M-am trezit cu o strălucire portocalie blândă care se filtrează prin perdelele mele. Alarma a sunat blând spre deosebire de celelalte zile când părea un ţipăt sfâşietor venind din telefon. E prima zi din noiembrie şi vreau să fie memorabilă, chair dacă asta înseamnă doar să respir aerul curat, aerul de toamnă. Ȋn această dimineată nu mă gândesc decat că vreau să mă plimb, e ca şi cum cineva îmi strigă numele să ies afară. Ceea ce iubesc mult este liniştea străduţelor dosite. Recunosc feţele vecinilor, dar prefer să fiu doar cu mine. Mirosul toamnei mă năpădeşte. Toamna, atât de frumoasă și atât de proaspătă îmi împrospătează pielea cu o ușoară ceață de sfârșit de vară şi o conștientizare înghețată a faptului că lumea, în cea mai frumoasă formă a ei se schimbă din artificial și superficial în maro cald și portocaliu intens. Ce zi frumoasă, îmi spun. Dar totuşi…
Toamnă, nu m-ai văzut privindu-te în timp ce te strecurai printre ierburi și le legănai cu respirația ta. Când florile sălbatice se aplecau să te întâmpine şi copacii se întindeau să te salute. Ei, bieţii, credeau că atingerea ta era frumusețe, dar au descoperit că sărutul tău era moarte. Toamnă, te iubesc şi te urăsc. Deoarece, cu toată flacăra și pasiunea ta, nu ești decât o hoață şi o şmecheră. Deși rivalizezi cu magia flăcării primăverii, ești o iubită bătrână și tragică. Iar purpuriul, aurul și cărămiziul tău nu sunt decât o mască care să-ți ascundă durerea. Căci unele povești se termină toamna. Ca frunzele, care cad pe pământ. Sfârșiturile se nasc toamna. Iar frunzele căzute sunt sărutări de rămas bun.
Dar îmi fac o promisiune în această primă zi de noiembrie. Fără limbaj, fără cuvinte, îmi promit că, deşi nu voi ierta și nu voi uita niciodată toamna, o voi purta mereu în inimă: răsucirea frunzelor, zborul lor în vânt, căderea lor inevitabilă pe pământ, o întoarcere la copacii care mă făcuseră cândva să cred într-o lume fără sfârșit.
M. #pierdutaprintrecuvinte ✒
