Alăptatul în public…

In ultima vreme am văzut destul de multe postări legate de acest subiect. Mi-au sărit în ochi postările unei foste asistente TV, mândră să-şi alăpteze copilul în public. Mi-au mai sărit în ochi şi comentariile ei, potrivit cărora ea şi activitatea ei ar fi influenţat mai mult de 6 milioane de oameni. Ei, lasă-mă! Ah, bine. Ea postează în fiecare zi câte o poză hrănind… De parcă nu am înţeles din prima despre ce este vorba. Dar cred că vrea să ne arate cum creşte copilul şi cum sânii ei devin tot mai...

Stiu că alăptatul în public este un subiect foarte controversat şi dezbătut de foarte mulţi ani în alte ţări. La noi, doar în ultima vreme s-au încins lucrurile. Vei spune că eu nu am copii, că nu înţeleg, că nu ştiu despre ce este vorba, că nu simt şi că, pur şi simplu, ar trebui să tac. Dar cred că, la fel cum tu ai dreptul să faci acest lucru în public, aşa am şi eu dreptul să-mi exprim părerea. Eu nu sunt de acord să alăptezi copiii în public. De ce ai face acest lucru? Stiu că i se face foame, că începe să plângă, că ţi se rupe inima, că nu poţi să vezi un copil plângând. Dar mai ştiu că un copil nu trebuie să stea toată ziua cu sânul tău în gură, că are un program după ce ajunge la o anumită vârstă (destul de fragedă), că, poate tu, ca mamă, ar trebui să preţuieşti momentul acela intim, doar al vostru, unic, relaţia aceea specială care s-a stabilit între tine şi copil. Sunt momente pline de candoare şi iubire, la care noi, sincer, nu ar trebui să participăm. Să nu mă acuzi de vulgaritate acum, dar crezi că greşesc când afirm că  este la fel ca şi a face dragoste cu soţul tău, în a procreea, în a aduce pe lume un copil? De ce nu o faci în public?  Este un moment la fel de frumos, unic, special între voi doi. Nu voi vorbi acum despre faptul că ţi se văd sânii, că lumea se uită întrebătoare, acuzatoare, mirată, perplexă. Nu vreau să vorbesc despre aceste aspecte. Pentru că lumea este cum este. Dar nu aş vrea să cred că vei ajunge vreodată să te comporţi precum Lysa Tully alăptându-l pe Robin Arryn (“Gamesof Thrones”) şi la 6-7 ani, în public, în faţa curtenilor (care, de, puteau să spună ceva?), pe tron, cu un sân atârnând peste mantia princiară şi un copil gălăgios, enervant, care să strige neîncetat că îi e foame. Iar lucrurile acestea se petreceau în vremuri când dragonii erau animale de companie. Noi suntem în secolul 21. Probabil sunt eu o încuiată. 

Bineînţeles, că tu, devenind mamă, nu trebuie să te închizi în casă. Mi se pare absolut normal să ieşi, să îţi continui viaţa, să te bucuri de ce ne bucurăm şi noi, dar, pe de altă parte, odată cu venirea copilului, trebuie să faci şi anumite sacrificii, să îţi asumi rolul de mamă. Am citit comentarii  de genul “Si dacă sunt în mall şi copilului i se face foame?” De ce te-ai duce în mall, cu un copil când ştii că e vremea să alăptezi? Ti se pare că zona de food court e mai primitoare decât intimitatea casei tale? Ok. Dacă tot eşti acolo, retrage-te undeva, acoperă-ţi sânii cu ceva, nu ştiu, dar nu sta aşa, impasibilă, înconjurată de miros de lăptic şi tocană, în timp ce auzi gânguritul copilului printre furculiţe, cuţite şi ciocnit de pahare.

Să nu înţelegi greşit. Nu este vorba de ruşine aici. Ceea ce eşti tu acum, MAMĂ, este cea mai frumoasă declaraţie a vieţii faţă de tine. Nu uita acest lucru şi nu uita că trebuie să îţi creşti copilul să devină o fiinţă umană independentă, cu propria intimitate, un om care să preţuiască anumite momente unice, o persoană discretă, care pune preţ nu doar pe spaţiul lui personal, ci şi pe al celorlaţi.

M.

