Melancolie de noiembrie...

 Am simțit mereu că noiembrie este cea mai tăcută lună din limbajul anului. Este o vreme în care cuvintele par să șoptească în loc să strige, în care sfârșiturile par inevitabile, dar ciudat de tandre. Lumea doar expiră, copacii își slăbesc strânsoarea și parcă totul devine un studiu despre plecare.

Noiembrie nu vine niciodată brusc. Se strecoară încetişor, aproape că nu o simţi. Până când, într-o dimineață deschizi geamul și aerul are alt gust, de fum și de frunze ude, de lemne arse. Abia apoi te uiți în calendar și îți dai seama că a venit de mult. Doar că n-a vrut să deranjeze. Dimineața, peste Criș stă ceața. Se ridică greu de pe apă și se agață de poduri, de felinare, de turla Bisericii cu Lună. Palatele de pe Republicii, atât de vii vara, par acum niște doamne în vârstă care au obosit să zâmbească. Stau în ceață și așteaptă. Nu știu ce. Poate nici ele nu mai știu. Și apoi, pe la prânz, se întâmplă minunea mică a lui noiembrie. Ceața se subțiază, se rupe în fâșii și, dintr-odată, iese soarele. Nu soarele obraznic din august, care te alunga de pe străzi. E un soare blând, jos pe cer, ca o lampă uitată aprinsă într-o cameră goală. Lumina lui e de miere și cade peste fațade, iar galbenul lor se aprinde din nou, verdele prinde viață, ornamentele aruncă umbre lungi și fine, ca niște dantele.

Ieri m-am plimbat pe malul Crișului cât a ținut lumina. Apa sclipea de parcă cineva ar fi presărat pe ea solzi de aur. Sălciile își lăsau ultimele frunze în curent, iar frunzele pluteau încet la vale, mici și galbene, ca niște bărcuțe de hârtie trimise nu se știe unde. Știam că soarele ăsta nu ține mult. Mi se pare că în noiembrie lumina e un împrumut, nu un dar. Dar tocmai de aceea o simți mai tare. Pe o bancă, doi bătrânei stăteau unul lângă altul și nu-și spuneau nimic. Doar se încălzeau. Mi-a venit să mă așez lângă ei. Dar m-am aşezat pe o altă bancă, să nu deranjez complicitatea din privirile lor. Brusc, s-au ridicat. M-am uitat după ei până au dispărut după colțul clădirii recent renovate, poate amintindu-şi de zilele în care erau oaspeţii acelui hotel din alte vremuri.  M-am gândit atunci la oamenii dragi care nu mai sunt lângă mine. Noiembrie are obiceiul ăsta, de a ți-i aduce aproape. Și mi-am dat seama, ca în fiecare an, că ei nu pleacă de tot. Se ascund doar în lucruri mărunte: într-o carte cu filele îngălbenite de vreme, într-un cuvânt pe care nu-l mai spune nimeni în afară de tine, într-un pulover pe care nu-l mai porți, dar nici nu te înduri să-l dai. Mii de lumânări ard pentru oameni care nu mai sunt, aprinse de oameni care încă sunt. Mi se pare unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le mai putem face.

Sursa: arhiva personala

Pe drumul spre casă, castanii erau aproape goi. Frunzele lor mari, ca niște palme deschise şi zbârcite, acopereau trotuarul, iar din loc în loc lucea câte o castană rătăcită. Mereu mă opresc să adun castane până mi se rup buzunarele. Le înșir peste tot prin casă şi le privesc cum își pierd luciul, zi după zi, până devin mate și zbârcite. Când eram mică nu înțelegeam de ce mă întristează. Acum înțeleg prea bine. Noiembrie e luna în care totul se micșorează. Zilele, lumina, vorbele, pașii. Orașul se ghemuieşrela fel ca o pisică. Și totuși, din când în când, noiembrie ne trimite câte o după-amiază ca asta. O fereastră de soare între două ceți, cât să ne amintim că lumina nu pleacă de tot. Doar se face mai rară. Și mai prețioasă.

