Marea din visare...

Duminică. O dimineaţă de vară ca oricare alta în oraşul somnoros. Adie vântul dar, doar aşa ca o părere. Probabil nu mai are nici el putere, răpus fiind de arşiţa de săptămâna trecută. Siluete nesigure se configurează pe faldurile perdelelor, Aud porumbeii cârcotind, probabil într-o şuetă despre acoperişurile pe care urmează să se îndrepte, într-o încercare inutilă de a se feri de toropeala de afară. Se aude şi clopotul bisericii din apropriere. Ȋn aceeaşi secundă aud zornăială de chei. Doamna C. tocmai a ieşit din casă, cu o precizie de ceasornic. Se aşterne liniştea iar timpul parcă s-a oprit. Mă simt puţin neadecvată, lenevind şi refuzând să părăsesc patul ca un cetăţean responsabil. O dimineaţă leneşă care îmi aduce aminte de mare. Acelaşi ritm fără grabă, aceeași invitație de a te lăsa purtat în voie. În timp ce lumina soarelui se așterne blând peste încăpere, îmi apare în minte imaginea unei dimineţi la mare, cu valurile frângându-se de ţărm şi orizonturi care păreau să facă timpul irelevant. 

 

Sursa: arhiva personala

Marea este departe acum, dar în liniștea care s-a aşternut, amintirea ei revine precum sunetul unui val: discret şi repetat. Marea mea, întorcându-se mereu la mine, fără a fi chemată, dar la fel de glorioasă.  Marea... da, îi iubesc măreția...O întindere uriașă de valuri ce sclipesc ca o mantie de milioane de diamante în lumina soarelui. Culorile ei, albastrul cerneală, albastrul smarald, albastrul alabastru. Marea mea e fericirea pură care se așterne la nesfârșit. În marea mea fără țărmuri, cuvintele mele se înalţă în melodii, libere precum valurile, libere de orice cătușe. Marea... da, îi iubesc măreția... Ascultă! Auzi vuietul aspru al pietrișului pe care valurile îl trag înapoi și îl aruncă din nou, pe ţărm, cu o cadență lentă și tremurată? Ea, marea, străluceşte. O mie de sclipiri tremurătoare. Ea presară pulbere albă peste mici piramide de cristal. Ea pluteşte, ușoară ca un fulg, vioaie și luminoasă. Ea cântă, revărsând întuneric din adâncurile apelor, doar pentru a fi liberă. Valurile mă ascultă dar, mai ales, valurile vorbesc în timp ce eu stau nemișcată și ascult. Pot să ascult la nesfârşit şi nesfârşit. Marea e departe de acest oraş somnoros şi toropit de căldură, dar eu o simt aici, lângă mine pentru că pot să visez.

Visaţi!

M.@pierdutaprintrecuvinte 

Doar o dimineaţă de toamnă….

M-am trezit cu o strălucire portocalie blândă care se filtrează prin perdelele mele. Alarma a sunat blând spre deosebire de celelalte zile când părea un ţipăt sfâşietor venind din telefon. E prima zi din noiembrie şi vreau să fie memorabilă, chair dacă asta înseamnă doar să respir aerul curat, aerul de toamnă. Ȋn această dimineată nu mă gândesc decat că vreau să mă plimb, e ca şi cum cineva îmi strigă numele să ies afară. Ceea ce iubesc mult este liniştea străduţelor dosite. Recunosc feţele vecinilor, dar prefer să fiu doar cu mine. Mirosul toamnei mă năpădeşte. Toamna, atât de frumoasă și atât de proaspătă îmi împrospătează pielea cu o ușoară ceață de sfârșit de vară şi o conștientizare înghețată a faptului că lumea, în cea mai frumoasă formă a ei se schimbă din artificial și superficial în maro cald și portocaliu intens. Ce zi frumoasă, îmi spun. Dar totuşi…

 

