Bunătate...

Ai vreodată zile în care emoțiile tale sunt mai aproape de suprafață decât de obicei - ca și atunci când cineva se uită urât la tine şi aproape că îţi provoacă vânătăi? În perioada dificilă pe care o trăim acum ca societate, știu că nu sunt singura care a avut mai multe din aceste zile decât de obicei în ultima vreme. Nu ştiu, acum mă simt la fel de fragilă ca şi frunza pe care am folosit-o pentru jurnalul meu foto de vineri.

De-a lungul anilor, am aflat că momentele de viață profundă ne permit să auzim o muzică mai intensă și să explorăm un sens mai profund pentru viața noastră. Aş putea numi această geografie fundamentală locul întâlnirii adevărate care este întotdeauna aproape, locul unde avem șansa de a ne descoperi umanitatea. Adesea, aceste momente sunt provocate de doze neașteptate de dragoste, suferință, frumusețe sau adevăr. Și în spatele fiecărei binecuvântări pe care nu o putem explica, un element nevăzut ne aduce împreună când suntem prea epuizați ca să rezistăm. Tot ceea ce este vizibil se ridică dintr-o forță mai mare, invizibilă, care aduce acest vizibil la existență. Sub fiecare act de curaj sau iubire, există un impuls de  curaj și grijă care a trecut prin toți cei care au trăit vreodată.

Sursa:  https://fineartamerica.com/featured/looking-for-kindness-helena-tiainen.html

Înainte de a ști ce este cu adevărat bunătatea, trebuie să pierzi, să simți că viitorul se dizolvă într-o clipă ca sarea într-o picătură de mare. Ce ai ținut în mână, ce ai numărat și ai salvat cu atenție, toate acestea trebuie să dispară ca să știi cât de pustiu poate fi peisajul între regiunile de bunătate. Înainte de a învăța gravitatea tandră a bunătății trebuie să călătorești cu mintea unde sunt acum cei care nu mai sunt aici. Trebuie să vezi că ai putea fi tu, cum erau și ei cineva care au călătorit prin noapte cu planuri și respirația simplă care îi ținea în viață. Înainte de a cunoaște bunătatea ca fiind cel mai profund lucru din interior, trebuie să cunoşti durerea ca fiind celălalt lucru profund. Trebuie să te trezești cu mâhnire. Trebuie să-i vorbești până când vocea ta prinde firul tuturor durerilor. Atunci doar bunătatea are sens, singura bunătate care ridică capul din mulțime.  Când o găseşti, va merge cu tine peste tot, ca o umbră sau un prieten.

Fiţi buni, azi mai mult ca niciodată.

M. #pierdutaprintrecuvinte

 

Toamna este în aer şi, acum, culoarea copacilor este culoarea ochilor mei...

Frunze aurii, crocante cad ușor din copacii aproape goi, ridicându-se şi plutind într-o briză ușoară şi tăcută. Cad încet pe pământul moale, foșnind şi şoptind un sunet liniștitor. Sunt înconjurată de tonuri de auriu și ruginiu. Toamna este aici. Vara s-a dus. Păşesc prin strălucirea caldă, de foc, călcând pe covorul bogat și pur al naturii. Frunzele se ridică și cad în aerul rece și clar.
Îmi dau seama că este un moment de schimbare în această lume pe care o împărtășim, iar frunzele acestea care îmi ating umerii, părul reflectă propriile noastre vieți, eliberându-ne
de frică şi amintindu-ne că, din nou şi din nou, vom înflori.
Da…toamna este în aer şi spre surprinderea mea, o lume pe care o percepeam doar în alb şi negru, se transformă într-un cer acuarelă. Brusc, îmi răsună în minte George Harrison – „It's not always going to be this grey/All things must pass/ All things must pass away.”

                       Sursa: https://www.facebook.com/dariuspavelphotography/

Toamna e în aer, soarele este în ochii mei şi cred că aşa trebuie să fie. Câteodată, mă visez printre frunze, căzând pe pământ. Îmi imaginez că frunzele visează cât de comfortabil este să atingă pământul în loc de nimicul aerului  şi de nesfârşitele pale de vânt. Îmi imaginez că toţi copacii, în special cei cu scorburi de muşchi aşteaptă focurile care vor veni să doarmă în interiorul corpurilor lor. Şi le aud pe ele, frunzele, şoptind la revedere, aşteptând cu înfrigurare primele atingeri ale steluţelor argintii care să le croiască rochiţele pufoase ale unui anotimp înfrigurat.

Da...Toamna este în aer şi, acum, culoarea copacilor este culoarea ochilor mei.

M.

 

Când am uitat să fim oameni…

 Trăim într-o lume alcătuită din creaţii magnifice: de la sistemul solar şi tot ce reprezintă acesta până la cele mai mici forme de viaţă. Trăim într-o lume care a fost atât de artistic creată, fie de o formă superioară a fiinţei sau printr-un big bang interpretat științific. Dar unde este frumusețea de a trăi într-o lume alcătuită şi guvernată de oameni care au uitat să fie oameni?

 

Când am uitat să fim oameni? Când am uitat să îi iubim şi să îi apreciem pe cei de lângă noi? Bunici, părinţi, copii, iubiţi, prieteni, colegi?

