Scrisoare de amor...

Iubitule,

Iţi mai aminteşti cina pe care am luat-o atunci, în piscina verde a hotelului Bonne-Espérance, când tu ai comandat salată de păpădii iar eu Croque Monsieur cu inimă amară? Ţin minte că am băut 2 sticle de pastis şi apă chioară şi ne-am ameţit. Te irita meniul că era ca o poveste fără sfârşit iar ţie îţi plăceau sfârşiturile, vorbeai franceză întortocheată cu portugheză, îmi zâmbeai ca un italian şi mă mângâiai din priviri ca un toreador. 

Mi-ai pomenit de colecţia ta de reviste Rahan şi m-ai întrebat dacă am fost iubita lui Macron. Ah, şi dacă ştiu să bat la maşină. M-ai fermecat spunându-mi că ai o grădină cu floarea lunii într-un sat din Chile, că îţi place doar  luna şi de aceea ne vom putea iubi doar sub clar de lună…Puf… Ştiu că zâmbetul meu spunea “da”, iar al tău “iubita mea”.

A ta,

M.

Frunze de noiembrie...

Ascultă. .. Cu sunet uscat slab, ca trepte de trecere a fantomelor,frunzele, înghețate, se sparg din copaci şi cad. Zboară sălbatic până când aproape că ating cerul. Răsucindu-se, făcând piruete în aer până când toţi copacii îşi îndreaptă privirile spre ele, înţepeniţi şi goi. Totuşi, este ceva plăcut în cădere – întotdeauna frunzele se trezesc înainte să cadă, ştii, ca în visele urâte din copilărie. Ele, frunzele, continuă să danseze, un dans ciudat, chiar dacă e frig şi întuneric. Ele dansează pe acordurile line ale vântului, sub privirile lunii, fiecare ca o pasăre mică, maro. Se spune că este luna morţii, dar eu nu am văzut niciodată atât de multă frumuseţe care atârnă de ramurile copacilor, pictată în mii de nuanţe de roşu,

galben şi maro.

 Sursa: arhiva personala

Dar obosesc şi ele, frunzele, chiar dacă vântul din nord le cheamă, chiar dacă trebuie să se învârtă, să se rotească, dansul lor se sfârşeşte, fără aplauze, fără lumină. Cad pe pământ atât de tăcute, ca un covor bogat dar rar, sub copaci, fără nicio grijă. Mulţumite că pot să doarmă. Si-au terminat treaba. Obosite, cad pe pământ să aştepte, ca şi copiii, zăpada.

M.

Mizerie...

Câteodată am impresia că “jegul” este o componentă a ADN-ului uman. Si aici nu mă refer la “calitatea” îndoielnică a unor colegi de existenţă, deşi mă îndoiesc de “calitatea” umană a celor care provoacă acest dezastru. Mă refer la mizeria pe care o lăsăm în urma noastră. Peste tot. Mai ales în spaţiul public pentru că, de, spaţiul public este un loc comun şi de ce să mă îngrijorez eu când există alţi proşti care să-şi facă griji? E, aşa, un aer trist şi dezolant cu privire la ceea ce se întâmplă în jur. Coşuri de gunoi pline ochi, tomberoane care colcăie de jeguri aruncate unele peste altele, mizerii pur şi simplu aruncate ostentativ lângă coşurile de gunoi, sticle de plastic, doze de suc, pungi din plastic, mult plastic peste tot. Oameni jegoşi care încă nu ştiu sau, pur şi simplu, refuză să selecteze gunoiul pe care ei înşişi îl produc. Jegoşi care refuză să folosească pungile de gunoi, cărora nu le pasă de mediul în care trăiesc, cărora nu le pasă de mediul în care vor trăi copiii şi nepoţii lor. Care, la rândul lor, având exemplul patern şi matern, procedează la fel. Asta mă duce cu gândul la şcoala altfel, săptămâna fatidică din fiecare an, când, din lipsă de activităţi “altfel”, lipsă de inspiraţie, copiii comandă pizza în clasă, stau pe telefoane, merg la mall sau fac vreo 100 de ore de mate şi română. Eu i-aş duce într-o plimbare pe Malul Crişului, în vreun parc sau în Băile Felix şi aş organiza un concurs intitulat “Surprinde mizeria în 100 de poze fără photoshop”. Premiul: o excursie scurtă cu părinţii în zonele respective, echipaţi cu mănuşi din plastic, saci de gunoi, timp de 15 minute. Nu mai mult. 15 minute. 

 Sursa: arhiva personala

Aşa aş îmbina mai multe treburi: joaca pe telefon, obsesia pentru poze cu, trist dar adevărat, imaginile deplorabile din jur şi un minim de spirit civic, educaţie şi respect pentru acest pământ. Pentru că material există în abundenţă. In toate pozele pe care le-am văzut lebedele de pe Criş sunt albe. Dar ele nu sunt albe. Penajul lor este galben de la mizeria în care trăiesc, obiectele din plastic printre care înoată, apa neagră care colcăie de jeg. E trist, atât de trist.