                                                                    Sursa:arhiva personala

Toamnă, nu m-ai văzut privindu-te în timp ce te strecurai printre ierburi și le legănai cu respirația ta. Când florile sălbatice se aplecau să te întâmpine şi copacii se întindeau să te salute. Ei, bieţii, credeau că atingerea ta era frumusețe, dar au descoperit că sărutul tău era moarte. Toamnă, te iubesc şi te urăsc. Deoarece, cu toată flacăra și pasiunea ta, nu ești decât o hoață şi o şmecheră. Deși rivalizezi cu magia flăcării primăverii, ești o iubită bătrână și tragică. Iar purpuriul, aurul și cărămiziul tău nu sunt decât o mască care să-ți ascundă durerea. Căci unele povești se termină toamna. Ca frunzele, care cad pe pământ. Sfârșiturile se nasc toamna. Iar frunzele căzute sunt sărutări de rămas bun.
Dar îmi fac o promisiune în această primă zi de noiembrie. Fără limbaj, fără cuvinte, îmi promit că, deşi nu voi ierta și nu voi uita niciodată toamna, o voi purta mereu în inimă: răsucirea frunzelor, zborul lor în vânt, căderea lor inevitabilă pe pământ, o întoarcere la copacii care mă făcuseră cândva să cred într-o lume fără sfârșit.

M. #pierdutaprintrecuvinte ✒

Ţara mea de taină…

 

Ţara mea  ... eşti locul unde m-am născut. Eşti locul unde sunt toţi ai mei, părinţii mei, prietenii mei, oamenii pe care îi iubesc, oamenii mei. Ţara mea,  eşti o hartă a vechilor trasee sinuoase, pe care, din copilărie, am călcat fără pauză, pe care stau vechii copaci familiari. Ţara mea, eşti în inima mea, în sangele meu, în sufletul meu. În aceste locuri unde, câteodată, soarele își pierde inima, am trăit primele emoţii, am învățat să visez.  

Sursa: Delia Tirla | "Măiastra". Finished painting. Acrylic on wood. #maiastra #acrylic #paintings #paintonwood #wings #art #artist #artistsofinstagram... | Instagram

Am învăţat să îţi iubesc indiferenţa și tăcerea nesfârșită a câmpiilor, pădurile tale nesfârșite, sălbăticia ta. Am învăţat să-ţi iubesc pământul, aerul, apa, tăcerea, furia, înverşunarea, lumina, întunericul. Să îţi iubesc zilele şi nopţile. Să îţi iubesc nestatornicia. În ciuda furtunilor, frumuseţea ta rămâne cumva în acest pămant al bucuriei şi al tristeţii. Aşa va fi mereu. Un loc de dor, de taine, de tăcere. Continuă să trăiești. Să fii vie în tine, în noi. Te iubesc aşa cum eşti, aşa cum suntem.

LA MULŢI ANI, ROMȂNIA!

M. #pierdutaprintrecuvinte

Iubirea este...

 

Sunt în faţa ecranului. Mă gândesc la Joan Didion, preferata mea, care, la un moment dat, într-un interviu, fiind întrebată ce crede despre iubire, a răspuns nonşalant, “Nu stiu.” Ei bine, ce e iubirea? Cum scrii despre iubire? 

Aleg cu grijă cuvintele, spărgând toate ușile, încercând să-mi eliberez sentimentele. Cu câteva luni în urmă, am citit mai multe articole care prezentau beneficiile pentru sănătate ale scrisului într-un mod profund personal. Pentru mine dragostea a fost întotdeauna un sentiment, dar perspectiva mea asupra iubirii s-a schimbat de la a fi doar un sentiment la ceva mai mare decât viața. Iubirea este ceva incomensurabil sau cuantificabil sau văzut. Se simte, este omniprezentă, o stare de a fi. Iubirea este o acțiune directă, o manifestare a unei senzații mărețe și copleșitoare care ne preia simțurile. Iubirea este un risc pe care toți suntem dispuși să-l asumăm. Iubirea este o șansă, o oportunitate pe care niciunul dintre noi nu este vreodată dispus să o risipească. Nuanțele unei iubiri imperfecte sunt cele care le fac mult mai umane, cu atât mai reale și mai identificabile. La urma urmei, iubirea este ceva care pur și simplu se întâmplă. Nu este ca și cum ai avea o listă pe care o bifezi înainte să te decizi să iubești această persoană. Iubirea este ceva care îți dă putere și slăbiciune în același timp. Este ceva care ar putea scoate la iveală tot ce este mai bun și, uneori, cel mai rău din cineva. Este tot ceea ce îți este drag și mai mult. Este inima ta, este miezul tuturor lucrurilor. Da, iubirea este miezul a tot ceea ce vezi în jur. Tot ceea ce te inconjoara este din iubire. Cărțile, filmele, cântecele, toate din iubire. Iubire pierdută, iubire găsită, iubire tânjită. Tuturor ne place o poveste de dragoste bună, nu? Iubirea este, la urma urmei, o parte fundamentală a experienței umane într-o formă sau alta. Este genul de poveste de dragoste pe care oamenii o trăiesc în fiecare zi când primele flăcări ale dorinței s-au aprins. Este „ce se întâmplă mai departe”. Dincolo de cuvinte. Ceea ce ne unește. Ceea ce contează. Ce avem. Iubirea nu are nevoie de nimic. Iubirea nu exclude nimic.

