursa: arhiva personala

Vreau să fiu obosită. Vreau să fug înăuntrul frigului doar pentru a fi încălzită de ciocolată caldă și dragoste. Vreau să mă joc în zăpadă. Fulgii de zăpadă pe care i-a strănutat îngerul meu cad din cer. Tăcerea lor, magia lor, dansul lor mă acoperă, mă bucură, mă gâdilă. Mi-am dat seama că odată cu fiecare fulg de zăpadă căzut, viaţa unui necunoscut mie se reflectă în sinele său de gheață. Existenţa unui fulg de zăpadă se bazează pe individualitatea structurii sale, similară cu cea a unei vieți umane. Coniferele congelate, prietenii mei, vechi și înțelepți sunt de acord în cântecele lor fără sunet. Deși cerul este o nuanță de zăpadă gri, cuvintele pe care le vorbește valorează un milion de culori. Am un notebook de argint. Scriu. Fac exerciţii cu cinci degete, fără să improvizez din Mozart – e ziua lui azi – 27 ianuarie. Dar, după scale şi arpegii, degetele devin deodată suple. Stiloul meu dansează pe pagină chiar dacă, mai târziu, voi aruncați poezia departe. Frigul arctic mi-a periat din nou obrazul în această zi de ianuarie. Cerul este colorat în alb și sună în urechile mele mai tare decât oricând. Dar eu mă întreb ce fac fulgii de zăpadă. Sărutând aerul rece, îmbrățișând întregul cer. O magie grozavă și simplă.
M.

Cuvânt…

Totul se învârte în jurul unui cuvânt. Cuvântul “foot”. Ce cuvânt “urât”! Ce cuvânt “vulgar”! FOOT! Chiar că sună teribil de înspăimântător. Bietul cuvinţel englezesc a devenit motiv de ceartă şi scandal într-o şcoală din Cluj unde o mămică mai conservatoare decât cei mai conservatori (să nu uităm că trăim în cea mai puritană, cuminte şi evlavioasă ţară din Europa) a declanşat artileria vocală asupra profesoarei de engleză de la clasa copilului. “Prăpădita” profesoară şi-a permis să folosească cuvântul “foot” pentru a desemna o parte a corpului omenesc – laba piciorului- în timpul lecţiei “The Human Body”. Aham! Câtă impertinenţă! Cum şi-a permis să folosească acest cuvânt impardonabil? Cum nu i-a trecut prin minte să sară peste labă direct la degete?  Cum ar fi făcut mămica cea aprigă. 

Oricum, totul este de domeniul hilarului. Dar, lăsând gluma la o parte,  această imixtiune a părinţilor în treburile şcolii începe să devină obositoare, plictisitoare şi de rău augur. Probabil de aceea şcoala românească produce doar “genii” şi “geniali”. Pentru că, se ştie, toţi copiii români sunt cu şapte clase mai deştepţi decât alţi copii. Dar la o adică, când e vorba să fie fericiţi, să fie copii, să se joace, să iubească, să respecte, să mulţumească, să fie generoşi, să nu se piţiponcărească şi cocălărească, rămân repetenţi. O fi oare şi din cauza faptului că nu e “frumos” şi “nu se cuvine” să le spui, de exemplu, că în limba engleză există un cuvânt “vulgar” care desemnează laba piciorului? FOOT! Adică tocmai baza pe care se sprijină verticalitatea unui om. Eu propun să li se spună copiilor că pot să umble în mâini sau în cap. Mai bine spus, cu fundicu’n sus. Se poartă. Si să nu mai cumpăraţi nimic de la Foot Locker. Si să nu vă mai daţi copiii la “football” că e de rău. Si să nu vă uitaţi niciodată la “My Left Foot”! Cel mai prost film pentru “mânuitori”. Doar că e genial pentru cei care stau pe labele lor.

La final, “o bucată de” sfat - “With speech therapy, I could teach you how to say "Fuck off" more clearly.” (My Left Foot)

Adios and take it easy!

M.