Am ajuns acasă târziu. Am aprins doar lampa de lângă canapea, în linişte, aproape în şoaptă, pentru că mi s-a părut că orașul își ține respirația. Și eu, odată cu el.

Cu drag, de la geamul meu cu sclipiri de castane prăjite,

M. #pierdutaprintrecuvinte ✒

Despre reziliență, din peştera mea de pe Magheru…

Zilele trecute am dat peste un clip cu o scriitoare care vorbea despre un cuvânt. Un singur cuvânt. Spunea că s-a tocit de cât l-am folosit, că l-am pus peste tot, ca pe o pătură prea subțire care nu mai ține de cald. Cuvântul era „reziliență”. Mi-a rămas în cap toată seara. Poate și pentru că, în aceeași săptămână, Ryan Reynolds a venit pentru prima dată în România și a spus că asociază țara noastră exact cu asta. Cu reziliența. Cu un popor care trece prin tot și cumva se ridică mereu. Și m-am uitat în jurul meu. La caloriferul rece. La geamul prin care …Ah! Pardon! Nu se vede șantierul din fața blocului pentru că stau sus sus de tot! La fesul pe care îl port în casă de vreo două săptămâni. Și m-am gândit: Ryan, dacă vrei să vezi reziliența de aproape, vino, dragă, la mine pe Magheru, în Oradea. Fac cafea. E singurul lucru cald pe care ți-l pot oferi.

Dimineața începe la 6:58. Nu pentru că așa vreau eu, ci pentru că la 7 fix pornește excavatorul, iar corpul meu a învățat să se trezească înaintea lui, ca un soldat care simte bombardamentul. Geamurile vibrează. Paharele se ciocnesc ușor între ele. Uneori mi se pare că închină. Dau drumul la apă și aștept. Aștept mult. Am timp să mă gândesc la viață, la alegerile mele, la de ce nu m-am mutat la ai mei. Apa vine. Rece. Și eu fac duș așa, cu ochii închiși și cu demnitatea unei femei care știe că pe Instagram asta se numește „cold plunge” și costă 300 de lei. Ies din baie un om nou. Puțin mai albastru, dar nou.

Lucrul care mă amuză cel mai tare, deși nu știu dacă e amuzant sau trist, e că stau într-un oraș pe care toată lumea îl laudă. Fațade renovate, Corso, lumini, turiști care se opresc și fac poze. Și la zece kilometri de mine, la Felix, apa caldă iese singură din pământ. La mine în robinet nu iese. Apa termală știe drumul spre Felix. Spre Magheru, încă nu.

Pe la nouă începe muzica. Picamerul, betoniera, camionul care dă cu spatele și face „piu piu piu” de câteva sute de ori pe zi. Iar mie îmi place rockuuuuuuul!!!!! Și peste toate, vocea unui nene cu cască: „Ionuţe, mai dă-i, mai dă-i, STAAAI!”. N-am văzut niciodată fața lui Ionuț. Dar îl cunosc. Știu că nu stă niciodată când i se spune.

Sursa imagine:  https://www.thewoman.ro/ryan-reynolds-romania-impact-see-andreea-esca/ 

Am deschis o singură dată geamul ca să aerisesc. N-am mai repetat greșeala. A intrat praful, a intrat zgomotul. La prânz, pe masă se așază un strat subțire de praf. Îl șterg. Revine. E o relație stabilă, mai stabilă decât multe pe care le-am avut. La unu e pauza lor. A lor, a muncitorilor de pe şantier. Și deodată se face liniște. Nu liniștea bună, de duminică dimineață, ci o liniște ciudată, care sună a ceva lipsă. Ca atunci când se oprește frigiderul noaptea și abia atunci îți dai seama că mergea. Rămân nemișcată în mijlocul camerei, cu cana în mână, și ascult. Aud un porumbel pe pervaz. Aparent porumbeii gânguresc şi se iubesc şi în bum bum. Mă aud pe mine respirând. Și, sincer, nu știu ce să fac cu atâta liniște. Mă neliniștește mai tare decât picamerul. Pentru că știu că e doar o pauză. Că o să înceapă din nou. Și jumătate de oră stau și aștept zgomotul, cum aștepți să sune telefonul. De fapt, nici pe ăsta nu îl aştepţi pentru că dacă încerci să vorbeşti la telefon, interlocutorul te întreabă dacă ești pe o pistă de aeroport. Le spui, de fapt ţipi că nu, ești acasă, în zona ta de confort. Doar că zona de confort are 14 grade.