Pentru că toată lumea se pricepe, din scutece până în sicriu, aş putea să întreb şi eu ceva? Poate primesc un răspuns. De ce nu există legi mai aspre cu privire la protejarea mediului înconjurător? De ce există atât de mulţi absolvenţi ai Facultăţii de Protecţie a Mediului iar mediul înconjurător arată jalnic? Ce păzesc aceşti absolvenţi? Unde dispar aceşti absolvenţi? Sau doar frecventează această facultate de dragul unei hârtii pe care scrie Diplomă? Un copac măcelărit degeaba! De ce nu există mai multe proiecte, organizate în colaborare cu şcolile, de conştientizare a importanţei protejării mediului înconjurător? De ce nu se organizează excursii în Băile Felix în cadrul săptămânii şcoala altfel, ci doar la Barcelona, Paris sau Viena, cu o oprire obligatorie în Parndorf? De ce nu sunt pedepsiţi aspru cei care aruncă mizerii  pe stradă, în apă, vandalizează coşurile de gunoi, mănâncă şi aruncă ambalajul pe scări, lângă coşul de gunoi? De ce oamenii nu conştientizează că nu ar trebui să trăiască în această mizerie colectivă? De ce oamenilor nu le pasă de acest pământ prea generos, prea hăituit, prea chinuit, prea exploatat, prea batjocorit, prea umilit, prea amărât? Va veni o vreme când va fi prea târziu.

M.

P.S. Stiu că în şcolile din România profesorii nu au voie să scoată copiii din “mediul” lor “familiar”, dar  eu cred că a fi copil înseamnă să ai genunchii juliţi, obrajii roşii pentru că ai alergat şi nu degete tocite de la butonat sau buze fripte de la mestecat chicken wings şi chips. Dar ce ştiu eu? “I’m just a dreamer” (Ozzy Osbourne)

Femei şi mame…

Ordinea cuvintelor din titlu nu este întâmplătoare, iar subiectul acestei postări este delicat. Prin urmare, îi rog pe cei care au déjà formată o opinie, fără să se fi informat în prealabil, să nu citească şi să mă ignore cu graţie. Probabil nu mă încadrez acum în categoria smeriţilor afirmând aceste lucruri, dar nu cred că am fost vreodată vreo smerită sau am pretins că sunt. De asemenea, îmi dau seama cât de risqué este să abordez acest subiect, dar, din nou, nu am fost niciodată în categoria celor care se doresc iubiţi de toţi şi de toate, sunt destul de vocală şi mi-am asumat subiectele despre care am vorbit.

Cred că există multe persoane care cred că femeile care fac anumite alegeri sunt nişte “stricate”, “pierdute”, “panarame”, “păcătoase” şi, bineînţeles, mai există un apelativ pe care eu nu îl voi folosi. Femeile care fac anumite alegeri sunt şi ele oameni. Oameni care greşesc sau oameni care nu greşesc “niciodată” (deşi acest “niciodată” este relativ). Cei care fac anumite alegeri au aceleaşi drepturi cu cei care fac alte alegeri. Dar cei care fac alte alegeri nu sunt fericiţi pe deplin dacă nu îţi adresează aceleaşi întrebări, la fel de sadic şi crud precum picătura chinezească, lovind în acelaşi loc, cu precizie şi măiestrie.

A avea copii sau a nu avea copii mi se pare o treabă mult mai complicată decât este. Eu nu m-aş avânta atât de tare încât să judec familii sau cupluri, femei singure sau bărbaţi singuri care nu au copii sau nu au încă copii, ei fiind, în opinia multora, nişte “trecuţi”. Nu i-aş judeca pentru că nu ştiu ce este în spatele deciziei lor. Mamele merită tot respectul (sunt şi eu fiica unei mame), dar, doamnelor, unele dintre voi daţi dovadă de o răutate şi o urâţenie care nu vă fac cinste în încercarea de a scoate în evidenţă “minusurile” mele şi de a defila doar cu “plusurile” voastre. V-aţi întrebat vreodată de ce unele femei nu au copii? V-aţi gândit vreodată că poate pentru unele femei nu este la fel de uşor ca pentru voi? Nu cred că veţi putea vreodată să simţiţi ce simt aceste femei care, poate, doresc să păstreze motivele alegerii lor doar pentru ele. Poate nu doresc să vorbească despre soţii, partenerii, iubiţii lor şi ceea ce se întâmplă între ei cu voi pentru ca voi să le aruncaţi privirile care spun mai multe lucruri decât credeţi. Poate nu doresc să împărtăşească cu voi chinul de a face un copil, anii lungi de tristeţe şi eşecuri şi să aibă parte de privirile voastre triumfătoare, superioare şi lipsite de orice urmă de empatie pentru că, pur şi simplu, HABAR NU AVEŢI! Iar o femeie care nu are un copil este LA FEL DE FEMEIE CA VOI. Poate mai femeie decât multe dintre voi. Are şi ea o viaţă, păreri, probleme. Da… are şi ea probleme şi este obosită, chiar dacă nu vă vine a crede. Nu este nevoie să îi amintiţi constant că dacă nu e mamă, aproape că nu există ca entitate demnă de luat în seamă. Dar ea nu se văicăreşte mereu, mai ales în faţa voastră. Poate se gândeşte că ar exista prea multă văicăreală pe lumea aceasta!

Dragi mame, data viitoare gândiţi-vă de două ori înainte să adresaţi întrebări tâmpe. Se presupune că maternitatea te face mai înţelept, mai bun, mai blând, mai UMAN!

M.