La mulţi ani, tata!

Tata…ce m-aş face eu fără tine? Tata, deşi azi împlineşti o frumoasă şi venerabilă vârstă, eşti foarte cool. Când eram  studentă, o colegă mi-a spus că eşti frumos. Atunci nu prea am gustat complimentul şi mi s-a părut un pic aiurea. Adică…tu erai tata şi ea era colega mea. Dar fetele astea de la litere sunt nişte ciudăţele oricum. Ştii tu! Dar azi, uite, îţi spun eu. Tata, eşti frumos pentru că eşti tata! Ştii, mama ne-a povestit că s-a îndrăgostit de tine când te-a văzut prima oară pentru că purtai o beretă roşie şi aveai motocicletă. Presupun că erai unul dintre băieţii cool ai anilor 70. Şi aşa am apărut noi, cele două graţii. Din povestea voastră de iubire cu o beretă roşie şi o motocicletă.

Tata, te iubesc pentru că nimeni nu îmi va spune vreodată cum îmi spui tu “păpuşă”, pentru că eu pocnesc din degete şi tu faci tot pentru mine, pentru că deşi, de multe ori, fiind doi încăpăţânaţi, tu spui hăis şi eu spun cea, dar până la urmă ajungem în aceeaşi căruţă, pentru că eşti cel mai tare bunic care pretinde că are cei mai frumoşi şi deştepţi nepoţi pe lume, pentru că atunci când eu sunt tristă tu te dai peste cap şi îmi zâmbeşti, deşi eu ştiu că suferi, pentru că nu te laşi şi încă porţi roşu. Şi pentru că îţi plac complimentele, hai să-ţi spun un secret…colegele mele te consideră un tip bine. Hmmm…dar eu ştiu că pentru tine postura de bunic este cea mai importantă.

Tata, la mulţi ani frumoşi şi sănătoşi!

Mira

P.S. Am uitat! Pentru că îţi place fotbalul şi azi începe EURO 2016, îţi doresc multă multă răbdare!

Dragă studentule…

Nu eşti cool când îmi scrii mesaje la 3 noaptea întrebându-mă dacă îmi aduc aminte de tine. La ora aia sigur mă gândesc la altcineva şi nu te mai ţin minte. Eşti prost crescut când te hlizeşti în spatele meu şi eu mă gândesc cu groază că îmi pică faţa, că sunt măzgălită cu marker şi alte coşmaruri. 

Sursa: http://markewbie.weebly.com/how-to-draw-a-stick-man.html

Nu eşti drăguţ deloc când intri la jumătatea orei şi îmi spui cu nonşalanţă că ai avut de rezolvat treburi importante pe care eu nu le-aş înţelege nici într-o mie de ani. Nu prea eşti înzestrat când vrei să mănânci în timpul orelor mele, iar eu să am în ochean o faţă molfăitoare. Nu eşti prea inteligent când îmi dai foaia de examen goală, dar îmi scrii pe privat că tu ai multe probleme şi ai vrea o notă mare. Nu ştiu de ce eziţi să postezi mesajul pe grupul comun. Poate că statutul de student necesită doar note de zece iar eu sunt vrăjitoarea aia de engleză care nu prea acordă nota respectivă? Abracadabra! Nu eşti prea fashion când vii mereu în “trening” şi te trânteşti în prima bancă cu o mână legânăndu-se în poală. Nu eşti prea gentleman când încerci să mă impresionezi cu replici răsuflate. Nu prea ai mult bun simţ când îmi trimiţi pe privat (bineînţeles) texte pe care să ţi le traduc, iar după aceea nu mă mai saluţi când dai ochii cu mine, deşi eu am tradus textele respective. Nu prea ai ţinere de minte când postezi replici răutăcioase pe blog sub eticheta “Anonymous”, dar eu te ţin minte de la un examen de restanţe când am închis ochii şi ţi-am dat un 5 pe o foaie goală. Ah…iartă-mă! Acolo nu ai uitat să îţi scrii numele. Crede-mă, am dureri de ochi şi acum. Si am recunoscut stilul tău inconfundabil pentru că stilistica este domeniul meu. Nu ştii ce înseamnă calitate când ţie ţi-e ruşine de verbul “a învăţa”. Nu eşti demn pentru că nu mă priveşti în faţă când vorbesc cu tine şi te plângi doar pe la cine are urechi să ascultă. Stânga dreapta dar niciodată în faţă. Nu ai coloană vertebrală când îţi asumi nişte merite pe care nu le ai, nişte merite oferite gratuit de un sistem de învăţământ amărât şi vai de el.