Și mai e routerul de la Digi, cel mai sensibil membru al familiei. Nu se poate obişnui nicicum cu condiţiile vitrege de trai. Cum atinge excavatorul pământul, el se stinge, apoi repornește cu luminițele clipind în panică. Am sunat la Digi și m-au rugat să-l scot din priză și să-l bag la loc. Le-am explicat că nu e nevoie, că face asta singur de cincisprezece ori pe zi. Acum, când pornește picamerul, îl mângâi și îi spun „gata, gata, trece puiule”. Nu trece. Așa că intră în tură telefonul, cu hotspotul. Se încinge de efort, săracul. După cafea, e al doilea lucru cald din casă. Dar routerul rămâne singurul din casă care tremură mai tare ca mine.

Într-o zi am zis să fiu cetățean responsabil. Era amiază, iar pe clădirea Consiliului Județean ardeau luminile. Toate. Ziua-n amiaza mare. Am sunat la call centerul Primăriei. „Doamna dragă”, mi-a zis o voce caldă. Dragă. Nu ne cunoșteam, dar deja eram apropiate. Atât de apropiate încât, în zece secunde, m-a și trimis în altă parte. Cu drag, desigur. „Vă dau un număr de la Direcția Tehnică.” Am notat numărul pe un șervețel, cu mânuţele tremurânde. De emoţie, bineînţeles. Am sunat. A sunat. A sunat. Nimic. Și atunci am înțeles: asta e reziliența administrativă. Luminile ard, telefoanele sună, nimeni nu răspunde, iar sistemul merge înainte, neclintit, cald doar la vorbă. N-am primit căldură în calorifer, dar am primit „dragă” la telefon. E ceva. Eu tremur la 14 grade, ei strălucesc în plină zi. Mă gândesc uneori să mă duc acolo să mă încălzesc la bec. Dar m-ar vedea nenea cu casca și ar striga: „Doamnă, STAAAI!”. Și eu, spre deosebire de Ionuț, aș sta.

Seara ies pe Corso. Mă plimb printre lumini, printre clădiri frumoase, printre oameni care râd. E Oradea de pe Instagram și e superbă. Apoi mă întorc acasă, pe Magheru, unde e Oradea de pe TikTok. Rânjesc. Nu râd.

Mă culc îmbrăcată în straturi, ca o ceapă: pijama, trening, geacă, fes, două perechi de șosete groase groase din Maramureş. N-am niciun animal, dar în nopțile astea îmi imaginez un iac. Unul tibetan, mițos, care a supraviețuit la minus 40 pe un munte și ar râde de cele 14 grade din dormitorul meu. L-aș lăsa să doarmă în pat, deși ar ocupa tot patul, și camera, și probabil toată clădirea. Vecinii s-ar plânge. Dar eu aș dormi bine, oh atât de bine pentru prima dată în octombrie.

Și abia atunci, în liniștea aia de după șantier, liniște care aproape mă sperie, mă gândesc din nou la scriitoarea de mai sus. Ea spunea că reziliența a ajuns să sune ca ceva ușor. Ca o minge care sare înapoi. Ca și cum ar exista o rețetă: treci prin ceva greu, te scuturi, mergi mai departe. Și că, de fapt, nu există rețetă. Că fiecare duce altfel. Că procesul ăsta prin care, după ce te-a durut, faci ca altceva să mai fie posibil, rămâne destul de misterios. Și cred că are dreptate. Eu nu am sărit înapoi ca o minge. Eu m-am obișnuit. Sunt mai degrabă o minge uitată pe balcon în ianuarie, puțin dezumflată, puțin înghețată, dar încă acolo.

