Cruzime şi somn…

Acum vreo zece ani, am cunoscut un om minunat: Janet Boughner. Era în România ca voluntar în  Corpul Păcii şi lucra, tot ca voluntar, la Spitalul de copii din Oradea. In secţia unde erau copiii abandonaţi. De la bebeluşi până la copii de 3 ani. Mulţi dintre ei cu dizabilităţi. Nu prea ştiam ce se întâmplă în secţia aceea. Probabil că nici nu am vrut să ştiu. Povestirile ei erau îngrozitoare. Si de ce să nu recunosc, îmi era ruşine de mine şi de concetăţenii mei. Această persoană avea grijă de copiii abandonaţi de noi. Copii pe care nu îi dorea nimeni. Copii pe care nu îi iubea nimeni. Janet îi schimba, îi spăla şi îi iubea. Iar eu, la câteva sute de metri distanţă, nu făceam nimic. Nici eu şi nici alţii. Ne vedeam de viaţa noastră. Preocupaţi de următoarea vacanţă, maşinile pe care ni le doream, hainele pe care le purtam. In general, nemulţumiţi de tot, dar, în acelaşi timp, mulţumiţi că nu e mai rău. Nepăsători, cu capetele în nisip. Singurele mele tangenţe cu Spitalul de copii au fost câteva vizite scurte. Ca adult. In vizită. Din fericire, am fost un copil foarte sănătos, aşa că nu am amintiri din copilărie din acel loc. In acelaşi timp, ca adult, am îngropat toate amintirile legate de acel locul. Azi mi-au revenit toate acele amintiri. M-am uitat la reportajul din cadrul emisiunii “România, te iubesc!”, despre sedarea copiilor din centrele de plasament. Brusc, mi-am adus aminte de toate mirosurile, de ţipete, de tristeţea care domnea în fiecare salon, de privirile asistentelor, de privirile mamelor, de ochişorii copiilor. Mi-am adus aminte cum, tot ca adult, în timpul unei vizite, fiind într-o cameră cu vedere spre Parcul Copiilor, mă gândeam cât de fericiţi erau copiii din parc, ţipând bucuroşi, spre deosebire de copiii din spital, cu ochişorii mereu în lacrimi. 

Reportajul din această seară ar trebui să fie o lecţie usturătoare pentru noi toţi. Cei care nu investesc în educaţia copiilor.Cei care nu îşi învaţă copiii despre acceptare, toleranţă, generozitate, empatie şi, mai ales, IUBIRE. Probabil pentru că ei, la rândul lor, nu ştiu sau, pur şi simplu, nu le pasă. Cei care îşi abandonează copiii “accident” pentru că le e prea lene sau lehamite să folosească mijloace contraceptive. Cei care nu sunt de acord cu educaţia sexuală în şcoli şi preferă să îşi programeze fiicele pentru avort. Cei care dispreţuiesc psihologii şcolari, considerând că doar “nebunii” au nevoie de consiliere. Cei care dispreţuiesc copiii cu dizabilităţi, ignorându-i şi uitându-se la ei cu teamă. Aceşti copii sunt şi ei suflete. Suflete care au nevoie de noi, de iubirea noastră. Ultimul lucru de care au nevoie este ignoranţa noastră, această bestie care ne transformă în monştri cu chip uman. Nişte monştri care sedează copii. Folosind tranchilizante, anti-psihotice, neuroleptice. Iar motivaţia este că nu pot fi controlaţi. Si stau şi mă întreb dacă s-a schimbat ceva în acest sistem în România în toţi aceşti ani. Nu. S-a schimbat doar abordarea lingvistică. Dacă pe la începutul anilor 2000 era utilizată sintagma “contenţionare fizică” (copiii erau legaţi de paturi), acum se foloseşte sintagma “contenţionare psihică” (copiilor li se administrează cocktail-uri de câte 4 chiar 6 medicamente). Am devenit mai “umani” (Bogdan Simion, preşedintele Fundaţiei Sera). Mai “blânzi”. “Umanitatea” în numele ordinii şi liniştii, aflate la mare preţ în centrele de plasament din România, iar copiii români abandonaţi plătesc un preţ...  Stabiliţi-l dumneavoastră.
M.

Femeie….

Secretul meu sunt braţele mele, trupul meu, atingerea mea, paşii mei, curbura buzelor mele. Pentru că sunt femeie. Aceasta sunt eu. Secretul meu este focul ochilor mei, albeaţa dinţilor mei, buzele mele roşii, şoaptele mele, bucuria din mersul meu. Soarele din zâmbetul meu, curbura spatelui meu, graţia mea, tic-tac-ul tocurilor mele, părul meu, palmele mele, nevoia ta de a avea atenţia mea. Pentru că sunt femeie. Strălucirea pielii mele, licărirea din ochii mei. Felul în care merg, râd şi vorbesc. Sunt femeie. Sunt o picătură de soare într-o îndoială de nesiguranță. Sunt o voce mângâietoare într-o mulțime de haos. 