Mda…s-ar putea să fie doar o “cârâială”. Am şi eu dreptul la aşa ceva, nu-i aşa? Hocus Pocus!

Teacher

Candoare...

“Îmi place rujul tău. Mama nu l-ar purta, dar ţie îţi stă bine!” a fost replica unei cucuiete de doar 6 ani, Alessia. Şi am strâns-o în braţe pentru că mi s-a părut cea mai sinceră şi brutală declaraţie cu privire la un ruj de care mă îndoiam dar care, acum, în ciuda culorii roşu aprins, mă face să zâmbesc şi să îl port. Bineînţeles că piciulina respectivă m-a categorisit: eu nu sunt în categoria mamei, dar în acelaşi timp mi-a plăcut categoria cealaltă: mai nebună, mai “iresponsabilă”, mai cutezătoare, mai cool, mai altfel.  

Nu ştiu dacă îmi plac toţi copiii. Probabil pentru că, de fapt, cu unele mici excepţii, copiii sunt întruchipări ale părinţilor lor. Iar unii dintre părinţi sunt  pisălogi, închipuiţi, falşi şi disperaţi să facă o figură “frumoasă”. Si îmi asum această afirmaţie. Copiii pe care îi iubesc şi care mă iubesc sunt adorabili, simpatici, inteligenţi, fără pretenţii ridicole, cu simţul umorului, replici pe măsură, şi copii. Doar copii. Copiii nu te mint. Copiii te resping dacă nu te plac, dar dacă te plac îţi vor oferi necondiţionat toată iubirea lor. Iar iubirea lor …iubirea lor nu poate fi înlocuită de nimic. Niciodată.  Andrei mi-a spus că ţine la mine la fel de mult ca la bunica lui moartă. Zbang! Mă compara cu o moartă. Nu că nu aş avea momente “palide” şi ridate, dar… Mai târziu mi-a explicat că bunica era printre puţinele persoane care îl asculta şi îl înţelegea. Şi o iubea. Iar eu am înţeles. 

                                                                            Sursa: Alia Veres

Copiii sunt sinceri, aproape brutal de sinceri. Chiar dacă îţi place sau nu, ei îţi vor spune ce gândesc fără să stea prea mult pe gânduri. Iar dacă îl vezi pe vreunul cu guriţa deschisă şi ochii cât cepele, fii sigur că înregistrează tot ce aude şi se va trezi să vorbească când ţi-e ţie lumea mai dragă. Eu am în jurul meu nişte pici (s-ar supăra dacă ar şti că le spun “pici”, dar nu vor şti pentru că ei nu au Facebook…sîc) care îmi colorează zilele. Mă analizează, pun întrebări, sunt curioşi, pofticioşi şi vor să fie trataţi ca egalii mei. Şi eu îi tratez ca pe nişte egali pentru că sunt adorabili şi de multe ori mă lasă cu gura căscată. David mi-a spus pe un ton belicos că “Eu nu sunt stângaci. Sunt ambidextru!” Pfuuu… Iar Alex mi-a declarat că “toate fetele sunt nişte încuiate”, iar când l-am întrebat dacă sunt şi eu în categoria respectivă a spus un da răspicat. Ce să-i faci? Dar l-am considerat un compliment pentru că eu sunt fan Harry Potter, iar încuiaţii de acolo sunt…oameni.

Azi e 1 iunie. E ziua lor. Iar eu, de ziua lor, le dăruiesc toată dragostea mea şi toată îngheţata din lume ca răsplată pentru toate desenele, toate emoţiile şi toate declaraţiile lor de iubire. Şi îi îmbrăţişez cât pot eu de tare pe toţi pentru că, deşi eu nu sunt mămică, sunt convinsă că, într-o zi, voi fi o “mămică super” pentru că sunt “drăguţă” şi am “pahare colorate, multe poze, ruj roşu şi pantofi cu toc înalt” după cum mi-a spus Silvia.

M.

Oradea, oraşul meu…

Atât de târziu, dar l-am descoperit. Mi-am descoperit oraşul. Aseară. L-am văzut de sus şi mi s-a părut magic. Tăcut, dar magic. De-acolo de sus, l-am văzut sclipind în noapte şi mi-a părut rău că ne-am certat şi l-am certat de atât de multe ori. El nu m-a certat niciodată…doar eu am fost cea care a strigat şi a ripostat. Dar, la urma urmei, şi îndrăgostiţii se ceartă, nu-i aşa?

