Mizerie...

Câteodată am impresia că “jegul” este o componentă a ADN-ului uman. Si aici nu mă refer la “calitatea” îndoielnică a unor colegi de existenţă, deşi mă îndoiesc de “calitatea” umană a celor care provoacă acest dezastru. Mă refer la mizeria pe care o lăsăm în urma noastră. Peste tot. Mai ales în spaţiul public pentru că, de, spaţiul public este un loc comun şi de ce să mă îngrijorez eu când există alţi proşti care să-şi facă griji? E, aşa, un aer trist şi dezolant cu privire la ceea ce se întâmplă în jur. Coşuri de gunoi pline ochi, tomberoane care colcăie de jeguri aruncate unele peste altele, mizerii pur şi simplu aruncate ostentativ lângă coşurile de gunoi, sticle de plastic, doze de suc, pungi din plastic, mult plastic peste tot. Oameni jegoşi care încă nu ştiu sau, pur şi simplu, refuză să selecteze gunoiul pe care ei înşişi îl produc. Jegoşi care refuză să folosească pungile de gunoi, cărora nu le pasă de mediul în care trăiesc, cărora nu le pasă de mediul în care vor trăi copiii şi nepoţii lor. Care, la rândul lor, având exemplul patern şi matern, procedează la fel. Asta mă duce cu gândul la şcoala altfel, săptămâna fatidică din fiecare an, când, din lipsă de activităţi “altfel”, lipsă de inspiraţie, copiii comandă pizza în clasă, stau pe telefoane, merg la mall sau fac vreo 100 de ore de mate şi română. Eu i-aş duce într-o plimbare pe Malul Crişului, în vreun parc sau în Băile Felix şi aş organiza un concurs intitulat “Surprinde mizeria în 100 de poze fără photoshop”. Premiul: o excursie scurtă cu părinţii în zonele respective, echipaţi cu mănuşi din plastic, saci de gunoi, timp de 15 minute. Nu mai mult. 15 minute. 

 Sursa: arhiva personala

Aşa aş îmbina mai multe treburi: joaca pe telefon, obsesia pentru poze cu, trist dar adevărat, imaginile deplorabile din jur şi un minim de spirit civic, educaţie şi respect pentru acest pământ. Pentru că material există în abundenţă. In toate pozele pe care le-am văzut lebedele de pe Criş sunt albe. Dar ele nu sunt albe. Penajul lor este galben de la mizeria în care trăiesc, obiectele din plastic printre care înoată, apa neagră care colcăie de jeg. E trist, atât de trist.

Pentru că toată lumea se pricepe, din scutece până în sicriu, aş putea să întreb şi eu ceva? Poate primesc un răspuns. De ce nu există legi mai aspre cu privire la protejarea mediului înconjurător? De ce există atât de mulţi absolvenţi ai Facultăţii de Protecţie a Mediului iar mediul înconjurător arată jalnic? Ce păzesc aceşti absolvenţi? Unde dispar aceşti absolvenţi? Sau doar frecventează această facultate de dragul unei hârtii pe care scrie Diplomă? Un copac măcelărit degeaba! De ce nu există mai multe proiecte, organizate în colaborare cu şcolile, de conştientizare a importanţei protejării mediului înconjurător? De ce nu se organizează excursii în Băile Felix în cadrul săptămânii şcoala altfel, ci doar la Barcelona, Paris sau Viena, cu o oprire obligatorie în Parndorf? De ce nu sunt pedepsiţi aspru cei care aruncă mizerii  pe stradă, în apă, vandalizează coşurile de gunoi, mănâncă şi aruncă ambalajul pe scări, lângă coşul de gunoi? De ce oamenii nu conştientizează că nu ar trebui să trăiască în această mizerie colectivă? De ce oamenilor nu le pasă de acest pământ prea generos, prea hăituit, prea chinuit, prea exploatat, prea batjocorit, prea umilit, prea amărât? Va veni o vreme când va fi prea târziu.

M.

P.S. Stiu că în şcolile din România profesorii nu au voie să scoată copiii din “mediul” lor “familiar”, dar  eu cred că a fi copil înseamnă să ai genunchii juliţi, obrajii roşii pentru că ai alergat şi nu degete tocite de la butonat sau buze fripte de la mestecat chicken wings şi chips. Dar ce ştiu eu? “I’m just a dreamer” (Ozzy Osbourne)