 Sursa: arhiva personala

Sunt un zâmbet în prezența celor mai profunde temeri ale mele. Sunt aceeași persoană în lumină și întuneric. Sunt autentică. Sunt reală. Sunt o picătură de apă dulce într-un ocean de sare. Sunt femeie. Mă mişc ca mătasea în adierea brizei. Strălucirea mea este moale, totuşi puternică . Ochii mei, castanii şi mari, sunt străpunşi de raze de soare. Părul meu lung, brunet, străluceşte în timp ce se prăbuşeşte cu graţie de-a lungul umerilor mei. Râsul meu aduce bucurie la fel ca liniştea pe care o aduce natura în singurătate. O eclipsă totală a frigului iernii, permiţând doar primăvara caldă și vara. Săruturile buzelor mele dulci au gustul fructelor coapte. Mâinile mele au atingerea apei. Privirea mea e plină de dragoste. Sunt tot ce vreau. Sunt femeie.

LA MULŢI ANI, DRAGELOR!

Cu drag,

Mira

Te iubesc...

Te iubesc fără să ştiu cum, sau când, sau unde. Te iubesc unde nu existăm, nici eu , nici tu. Atât de aproape încât ochii tăi se închid când eu adorm. Te iubesc într-un mod inexplicabil. Te iubesc fără să gândesc. Te iubesc din impuls. Te iubesc cu inima mea care nu raţionează. Te iubesc fără să îmi pese de ce te iubesc. 

Te iubesc fără semnul exclamării. Fără paranteze drepte sau rotunde. Te iubesc fără să punct punctul pe “i”. Te iubesc dimineaţa. Te iubesc seara. Te iubesc noaptea. Te iubesc cum stelele iubesc luna. Te iubesc cum soarele iubeşte obrajii mei la începutul lui aprilie. Te iubesc ca mine…

M.

Vorbesc...

Uite cum stă treaba. De fiecare dată când mă întâlnesc cu unul dintre cititori, mă simt mai inspirată şi întotdeauna am idei noi pentru postări. Aceasta mi-a venit zilele trecute când cineva mi-a spus că “[Î]ţi citesc blogul pentru că nu ţi-e frică să ai o părere.” M-am emoţionat, dar în acelaşi timp  m-a  cuprins şi neliniştea. Sunt foarte recunoscătoare că mulţi dintre voi îmi citiţi părerile. Chiar sunt. Nu a fost mereu aşa…

De multe ori, deşi mai ales în viaţa profesională, mi s-a spus că “ai prea multe păreri”. Aproape mereu mi se părea că aceste cuvinte sunau ca o insultă. “Ah. Are prea multe păreri.” Replică urmată de o privire cu subînţeles. Desigur, în domeniul meu, să ai o părere nu este un deziderat. Totuşi, încă se folosesc aceste cuvinte ca o modalitate de a închide gura oamenilor. Suntem toţi, fiecare dintre noi, îndreptăţiţi să avem o părere. Putem să nu fim de acord, frecvent, dar nu tocmai în acest lucru rezidă bucuria de a trăi şi de a fi prezent? Nu mă înţelegeţi greşit. S-a întâmplat să îmi deschid gura înainte să-mi folosesc creierul, dar, din nou, nu facem toţi asta? Dar mi-am asumat, am reparat şi am continuat.
La începuturile acestui blog, eram, cu siguranţă, mai furioasă şi mai zgomotoasă decât sunt acum. Pentru că a scrie pentru 50 de prieteni este foarte diferit decât a scrie pentru cititorii pe care îi am acum. Am “îndulcit” felul în care spun anumite lucruri – nu pentru că mi-e frică că voi supăra oamenii, ci pentru că cititorii de acum s-ar putea să nu-mi cunoască umorul şi s-ar putea să perceapă lucrurile literal. Astfel că am încercat să îmi ajustez scrisul şi părerile în concordanţă, dar, în acelaşi timp, să-mi păstrez personalitatea. Nu e mereu uşor. Câteodată poate fi incredibil de izolant, mai ales la locul de muncă. Este mult mai mult decât bloggăreală. Există atât de mulţi bloggeri care niciodată nu au spus nimic rău despre nimic. Totul este fantastic! Nu, nu este. Probabil că aceştia nu doresc să supere pe nimeni şi să menţină şiroiul de like-uri care să le invadeze site-urile. Dar nu vorbesc despre ei. Vorbesc despre oameni care tac. Tac. Tac. Tac. Doar asta ştiu să facă. Să tacă şi să fie de acord. Mereu de acord.