Cum îl priveam, aşa… adormit şi totuşi strălucitor, m-am îndrăgostit de el, de luminile lui, de străzile lui, de tăcerea lui. Nu a fost niciodată un gălăgios şi nici nu cred că va fi vreodată. Deşi, de multe ori i-am reproşat că e atât de monoton, aproape mototol în comparaţie cu alte oraşe. Dar poate tocmai acesta este farmecul lui. Dar cel mai mult mi-a plăcut sentimentul că eram acasă, că mă simţeam în siguranţă în îmbrăţişarea lui tăcută, că nimic nu îmi era străin şi, totuşi, parcă totul era nou, o adiere plăcută şi caldă, o luminiţă pe o hartă a cuvintelor spuse şi nespuse. 

Oraşul meu de acasă. Oraşul meu tăcut şi magic. Oraşul meu, de multe ori plictisitor şi debordant de pestriţ, dar …oraşul meu. Si ştiu că este singurul loc pe care îl voi numi acasă chiar dacă s-ar putea să rătăcesc, pierdută dar fascinată de alte locuri magice.

M.

Opiniomanele de la TV…

Nu înţeleg de ce se agită iar lumea din cauza declaraţiilor Oliviei Steer cu privire la homosexualitate. Ea a mai făcut nişte declaraţii exaggerate şi belicoase cu privire la vaccinuri, doctori şi alte subiecte arzătoare ale unei Românii care figurează cică în clasamentul ţărilor dezvoltate. Din nou…nu pricep de ce ar trebui să acord importanţă celor spuse de nişte vedetuţe de la TV (pe lângă ea mai e şi zâna Mihaela Rădulescu, un alt formator fantastic cu un stil de viaţă mai mult decât sănătos) care doar prezintă nişte emisiuni realizate de alţii. Sunt doar nişte fătuci pe care le-a înzestrat natura cu nişte nuri, şi care au reuşit să pună mâna pe vreun bucureştean mai cunoscut sau nu. Care, din iubire, le-a asigurat o carieră pe sticlă. Si ajungând în atenţia publică, ce şi-au spus ele? Ia să îmi exprim eu părerile cu privire la tot ce mişcă sau tot ce e controversat! Bineînţeles, ce alte subiecte mai controversate există decât homosexualitatea, vaccinurile, stilul de viaţă sănătos. Astea pe lângă felul în care se îmbracă Prima Doamnă a ţării. Dar despre ea, în alt episod.

Nu mă interesează deloc ce declară mai sus numita starletă. Pentru că nu e formator de opinie, pentru că am această opţiune de a nu o urmări, de a nu o asculta şi de a nu-mi păsa de uimitoarele ei declaraţii. Fiecare avem aceste opţiuni. Eu nu pot să te sfătuiesc să îţi vaccinezi sau să nu îţi vaccinezi copilul. Fiecare face ce crede de cuviinţă. Este responsabilitatea acelui părinte de a alege, iar alegerea nu este uşoară. Chiar deloc. Pentru că eu nu sunt specialist, nu am cunoştinţe în domeniul respectiv şi nu îmi permit să declar  că este greşit sau corect ce alegi tu. Tot ce pot să face este să nu te judec, să citesc, să mă informez şi să iau decizia care cred eu că este bună. Pentru mine. Si să pot să trăiesc cu această decizie toată viaţa. Oamenii sunt unici. Fiecare corp reacţionează diferit la stimuli diferiţi. La fel cum şi rujul de pe buzele mele are altă culoare pe buzele altei fete. 

Olivia este vegană. Foarte frumos şi aplaudabil (nu o codamn deoarece am înţeles că alegerea ei rezidă în faptul că sora ei a murit de o boală groaznică), dar din nou, am această opţiune de a consuma cărniţă şi să nu mă dau de ceasul morţii că fata cu voce diafană de la televizor şi un stil de viaţă mai mult decât epurat mă îndeamnă să trăiesc sănătos. Este opţiunea ei, dar am şi eu opţiunea mea de a alege să nu urmez reţeta produsului pe care tocmai l-a pregătit în bucătăria ei bio. Deşi am citit o carte “Diet Wise” în care se spune că alimentele toxice sunt foarte comune dar şi că oamenii sunt diferiţi, iar ce e bun pentru unii provoacă rău altora. Există oameni cărora portocalele le fac rău.

Aşa că, chill! Toţi!

Vă salut în toate “culorile pământului”.

M.

P.S. Andi Moisescu, uite, eu sunt un dezastru ambulant în bucătărie, dar pentru tine aş face niste eforturi şi aş găti o fripturică delicioasă, după aia am face şi un copil, l-am vaccina şi dacă devine homosexual…asta e. Ce zici?