...escu
“....escu”
este o piesă de teatru scrisă de Tudor Muşatescu în 1933, pusă în scenă de
Teatrul “Regina Maria”. Poate că ar trebui să fac un scurt rezumat ca sa
înţelegeţi despre ce este vorba, dar voi fi răuţă şi vă invit să mergeţi la
teatru sau să citiţi piesa. Deşi Muşatescu a scris piesa în 1933, textul este
foarte actual şi, într-un fel, am plecat destul de opărită de la teatru
deoarece am constatat că NIMIC nu s-a schimbat în ceea ce îi priveşte pe pârliţii
de politicieni. Şi ca să-l parafrazez pe stimabilul Muşatescu, mă făcui roşie
ca o sfeclă, fiind “atacată” adorabil de punerea în scenă şi de interpretarea delicioasă a actorilor mei preferaţi şi hotărâi
să las vreo două vorbe aici ca o pierdută printre cuvinte în noul an, care, am
aşa o bănuială, va fi “bar-bar”. Tot Muşatescu a spus-o.
Ei
bine, eu fac parte dintre cei care scriu impulsiv, nu scriu pentru sertar.
Carevasăzică, nu vă simţiţi opăriţi (“fierţi pe dinafară şi arşi pe dinăuntru”)
dacă scap vreo două vorbuliţe despre “lipsa de scrupule parlamentare” prezentată
atât de convingător de Sorin Ionescu, actorul care joacă rolul lui Decebal Necşulescu.
Decebal (numele este delicios) se mută dintr-un partid în altul (Aud?) peiorând
discursuri goale (Sună cunoscut?) pentru a convinge că EL este diferit. De
fapt, Decebal este tipul politicianului român, un lingău josnic care (încă) se
perindă prin toate partidele, de la stânga la dreapta, poposind un timp în
centru, iar apoi cocoţându-se cu talent pe un scaun de ministru, negând un
trecut şi o “sorginte” modestă, “neam de pârliţi” cum îi spune socrul, convins
fiind că prin el, demagogul, se scurge, strigătul de suferință al
proletariatului”. Şi pentru că vremea lui Caragiale nu mai e de bon ton, nu mai
vorbim de un triunghi amoros (vezi “O scrisoare pierdută”), ci de un pătrat
amoros. Decebal are nevastă, Amélie (mais oui), elegantă, şi voit foarte
studiată (pentru a sărbători victoria soţului, poartă o rochie roşie “mai socialistă
decât întregul partid”), jucată de Anda Tămăşanu, cu vocea ei minunată, expresivă
şi nuanţată, în concordanţă cu cerinţele rolului. Dar...hop are şi amantă, “doamna
voalată” Nina Damian (jucată de frumoasa şi talentata Denisa Vlad), amantă căsătorită
cu prietenul, Bébé Damian (Şerban Borda, pasional). Nina Damian este FEMEIA din
spatele politicianului, de fapt tipesa care are acces în toate cabinetele ministeriale,
sexoasă, unduitoare, afaceristă care învârte pe degete o mulţime de bărbăţei
tronând pe jilţuri pe care, orice ar face, ei vor fi MICI (vezi şi micii pe
care îi înfulecă Decebal la începutul piesei...pentru că, de...)
Doamne...Adela
Lazăr, adventista Ana, servitoarea din casa Necşulescu este delicios de comică,
în hainele ei mai mari cu două numere, vesta din lână să îi încălzească “şalele”,
deşi e tinerică, căreia va reuşi să îi desfacă până la sfârşitul piesei toţi
nasturii. Se lasă greu, dar totuşi se pupiceşte în final cu poliţaiul
turmentat, lipsit de direcţie interpretat de Pavel Sîrghi. Dacă nu ştiaţi, vă
informez eu că, potrivit sorei lui Necşulescu, Miza Stamatescu, nevastă de
general, “[D]e la 50 de ani încolo, la bărbat, inima se numeşte cord, şi, la
femeie, talia se numeşte şale.” Adela reuşeşte, prin lentoarea gesturilor (aproape
ca îţi vine să te urci pe scenă şi să o muţi tu) să creeze echilibrul necesar
într-o agitaţie politică conflictuală şi ridicolă.
Elvira
Râmbu joacă rolul Mizei (Sarmisegetuza, zisă Miza), generăleasa, cu aplomb,
întruchipând o soţie şi o mamă obositoare şi cicălitoare. Fiul ei şi al
Generalului Stamatescu (Petre Ghimbăşan, savuros) este Platon (sic), “copilul”
de 23 ani (George Dometi, ) care se iubeşte
cu secretara lui Necşulescu, Mitzi, o
freulein pisicoasă interpretată de Mirela
Niţă.
Poate
ar fi trebuit să încep cu dialogul dintre Decebal şi socrul său, Iorgu Langada,
care deschide piesa, dar am zis să fie cireaşa de pe tort. Sebastian Lupu,
perfect în rolul socrului, senil, gălăgios, agitat, cel care refuză la început să se facă socialist, dar
care va sfârşi fluturând cel mai abitir steagul roşu, simbolul socialismului
proletar. Fratele lui Decebal, Traian, (ufff….de, mama lor este Dacia,
personajul din “Titanic vals”) este interpretat cu multă expresivitate de Alin
Stanciu care reuşeşte să creeze un personaj risipitor, veşnic cerşind bani de
la fratele ajuns, care îşi “pierde vremea” pariind pe “gloabe” la hipodrom. Traian
îi pune beţe în roate fratelui mai mare, încurcând iţele şi urinând cu aplomb
pe cei cinci “pitici” din faţa scenei. Piticii din imaginea de mai sus. Recunoaşteţi
personajele? Nihil mutavit.
Alexandru Rusu şi Eugen Neag sunt
Fane şi Pişlică, simpatici
şi haioşi în rolurile bătăuşilor, cu
influenţe din neaoşul ardelenesc, pentru că te, szivem, aşe e fain, noa!
Şi
prin urmare, carevasăzică, acestea sunt impresiile mele. Dacă vi-a plăcut
prezentarea, mergeţi la teatru! Dacă mai aveţi nevoie de un imbold, las aici un
citat de-al nemuritorului Muşatescu: “[D]acă îmi recunosc un merit ca dramaturg este că oricare din personajele mele,
înţepat cu un ac, va sângera sânge viu, uman.” Iar spectacolul pus în scenă de actorii Teatrului ”Regina Maria” din Oradea, în
regia artistică a lui Claudiu Goga, este confirmarea acestui lucru. Parol.
M. #pierdutaprintrecuvinte
P.S. Am “abuzat” de unele expresii de-ale lui
Caragiale pentru că, de…aşa am vrut.
