Candoare...

“Îmi place rujul tău. Mama nu l-ar purta, dar ţie îţi stă bine!” a fost replica unei cucuiete de doar 6 ani, Alessia. Şi am strâns-o în braţe pentru că mi s-a părut cea mai sinceră şi brutală declaraţie cu privire la un ruj de care mă îndoiam dar care, acum, în ciuda culorii roşu aprins, mă face să zâmbesc şi să îl port. Bineînţeles că piciulina respectivă m-a categorisit: eu nu sunt în categoria mamei, dar în acelaşi timp mi-a plăcut categoria cealaltă: mai nebună, mai “iresponsabilă”, mai cutezătoare, mai cool, mai altfel.  

Nu ştiu dacă îmi plac toţi copiii. Probabil pentru că, de fapt, cu unele mici excepţii, copiii sunt întruchipări ale părinţilor lor. Iar unii dintre părinţi sunt  pisălogi, închipuiţi, falşi şi disperaţi să facă o figură “frumoasă”. Si îmi asum această afirmaţie. Copiii pe care îi iubesc şi care mă iubesc sunt adorabili, simpatici, inteligenţi, fără pretenţii ridicole, cu simţul umorului, replici pe măsură, şi copii. Doar copii. Copiii nu te mint. Copiii te resping dacă nu te plac, dar dacă te plac îţi vor oferi necondiţionat toată iubirea lor. Iar iubirea lor …iubirea lor nu poate fi înlocuită de nimic. Niciodată.  Andrei mi-a spus că ţine la mine la fel de mult ca la bunica lui moartă. Zbang! Mă compara cu o moartă. Nu că nu aş avea momente “palide” şi ridate, dar… Mai târziu mi-a explicat că bunica era printre puţinele persoane care îl asculta şi îl înţelegea. Şi o iubea. Iar eu am înţeles. 

                                                                            Sursa: Alia Veres

Copiii sunt sinceri, aproape brutal de sinceri. Chiar dacă îţi place sau nu, ei îţi vor spune ce gândesc fără să stea prea mult pe gânduri. Iar dacă îl vezi pe vreunul cu guriţa deschisă şi ochii cât cepele, fii sigur că înregistrează tot ce aude şi se va trezi să vorbească când ţi-e ţie lumea mai dragă. Eu am în jurul meu nişte pici (s-ar supăra dacă ar şti că le spun “pici”, dar nu vor şti pentru că ei nu au Facebook…sîc) care îmi colorează zilele. Mă analizează, pun întrebări, sunt curioşi, pofticioşi şi vor să fie trataţi ca egalii mei. Şi eu îi tratez ca pe nişte egali pentru că sunt adorabili şi de multe ori mă lasă cu gura căscată. David mi-a spus pe un ton belicos că “Eu nu sunt stângaci. Sunt ambidextru!” Pfuuu… Iar Alex mi-a declarat că “toate fetele sunt nişte încuiate”, iar când l-am întrebat dacă sunt şi eu în categoria respectivă a spus un da răspicat. Ce să-i faci? Dar l-am considerat un compliment pentru că eu sunt fan Harry Potter, iar încuiaţii de acolo sunt…oameni.

Azi e 1 iunie. E ziua lor. Iar eu, de ziua lor, le dăruiesc toată dragostea mea şi toată îngheţata din lume ca răsplată pentru toate desenele, toate emoţiile şi toate declaraţiile lor de iubire. Şi îi îmbrăţişez cât pot eu de tare pe toţi pentru că, deşi eu nu sunt mămică, sunt convinsă că, într-o zi, voi fi o “mămică super” pentru că sunt “drăguţă” şi am “pahare colorate, multe poze, ruj roşu şi pantofi cu toc înalt” după cum mi-a spus Silvia.

M.