Am încercat de toate. Ceai, care e cald fix trei minute. Pături,care nu sunt niciodată de ajuns. Un radiator electric până au sărit toate prizele din casă.  Dopuri de urechi, deși excavatorul îl aud prin oase. Meditație, dar e greu să te concentrezi pe respirație când ți-o vezi. Și nervi. Nervii încălzesc, recunosc. Dar nu țin mult.

Așa că da, Ryan. Poate că suntem rezilienți. Dar nu pentru că e ușor. Ci pentru că, de cele mai multe ori, n-avem de ales. Și poate că exact asta s-a pierdut din cuvântul ăsta: partea în care doare, partea în care nu știi cum, partea în care pur și simplu rămâi. Cuvântul s-o fi golit de sens în altă parte. Aici, pe Magheru, s-a umplut la loc. Cu praf, cu apă rece și cu strigăte după Ionuț. Iar dacă vii vreodată, nu te caza la hotel. Vino la mine. Îți dau fesul de rezervă și stăm amândoi la geam, la unu fix, să ascultăm liniștea. O să vezi că e cea mai grea parte.

Cu drag, de sub trei pături,

M., o orădeancă rezilientă (sau doar obișnuită) #pierdutaprintrecuvinte

P.S.1 La poză vi-l pun pe Ryan. Nu pe mine. Eu sunt sub trei pături și nu se vede nimic, poate doar un năsuc roşu care respiră. Am încercat să-mi fac un selfie, dar camera a refuzat. E rea frig să funcţioneze. Am încercat cu blitz, poate se încălzește. Mi-a ieșit o poză cu aburul din gura mea. Arăta mai bine ca mine, sincer. Așa că rămâne Ryan: el e cel cu zâmbetul de Hollywood, eu sunt cea cu dinții care clănțăne. Telefonul are și el limitele lui. Eu, se pare, nu. Doar Ionuț.

P.S.2 Scriitoarea este Charlotte Casiraghi, iar cartea se numește „La Fêlure”, adică „Fisura”. Nu e despre peretele meu de la bucătărie, deși de când a pornit excavatorul ar putea fi.

P.S.3 Iacul l-am descoperit la o întâlnire de pregătire a profelor pentru examenul Cambridge. Speakerul ne-a cerut să ne gândim la un animal. Eu m-am gândit la „cow”, fără ezitare. Pentru gene. Văcuțele au cele mai frumoase gene din regnul animal: lungi, curbate, naturale, fără rimel, fără extensii și fără programare la salon de două ori pe lună. Când te gândeşti ce scumpe sunt genele, fetelor, iar vaca arată așa gratis, doar mestecând iarbă. Colegele au zis „yak”, „capibara”, toate alea. Am dat search pe sub masă, să nu se vadă că nu știu jumătate din grădina zoologică și de atunci visez la un iac, pentru căldură. Dar pentru gene, văcuţa rămâne prima mea iubire.

P.S.4 Comentariile sunt permise doar celor care au dormit măcar o noapte cu căciuliţă pe Magheru. Cei care doar tranzitează orașul, cu geamurile închise și clima pornită, sau care stau la Cucurigu, unde singurul zgomot e cocoșul, sunt rugați să se abțină. Voi nu aveți reziliență. Voi aveți liniște. Și căldură. Și n-o să vă iert niciodată pentru asta.