Între mine şi umanitate, acum, lucrurile sunt complicate. Presupun că tot ceea ce am sunt cuvintele pe care le împărtăşesc aici, iar umanitatea poate să asculte dacă vrea. Sper că va face acest lucru. Presupun că privesc umanitatea ca şi cum aş fi un om de stiinţă de pe altă planetă. Nu pot să măsor lucrurile deoarece mă simt ca o străină, dar ceea ce văd în ochii lor, ai oamenilor, este violenţă şi ură şi sunt îngrozită.  Dar cred că, totuşi,  este vorba mai mult de tristeţe. Tristeţea de a vedea cum oamenii, semenii mei şi-au pierdut compasiunea si iubirea pentru cei de lângă ei. Dar poate că nu au avut niciodată aceste sentimente, iar eu, în naivitatea mea, perorez aici, încă crezând în bunătate şi decenţă.  

Vorbesc două limbi: limbajul cuvintelor şi limbajul tăcerii. Cu foarte puţini oameni pot să vorbesc folosind tăcerea. Totuşi, tăcerea mă ajută să vorbesc cu întregul univers: cu stelele, cu luna. Cu oamenii folosesc cuvintele. Cuvintele sunt un fel de artă. Sunt o creaţie a oamenilor. Am creat cuvintele pentru a exprima lucruri si astfel să putem funcţiona. Dar cred că acum am uitat ce mult pot să rănească cuvintele.  Cuvintele spuse cu ură, cu furie, fără urmă de compasiune pentru suferinţa celor de lânga noi.

Aş vrea ca semenii mei să înveţe limbajul tăcerii. Aş vrea să fie buni. Aş vrea să înveţe să asculte strigătele mute ale celor care nu mai au o voce. Aş vrea să redevină OAMENI.

Cer prea mult?

M. #pierdutaprintrecuvinte

Se poate şi aşa...

Aş vrea ca lucrurile să fie la fel de fermecătoare şi magice ca în imaginea de mai jos. Aş vrea să am bagheta magică a lui Harry Potter şi să schimb lucrurile. Aş vrea să fiu un magician puternic şi drept. Aş vrea…multe. S-a mai încheiat un an şcolar, un an ciudat, o glumă macabră. Probabil vor fi voci care vor protesta, dar rămân la părerea mea.

In primul rând, vorbim de un sistem de învăţământ abrutizat, în derivă, cu examene anapoda şi inutile. Nişte glume nesărate la sfârşitul cărora părinţii şi profesorii se bat cu pumnii în piept şi se felicită reciproc, fără să se gândească la chinul şi eforturile copiilor care au trecut prin aceste încercări gândite de către adulţii “responsabili”.  Hmmm….De ce se întâmplă aşa ceva? Poate cineva să răspundă? Părinţi? Profesori?

Gluma a fost de-un coşmaresc şi mai grotesc la începutul perioadei negre numită pandemie. Tot ce s-a întâmplat în această perioadă a fost o mimă proastă a unui proces educaţional îndoielnic, cu aşa numiţi “manageri” ai educaţiei care reflectă, de fapt, ce înseamnă un management defectuos şi prost gândit. Dar de ce m-aş mira? Suntem printre ţările care au deschis birturile dar ţin şcolile închise. Se organizează petreceri, dar orice activitate într-un mediu controlat precum şcoala este interzisă. Cică e vorba de “distanţare socială”… Nu îmi dau seama foarte bine ce înseamnă acest lucru când, în majoritatea locurilor îmi suflă în ceafă la propriu nişte indivizi care mă privesc dezaprobator pentru simplul fapt că port mască şi mă încrunt când se freacă de mine. Probabil….de fapt, nu probabil, SIGUR diferenţa este că şcoala nu aduce bani. Dacă ar avea în minte sănătatea şi siguranţa copiilor, poate ar fi mai mulţi care ar respecta regulile “distanţării sociale”. Păcat că nu realizăm că, investind în şcoală (nu în ore în particular) investim în viitor. Dar na, se poate şi aşa. Când mă refer la investiţii în şcoală, nu spun salarii mai mari. Salariile sunt déjà mari şi foarte mari. Mă refer la pregătirea unor profesori de calitate, profesori dedicaţi, profesori care nu se plictisesc, profesori care ştiu să se adapteze cerinţelor unor generaţii diferite, profesori care vor putea modela suflete şi caractere, profesori care pot să îşi lase amprenta asupra elevilor. Intr-un cuvânt: CALITATE. Dar acest cuvânt este atât de preţios şi greu de înteles de foarte multe persoane. Pentru că suntem piuliţele unei maşinării monstruoase numită “se poate şi asa”.

Consider că educaţia a fost, este şi va fi cel mai puternic afectată de această perioadă neagră. Efectele se vor simţi pe termen lung pentru că educaţia este elementul definitoriu al unei societăţi, iar ce s-a întâmplat în acest ultim semestru este portretul unui dezastru de proporţii. Nu suntem pregătiţi să facem faţă cerinţelor de desfăşurare a activităţii online.  Nu suntem educaţi să fim prezenţi online atunci când TREBUIE să fim prezenţi online. Nu avem spirit civic şi etic. Nu avem conştiinţa muncii. De ce?  Probabil pentru că toţi suntem angrenaţi în acest sistem găunos al cărui motto este “se poate şi aşa”. Iar acest “se poate şi aşa” a devenit trăsătura definitorie a unei întregi societăţi.

Nu vreau să minimizez eforturile şi rezultatele copiilor care s-au străduit şi au făcut eforturi mari pentru a obţine rezultate bune şi foarte bune. BRAVO!  Copiii sunt cel mai de preţ activ al unei societăţi. Dacă nu ştiţi să îi preţuiţi cum trebuie, dacă nu ştiţi să îi educaţi, dacă nu ştiţi să îi iubiţi, vă rog să tăceţi PENTRU TOTDEAUNA şi să rămâneţi în cocoonul vostru de ignoranţă, superficialitate şi fomism “intelectual”.

Vivat…ceva!

M. #pierdutaprintrecuvinte