Facebook şi Scufiţa Roşie…

“- Bunicuţo, de ce ai ochii aşa de mari?
- Ca să te văd mai bine.
- Bunicuţo, de de ce ai urechile aşa de lungi?
- Ca să te aud mai bine.”
Oh là là ! Unde-mi sunt manierele? Compar Facebook cu un clasic al literaturii! Dar, na… Nu e acelaşi lup pe care îl vedem pe Facebook împachetat ca o bunicuţă drăguţă dar cu câteva defecte de “look”, totuşi?  Reţelele de socializare sunt o idée proastă de la început. De ce? Pentru că sunt ca nişte râuri de mizerie umplute parţial cu idei şi informaţii digerate care se scurg direct de pe geamul spaţiului tău personal. Mi-am dat seama că verificarea constantă a mesajelor şi a “noutăţilor” s-a transformat într-un tic enervant şi am devenit extrem de iritabilă deoarece încrederea mea în umanitate şi oamenii pe care îi cunosc  a luat o întorsătură dramatică. Dar, recunosc. Am conturi pe Instagram şi Facebook. Nu aveam pe Instagram acum vreo doi ani şi nu înţelegeam de ce prietenele mele ridicau nedumerite din umeri că nu am cont pe reţeaua respectivă. Acum pot să înţeleg de ce.

                                                   Sursa: http://funny-pictures.funmunch.com/funny-picture-996.html

Mă simt ca şi cum nu mai cunosc pe nimeni pe Facebook. Dacă nu petreci foarte mult timp pe Facebook şi nu urmăreşti constant valul de nebunii care pot să apară în news feed, nu mai ştii cine este cine. Oamenii au nume diferite şi nu mai ştii unde ai ajuns să îi cunoşti. Inţeleg, majoritatea tipelor se căsătoresc şi îşi schimbă numele şi de obicei îmi cam ia vreo 20 de minute să îmi dau seama cine sunt. De parcă aş fi Scufiţa Roşie încercând să o recunoască pe bunicuţa. Dar cei care au un singur nume sau o poreclă? Sau au cont comun, soţul şi soţia, prietenul şi prietena, poza de profil în doi şi nu ştii cui să îi spui “La mulţi ani!”. Lui sau ei? Nu îi cunoşti pe amândoi. Mai sunt cei care postează poze în care pretind că sunt ei. Mi-ar lua cam prea mult timp să vă şterg din lista de prieteni şi de aceea, pur şi simplu, nu o fac.
Facebook pare un concurs de popularitate . Ei, uite, am spus-o! Care este diferenţa dintre Facebook şi un concurs de popularitate? Niciuna. Vrei nişte exemple? Ia să vedem  – “Heeeei, pozele mele din vacanţă!” (vreo 100) sau “Cel mai frumos copil de pe pământ. Nimeni nu a văzut copil mai frumos! Este cel mai frumos!” Sunt doar sinceră. Poate un pic cam brutală. Nu e nicio problemă să-ţi “împărtăşeşti” viaţa şi ceea ce faci pe wall. Intenţia contează. Dacă postezi lucruri doar ca să stârneşti invidia celorlalţi, mai bine opreşte-te! Cred că ar trebui să te concentrezi pe lucruri care să inspire, pe ceea ce reprezintă postarea pentru tine şi mai puţin pe câte “like-uri” primeşti.
Oamenii de pe Facebook sunt plictisitori. Adevărul doare. Si pe mine mă doare. Pentru că, de multe ori, am impresia că atmosfera de pe Facebook este una din liceu - oamenilor le este frică să posteze lucruri “diferite” pentru că nu vor primi “like-uri”. Stii cum era în liceu, nu? Plictisitor! Când toţi doreau să fie în grupurile “cool” şi “plăcute”. Stiu că pare ciudat, dar dacă mă conectez în acest moment, nu voi vedea altceva decât postări despre Untold (Doamne, leagănul de la Untold mi-a prăjit creierii!), caniculă, nunţi, piscine, mări şi bebeluşi. Ca şi finalul de la Scufiţa Roşie. Totul e bine când se termină cu bine! Poate ar fi mai “bestial” sa iasă învingătoare lighioana.
Poate de aceea am devenit foarte mofturoasă când vine vorba de reţelele acestea. De aceea nu prea mai pot duce Facebook – îmi “răneşte” sufletul prea tare! Grazie pentru lectură! Sper că nu mă urâţi! Nu urăsc Facebook. Il folosesc doar! Ne vedem pe Instagram!
M.

TAROM, we have a problem!

„Susţinem călătoriile în familie. Pe rutele Iaşi – Luton şi Bucureşti – Londra (LHR), dacă soţul plăteşte, soţia şi copiii beneficiază de o reducere de 50% din tarif…. Vă aşteptăm cu drag!”

Acest mesaj a fost postat ieri pe pagina de Facebook a companiei Tarom. Ar trebui să folosesc acum o interjecţie, dar nu pot să o reproduc aici! Tarom, we have a problem!