P.S.5 Da, am pus mai multe post scriptumuri decât paragrafe calde în toată postarea. Explicația e simplă: cât timp scriu, mi se încălzesc degetele. Tastatura a devenit, practic, caloriferul meu. Problema e că acum mi-e frică să mă opresc. Dacă iau mâinile de pe taste, simt cum mă cuprinde frigul de la vârful degetelor în sus, ca în filmele cu expediții polare în care cineva strigă „nu adormi, nu adormi!”. Așa că, dragă Primărie, dacă nu ne dați căldura în curând, s-ar putea să nu mă mai pot opri deloc. Urmează P.S.6, P.S.7, P.S.43. Postarea asta o să devină roman. Apoi trilogie. Aveți puterea să opriți asta. Un calorifer cald și tac. Promit.

 

Marea din visare...

Duminică. O dimineaţă de vară ca oricare alta în oraşul somnoros. Adie vântul dar, doar aşa ca o părere. Probabil nu mai are nici el putere, răpus fiind de arşiţa de săptămâna trecută. Siluete nesigure se configurează pe faldurile perdelelor, Aud porumbeii cârcotind, probabil într-o şuetă despre acoperişurile pe care urmează să se îndrepte, într-o încercare inutilă de a se feri de toropeala de afară. Se aude şi clopotul bisericii din apropriere. Ȋn aceeaşi secundă aud zornăială de chei. Doamna C. tocmai a ieşit din casă, cu o precizie de ceasornic. Se aşterne liniştea iar timpul parcă s-a oprit. Mă simt puţin neadecvată, lenevind şi refuzând să părăsesc patul ca un cetăţean responsabil. O dimineaţă leneşă care îmi aduce aminte de mare. Acelaşi ritm fără grabă, aceeași invitație de a te lăsa purtat în voie. În timp ce lumina soarelui se așterne blând peste încăpere, îmi apare în minte imaginea unei dimineţi la mare, cu valurile frângându-se de ţărm şi orizonturi care păreau să facă timpul irelevant. 

 

Sursa: arhiva personala

Marea este departe acum, dar în liniștea care s-a aşternut, amintirea ei revine precum sunetul unui val: discret şi repetat. Marea mea, întorcându-se mereu la mine, fără a fi chemată, dar la fel de glorioasă.  Marea... da, îi iubesc măreția...O întindere uriașă de valuri ce sclipesc ca o mantie de milioane de diamante în lumina soarelui. Culorile ei, albastrul cerneală, albastrul smarald, albastrul alabastru. Marea mea e fericirea pură care se așterne la nesfârșit. În marea mea fără țărmuri, cuvintele mele se înalţă în melodii, libere precum valurile, libere de orice cătușe. Marea... da, îi iubesc măreția... Ascultă! Auzi vuietul aspru al pietrișului pe care valurile îl trag înapoi și îl aruncă din nou, pe ţărm, cu o cadență lentă și tremurată? Ea, marea, străluceşte. O mie de sclipiri tremurătoare. Ea presară pulbere albă peste mici piramide de cristal. Ea pluteşte, ușoară ca un fulg, vioaie și luminoasă. Ea cântă, revărsând întuneric din adâncurile apelor, doar pentru a fi liberă. Valurile mă ascultă dar, mai ales, valurile vorbesc în timp ce eu stau nemișcată și ascult. Pot să ascult la nesfârşit şi nesfârşit. Marea e departe de acest oraş somnoros şi toropit de căldură, dar eu o simt aici, lângă mine pentru că pot să visez.

Visaţi!

M.@pierdutaprintrecuvinte 

Doar o dimineaţă de toamnă….

