Cruzime şi somn…

Acum vreo zece ani, am cunoscut un om minunat: Janet Boughner. Era în România ca voluntar în  Corpul Păcii şi lucra, tot ca voluntar, la Spitalul de copii din Oradea. In secţia unde erau copiii abandonaţi. De la bebeluşi până la copii de 3 ani. Mulţi dintre ei cu dizabilităţi. Nu prea ştiam ce se întâmplă în secţia aceea. Probabil că nici nu am vrut să ştiu. Povestirile ei erau îngrozitoare. Si de ce să nu recunosc, îmi era ruşine de mine şi de concetăţenii mei. Această persoană avea grijă de copiii abandonaţi de noi. Copii pe care nu îi dorea nimeni. Copii pe care nu îi iubea nimeni. Janet îi schimba, îi spăla şi îi iubea. Iar eu, la câteva sute de metri distanţă, nu făceam nimic. Nici eu şi nici alţii. Ne vedeam de viaţa noastră. Preocupaţi de următoarea vacanţă, maşinile pe care ni le doream, hainele pe care le purtam. In general, nemulţumiţi de tot, dar, în acelaşi timp, mulţumiţi că nu e mai rău. Nepăsători, cu capetele în nisip. Singurele mele tangenţe cu Spitalul de copii au fost câteva vizite scurte. Ca adult. In vizită. Din fericire, am fost un copil foarte sănătos, aşa că nu am amintiri din copilărie din acel loc. In acelaşi timp, ca adult, am îngropat toate amintirile legate de acel locul. Azi mi-au revenit toate acele amintiri. M-am uitat la reportajul din cadrul emisiunii “România, te iubesc!”, despre sedarea copiilor din centrele de plasament. Brusc, mi-am adus aminte de toate mirosurile, de ţipete, de tristeţea care domnea în fiecare salon, de privirile asistentelor, de privirile mamelor, de ochişorii copiilor. Mi-am adus aminte cum, tot ca adult, în timpul unei vizite, fiind într-o cameră cu vedere spre Parcul Copiilor, mă gândeam cât de fericiţi erau copiii din parc, ţipând bucuroşi, spre deosebire de copiii din spital, cu ochişorii mereu în lacrimi. 

Reportajul din această seară ar trebui să fie o lecţie usturătoare pentru noi toţi. Cei care nu investesc în educaţia copiilor.Cei care nu îşi învaţă copiii despre acceptare, toleranţă, generozitate, empatie şi, mai ales, IUBIRE. Probabil pentru că ei, la rândul lor, nu ştiu sau, pur şi simplu, nu le pasă. Cei care îşi abandonează copiii “accident” pentru că le e prea lene sau lehamite să folosească mijloace contraceptive. Cei care nu sunt de acord cu educaţia sexuală în şcoli şi preferă să îşi programeze fiicele pentru avort. Cei care dispreţuiesc psihologii şcolari, considerând că doar “nebunii” au nevoie de consiliere. Cei care dispreţuiesc copiii cu dizabilităţi, ignorându-i şi uitându-se la ei cu teamă. Aceşti copii sunt şi ei suflete. Suflete care au nevoie de noi, de iubirea noastră. Ultimul lucru de care au nevoie este ignoranţa noastră, această bestie care ne transformă în monştri cu chip uman. Nişte monştri care sedează copii. Folosind tranchilizante, anti-psihotice, neuroleptice. Iar motivaţia este că nu pot fi controlaţi. Si stau şi mă întreb dacă s-a schimbat ceva în acest sistem în România în toţi aceşti ani. Nu. S-a schimbat doar abordarea lingvistică. Dacă pe la începutul anilor 2000 era utilizată sintagma “contenţionare fizică” (copiii erau legaţi de paturi), acum se foloseşte sintagma “contenţionare psihică” (copiilor li se administrează cocktail-uri de câte 4 chiar 6 medicamente). Am devenit mai “umani” (Bogdan Simion, preşedintele Fundaţiei Sera). Mai “blânzi”. “Umanitatea” în numele ordinii şi liniştii, aflate la mare preţ în centrele de plasament din România, iar copiii români abandonaţi plătesc un preţ...  Stabiliţi-l dumneavoastră.
M.