Atât de târziu, dar l-am descoperit. Mi-am descoperit
oraşul. Aseară. L-am văzut de sus şi mi s-a părut magic. Tăcut, dar magic.
De-acolo de sus, l-am văzut sclipind în noapte şi mi-a părut rău că ne-am
certat şi l-am certat de atât de multe ori. El nu m-a certat niciodată…doar eu
am fost cea care a strigat şi a ripostat. Dar, la urma urmei, şi îndrăgostiţii
se ceartă, nu-i aşa?
Cum îl priveam, aşa… adormit şi totuşi strălucitor,
m-am îndrăgostit de el, de luminile lui, de străzile lui, de tăcerea lui. Nu a
fost niciodată un gălăgios şi nici nu cred că va fi vreodată. Deşi, de multe ori
i-am reproşat că e atât de monoton, aproape mototol în comparaţie cu alte
oraşe. Dar poate tocmai acesta este farmecul lui. Dar cel mai mult mi-a plăcut
sentimentul că eram acasă, că mă simţeam în siguranţă în îmbrăţişarea lui
tăcută, că nimic nu îmi era străin şi, totuşi, parcă totul era nou, o adiere
plăcută şi caldă, o luminiţă pe o hartă a cuvintelor spuse şi nespuse.
Oraşul meu de acasă. Oraşul meu tăcut şi magic.
Oraşul meu, de multe ori plictisitor şi debordant de pestriţ, dar …oraşul meu.
Si ştiu că este singurul loc pe care îl voi numi acasă chiar dacă s-ar putea să
rătăcesc, pierdută dar fascinată de alte locuri magice.
M.
pff ce dor mi s-a facut acuma <3
RăspundețiȘtergere