Stai! Să înţeleg şi eu. Adică dacă nu sunt într-o uniune “tradiţională” (uuuuhhhhuuu), eu, o femeie, care munceşte şi plăteşte taxe în această ţară, nu pot beneficia de oferta voastră? Voi susţineţi, cum spuneţi voi, “călătoriile în familie”, familia tradiţională (pe care o aşteptaţi cu drag), mult dezbătuta sintagmă. Iar discursul vostru apare acum, într-un moment în care se discută mai multe forme ale familiei (familia monoparentală sau cea formată din persoane de acelaşi sex). Prost moment! Dar cel mai tare mă deranjează că ai neruşinarea de a discrimina mai multe categorii. Cum adică “dacă soţul plăteşte”? Dacă sunt divorţată, cu un copil? Nu am dreptul să profit, eu şi copilul meu, de aceste oferte? Dacă sunt într-o relaţie şi nu vreau să îmi pun pirostriile pentru că nu vreau, nu pot să mă bucur de această reducere pentru că nu am un soţ cu acte, ci doar un partener? Mda…soţul este capul familiei, “the provider”, “the one”, cel mai tare şi mai tare. Eu sunt doar o “breeder”, muncesc şi eu ceva, mă învârt de colo colo, sunt bună doar de schimbat scutece şi făcut ciorbică. Eu nu mă pricep la nimic, nu am dreptul la nimic, prin urmare am nevoie de un soţ care să mă ducă la Londra cu 50% reducere, într-o zi ploioasă. Stiţi, e ironic totul, de fapt. Londra e capitala unde locuieşte o regină, o femeie foarte puternică. E bine!

In acest moment sunt încântată că locuiesc în Oradea şi nu mă pot “bucura” de oferta voastră discriminatorie, revoltătoare şi neruşinată.  Probabil de aceea aţi şters postarea rapid. Dar, hei, e aproape ţara învecinată, cu oferte mult mai OK, iar eu pot să călătoresc singură, cu un partener sau cu un copil, bucurându-mă de statutul meu de fiinţă umană completă.

Catch me if you can!

M.

De ce balet...

Baletul este o formă artistică unică. Poţi să exprimi lucruri prin dans pe care nu le poţi exprima prin cuvinte, iar baletul are această abilitate de a atinge oamenii, cel puţin pe mine, la un nivel abstract. Cred că, într-un fel, baletul este mai valoros azi decât în trecut. Astăzi, totul se desfaşoară într-un ritm alert şi este zugrumat de tehnologie. Oamenii stau cu ochii în calculatoare sau ecranele telefoanelor să se distreze. Dar mergând la teatru să vezi un spectacol de balet este o epxerienţă unică (Nu-i aşa, Nona?) prin faptul că este live şi, în acel moment, needitat. Este un fel de meditaţie reală şi tangibilă.

De ce merg la balet? Ca să îmi înţeleg corpul mai bine. Indiferent ce sport faci, trebuie să îţi cunoşti corpul. Pentru mine, abordarea strucurată şi metodică a baletului mă încurajează să învăţ mai multe despre propria anatomie, despre ce pot să fac şi ce nu pot să fac.  Se ştie că balerinii au o prezenţă graţioasă şi o postură fabuloasă. Cui nu-i place acest lucru? Iar graţia nu este doar un atribut fizic. Poate fi o faţetă a personalităţii şi a felului tău de a fi. Dacă execuţi corect mişcările de balet, îţi vei dezvolta un corp armonios. Poziţia picioarelor, şoldurilor şi a coloanei sunt elemente pe care baletul pune accent şi toate acestea vor contribui la o postură frumoasă. 

                                  Sursa: https://hu.pinterest.com/jillbrown20/wxjb-the-astonishing-sylvie-guillem/?lp=true

Baletul are o istorie lungă, debutând în curţile italiene ale secolului XV. Tehnica şi stilul s-au schimbat foarte mult de-a lungul anilor, dar această formă de artă s-a păstrat nu doar prin intermediul profesorilor de balet, ci şi prin reproducerea repertoriului tradiţional. De la baletele romantice precum Les Sylphides, la clasicul prin chintesenţă Lacul Lebedelor, la capodoperele neo-clasice ale lui Balanchine, fiecare element al acestor repertorii reprezintă o piesă importantă nu doar a dansului şi artei, ci şi a lumii în general. Să înveţi şi să apreciezi baletul îţi vor deschide perspective infinite asupra ceea ce înseamnă arta.

Pas de chat, en croix, battement frappé, jeté, grand jeté… terminologia din balet este importantă nu doar să înveţi denumirile paşilor, ci şi să înţelegi calitatea mişcărilor. Bonus? Inveţi limba franceză.

Da, este foarte greu, dar baletul este magic. Si nu mă gândesc niciodată să ating perfecţiunea. Mie pur şi simplu îmi permite să mă las dusă de val în frumuseţea mişcărilor şi a muzicii.  Dacă nu te-am convins cât de minunat şi magic este baletul, priveşte-le pe Maya Plisetskaya în Lacul Lebedelor (perfectă), pe  Sylvie Guillem în Boléro (năucitoare) sau pe Misty Copeland, prima afro-americană care a ajuns prim-balerină.

Bises.

M.