Nu vei reuşi niciodată în ceea ce ţi-ai propus dacă nu îţi exprimi părerea. Nu mă refer la a fi crud, nepăsător sau răutăcios. Nu vei ajunge niciodată unde doreşti dacă nu ai nimic de spus. Scapă de boala de a plăcea. Te va îmbolnăvi, iar, în timpul acestui proces, va permite altora să te trateze îngrozitor. Învaţă-i pe oameni cum să te trateze. Vorbeşte!

M.

Profu’ de franceză…

Îţi mai aduci aminte cum era în a XII-a? Ei bine, „Profu’ defranceză” îţi va reaminti de îndrăgosteala din a XII-a, de un anume prof, de colegele tale un pic cam nebune, de colegii timizi, de bac, de multe… 

                                             Sursa:http://teatrulreginamaria.ro/trupa-iosif-vulcan/profu-de-franceza/

„Profesorul de franceză” este o piesă scrisă în 1946 de Tudor Muşatescu, una dintre cele mai duioase lucrări ale acestuia. Este un text despre iubirile adolescentine şi zăpăceala anilor de liceu, Muşatescu realizând un portret colectiv savuros al fetelor de liceu. Regizorul reuşeşte să transpună pe scenă naivitatea şi comicul personajelor şi situaţiilor în care acestea sunt puse. Acţiunea este simplă: noul profesor de franceză despre care zvonurile spun că-i înalt, frumos, vorbeşte bine şi cu „r” apăsat, Dan Balint (interpretat de Sorin Ionescu) este punctul de interes al fetelor din anul terminal, lucru care va declanşa conflicte între ele.  Un “selfie” cu profu’ duce la certuri şi chiar la o bătăiţă de pomină între Anca (Denisa Vlad) şi Iunona (Anda Tămăşanu).  Denisa Vlad e o “nerdy” delicioasă, iar Anda portretizează perfect genul de fată “à la mode” în zilele noastre. Pică bacul, dar ce contează… se mărită cu un senator sexagenar, are ochelari de brand şi căciulă de blană veritabilă.  Profu’de franceză se îndrăgosteşte de ingenua, mitomana delicioasă Antonia (Georgia Căprărin). Nu m-a interesat aceasta idilă între profesor şi elevă – materializată, totuşi, după absolvire – ci emoţiile cauzate de prima dragoste, reprezentând motorul întregii actiuni dramatice. În paralel, se desfăşoară poveştile de iubire dintre Anibal (Alin Stanciu) şi Tania (AncaSigmirean) şi Anca şi Heruvim (Eugen Neag). Cei doi actori, Alin Stanciu şi Eugen Neag, alcătuiesc un cuplu haios, se completează perfect, inclusiv în izbucnirile aşa zis geloase legate de comportamentul iubitelor lor, la rândul lor topite după proful de franceză. Dar care, în final, se vor întoarce la ei.

Mi s-a părut o piesă care, după cum spuneam anterior, debordează de energie. Iar la aceasta contribuie cu brio cei doi actori superbi, Corina Cernea şi Alexandru Rusu. Corina Cernea este doamna Cosâmbăcescu, diriginta fetelor, şi ea în vâltoarea unui “coup de foudre” pentru profesorul care predă romantismul francez. Oh là là! În hainele ei de domnişoară bătrână, în salopeta roşie de schi, cu căciula de blană cu urechi amintindu-mi atât de o luptătoare siberiană sau chiar de un défilé Dior post modernist, pseudo-bâlbâindu-se când se dezbate problema selfie-ului, Corina Cernea este magistrală şi impunătoare. Alexandru Rusu te copleşeşte. Te întrebi cum poate să treacă atât de repede de la o stare la alta. El este cel care cântă. Şi cum cântă, cu acel je ne sais quoi, cu acea lejeritate à la française, cu o mână odihnindu-se in mod studiat in buzunarul pantalonilor. In acelaşi timp, este şi Gigi, chelnerul de la bufetul Cabanei Postăvarul, puţin bufon, puţin servil, puţin frustrat.

“Profu’ de franceză” este o piesă care mi-a reamintit cum e să fii jucăuş, gingaş şi inocent. Când credeam că „[o] fată pură în viaţa unui om e ca un pahar cu apă curată după o noapte de petrecere. Spală inima!” (Tudor Muşatescu)

À la prochaine fois!

M.