M-am trezit cu o strălucire portocalie blândă care se filtrează prin perdelele mele. Alarma a sunat blând spre deosebire de celelalte zile când părea un ţipăt sfâşietor venind din telefon. E prima zi din noiembrie şi vreau să fie memorabilă, chair dacă asta înseamnă doar să respir aerul curat, aerul de toamnă. Ȋn această dimineată nu mă gândesc decat că vreau să mă plimb, e ca şi cum cineva îmi strigă numele să ies afară. Ceea ce iubesc mult este liniştea străduţelor dosite. Recunosc feţele vecinilor, dar prefer să fiu doar cu mine. Mirosul toamnei mă năpădeşte. Toamna, atât de frumoasă și atât de proaspătă îmi împrospătează pielea cu o ușoară ceață de sfârșit de vară şi o conștientizare înghețată a faptului că lumea, în cea mai frumoasă formă a ei se schimbă din artificial și superficial în maro cald și portocaliu intens. Ce zi frumoasă, îmi spun. Dar totuşi…

 

                                                                    Sursa:arhiva personala

Toamnă, nu m-ai văzut privindu-te în timp ce te strecurai printre ierburi și le legănai cu respirația ta. Când florile sălbatice se aplecau să te întâmpine şi copacii se întindeau să te salute. Ei, bieţii, credeau că atingerea ta era frumusețe, dar au descoperit că sărutul tău era moarte. Toamnă, te iubesc şi te urăsc. Deoarece, cu toată flacăra și pasiunea ta, nu ești decât o hoață şi o şmecheră. Deși rivalizezi cu magia flăcării primăverii, ești o iubită bătrână și tragică. Iar purpuriul, aurul și cărămiziul tău nu sunt decât o mască care să-ți ascundă durerea. Căci unele povești se termină toamna. Ca frunzele, care cad pe pământ. Sfârșiturile se nasc toamna. Iar frunzele căzute sunt sărutări de rămas bun.
Dar îmi fac o promisiune în această primă zi de noiembrie. Fără limbaj, fără cuvinte, îmi promit că, deşi nu voi ierta și nu voi uita niciodată toamna, o voi purta mereu în inimă: răsucirea frunzelor, zborul lor în vânt, căderea lor inevitabilă pe pământ, o întoarcere la copacii care mă făcuseră cândva să cred într-o lume fără sfârșit.

M. #pierdutaprintrecuvinte ✒

Uneori...

“Uneori, să scrii este un lucru dificil, fie pentru că nu ai nimic de spus lumii, fie pentru că ai foarte multe, în ambele cazuri, inhibiția se naște din coasta faptului că știi că asta nu va schimba nimic. Nu vei fi mai fericită pentru că nimeni nu va opri nimic din ce-ți produce durere.” (Tatiana Ernuţeanu, More love for the world, please! - https://www.forbes.ro/more-love-for-the-world-please-440973)

Mi-a plăcut mult...

Pentru mine, scrisul este un spațiu sigur în care mă descarc. Și mă calmez, în acelaşi timp. Scriind încerc să înţeleg cum funcționează lumea. Câteodată, tăcând, încerc să ascult, să aud murmurul liniștit al unei povești care așteaptă să fie spusă. Gândesc. Mult. Am fost descrisă ca fiind analitică. O gânditoare excesivă. O visătoare. Pierdută în gânduri. Am epifanii, rezolv problemele lumii, pun întrebări, ofer raționamente, prezic rezultate și descriu aproape totul... totul în mintea mea. Scriu ceea ce gândesc și îmbrățișez ceea ce produc. Și da... câteodată am foarte multe de spus. Creațiile mele sunt mai mult decât simple gânduri; pot inventa scene, pot insera detalii importante, pot construi o atmosferă, pot numi un comportament.

Sursa: arhiva personala 

Totuși, sunt ușor distrasă de un gând și eșuez lamentabil câteodată. Inhibiţia... Cu toții avem temeri, obiceiuri și reguli pe care alții ni le-au impus, care ne inhibă capacitatea de a ne exprima pe deplin. Inhibiția nu vine din frică, rușine sau lipsă de curaj, ci dintr-o convingere matură și amară că nimic nu se va schimba, oricum. Este o resemnare lucidă. E ca şi cum vocea mea este prinsă în plasa conștiinței. Aş vrea să pot striga dar mă opresc. Te-ai gândit vreodată ce înseamnă să fii cu adevărat liber?

Mira #pierdutaprintrecuvinte