Nu ştiu dacă e un răspuns la eterna întrebare. Poate că e. Poate că nu. Vă las pe voi să hotărâţi.

Cu multă iubire,

M. pierdutaprintrecuvinte

Recunostinţă...

Când eram copil, consideram că multe lucruri mi se cuvin, pur şi simplu. Cred că și alți copii au făcut asta. La urma urmei, eram foarte tineri și nu știam ce înseamnă viaţa. Un lucru pe care l-am luat de la sine a fost educația. Nu m-am gândit niciodată cât de norocoasă am fost să am parte de o educaţie bună. Și multe alte lucruri. Apoi, încet, pe măsură ce am crescut, am început să apreciez mai mult lucrurile din jurul meu. Pe măsură ce am cunoscut oameni, mi-am dat seama că toate lucrurile care îmi fuseseră oferite nu au fost drepturi, ci privilegii. Mi-am dat seama că există o mulţime de oameni care nu au avut şi nu au nici acum foarte multe lucruri pe care eu le consideram ca fiind de drept ale mele. Si sunt fericiţi. De aceea, deşi, câteodată, mi se pare că totul a scăpat de sub control, că nimic nu este cum ar trebui să fie (deşi este şi aceasta o întrebare – Cum ar trebui să fie?), există zeci de mii de lucruri pentru care trebuie să fiu recunoscătoare în viață.

Sursa: arhiva personala 

În acest an ciudat şi crud, acest Crăciun unic şi misterios, sunt recunoscătoare pentru:

1. Părinţii mei. Pentru că mi-au dat naştere. Pentru că, fără ei, eu nu aş fi aici.

2. Familia mea. Pentru că sunt oamenii cei mai apropiaţi şi dragi mie.

3. Prietenii mei. Pentru că sunt însoţitorii mei în viaţă.

4.Ochii mei. Pentru că mă lasă să văd culorile vieţii.

6. Că pot să aud. Pot să aud picăturile ploii, vocile celor dragi şi sunetul minunat al muzicii.

7. Că pot să vorbesc. Este felul meu de a mă exprima, de a fi EU.

8. Râs. Fără râs, lumea ar fi un loc trist.

9. Inima mea. Pentru că lucrează neîncetat, pompând viaţă în corpul meu de când m-am născut.

10. Mâinile mele. Pentru că pot să lucrez, să tastez, să întorc paginile cărţilor şi să ţin în mâinile mele mâinile celor dragi.

11. Mintea mea. Pentru ca pot să gândesc, să adun amintiri.

12. Dezamăgiri. Pentru că aşa știu care sunt lucrurile care contează cel mai mult pentru mine.

13. Dureri. Pentru că devin o persoană mai puternică.

14. Fericire. Pentru că mă lasă să mă scald în frumusețea vieții.

15. Soare. Pentru că îmi oferă lumina și frumusețea în această lume.

16. Oxigen. Pentru că face viața posibilă.

17. Internet. Pentru că astfel distanţa dintre mine şi voi este la o aruncătură de click.

18. Tehnologie. Pentru că face posibile lucrurile imposibile.

19. Cărți. Pentru că adaugă înțelepciune în viața mea.

20. Casa mea. Pentru că există un loc pe care îl pot numi ACASĂ.

21. Greșelile mele. Pentru că mă ajută să fiu mai bună.

22. Iubire. Pentru că mă lasă să simt ce înseamnă să fiu cu adevărat vie.

23. Provocările vieții. Pentru că mă ajută să cresc şi să devin cine sunt.

24. Sănătate. Pentru că îmi permite să fac tot ce vreau să fac, acum şi mai departe.

La final, sunt recunoscătoare pentru MINE. Pentru că sunt eu însămi şi pot să ating lumea cu prezenţa mea.  

E lungă postarea. Dar dacă ai ajuns aici, poate am reuşit să te inspir şi să îţi aduc un zâmbet în acest moment straniu al existenţei noastre, pe care, noi, simpli călători muritori îl împărtăşim.

CRĂCIUN FERICIT!

Mira #pierdutaprintrecuvinte