Studium studiorum....

Ce înseamnă să fii student? Ce crezi?

Dacă mă întrebi pe mine, înseamnă să ştii să alegi ce vrei să faci în viaţă, să te cunoşti şi să nu te gândeşti că trebuie să alegi doar ceva care, crezi tu, îţi va aduce o găleată de bani. Inseamnă să faci ceva cu pasiune, să pui suflet, să te implici, să înveţi şi să îţi asumi un statut. Pentru 3 ani sau 4 ani. Pentru că în acest timp statutul tău este cel de student, nu fecioru’ lu’ tata, conducător de nu ştiu ce bolid răpciugos sau mai ştiu eu ce.

Am văzut o grămadă de postări în ultima vreme ale unor persoane fericite care au terminat diferite facultăţi, postări cu lucrări de diplomă sau statusuri gen “feeling confident”. Excelent! Felicitări! Dar mulţi dintre voi nu prea aţi “gustat” viaţa de student, nu aţi ştiut ce înseamnă să fii student si nici nu aţi respectat acest statut. Tocmai statutul vostru.

Nu voi fi de acord niciodată (şi puteţi să îmi reproşaţi că sunt de modă veche) să te plângi mereu de condiţiile care ţi se oferă şi de profi când tu nu ştii să stai pe scaun, nu saluţi şi te trânteşti pe primul scaun, leneş şi cu mâinile inerte atârnându-ţi în poală ca nişte păsări obosite. Când nu ai creion, pix sau hârtie şi ai venit doar să mai vezi ce e pe aici.

O mulţime de studenţi nu prea ştiu ce înseamnă să fii student, deşi au acest statut (pe lângă multe altele), oameni care nu cârâie un “bună ziua”, care intră şi se trântesc pe primul scaun pe care se leagănă ca nişte babe adormite şi scofâlcite, cu mâna odihnindu-se leneşă pe telefon, care se îmbracă ca la birt (a se înţelege birturile cele mai “trendy” din urbe) sau se pregătesc să presteze un dans lasciv la bară, care au nişte maşini “mortale”, dar fură robineţii din baie, care stau doar pe telefon, până în anul 3 făcând muşchi serioşi la degeţele, în timp ce creieraşul lor, şi aşa mic, a devenit atât de plat ca o pârtie îngheţată, care copiază şi după aceea se laudă în stânga şi dreapta cât sunt de deştepţi, care nu ştiu să scoată două vorbe pe guriţă, care nu sunt pasionaţi de nimic şi au ales facultatea că mămica şi tăticu’, care cad pe spate în faţa studenţilor străini (şi ei oameni, la urma urmei, într-o ţară ieftină în comparaţie cu ţara lor de baştină), care se închină în faţa unor statuturi îndoielnice, care îşi aleg drept modele nişte ciurucuri, chair unii profesori care nu au ce căuta pe la şcoală, care nu vorbesc nicio limbă străină, care miros a transpiraţie, care sunt membri de partid neştiind, totuşi, să facă diferenţa între cele două (student vs. membru de partid) şi încercând să impresioneze diverşi impresionabili uşor de impresionat, care nu îşi cunosc drepturile şi semnează tot, fără să citească (cititul nu se numără printre îndeletniciri), care, într-un final, termină facultatea şi nu îşi încap în piele de mândrie că acum sunt absolvenţi şi au statut de “feeling confident”. Yeey! Vino să-i cunoşti!

Dar ce înseamnă să fii profesor? La un moment dat, o colegă mi-a spus că profesorii/cadrele didactice sunt nişte persoane speciale, care au un statut special etc. Pas! Profesorii sunt şi ei nişte oameni, la urma urmei, iar statutul de profesor, din păcate, a devenit aşa o chestiuţă cam prea pompoasă. La fel ca doctorii, avocaţii sau popii. Cum am spus, profesorii sunt şi ei nişte oameni, cu păcate sau fără păcate, oameni care fac compromisuri, înnebuniţi după statut şi aprecieri, care acceptă, de multe ori, comportamente aberante ale unor studenţi nestudenţi, care se plictisesc într-un sistem de neînţeles pentru nimeni, care se înconjoară de tot felul de oameni şi mai disperaţi după statut, care consideră că şcoala nu e stresantă, care doresc să fie cool într-un univers plictisitor de fad şi sec, care uită pentru ce s-au făcut profesori, care nu mai au pretenţii pentru că astfel vor fi evaluaţi foarte bine de către nişte studenţi care nu ştiu să folosească cratimele, care schimbă taberele în funcţie de culoare şi savoare, care doresc să impresioneze “oamenii simpli” prin aroganţă şi fandoseală. Si chiar reuşesc. De fapt, când aude lumea că lucrezi la universitate, devii mai interesant, mai OK, mai şmecher, mai altfel. Pentru că aşa e la noi…profesorii, doctorii, avocaţii şi popii. Cele mai bune partide! Mda…maşini, bani, vacanţe, apartamente. Tot ce îmi doresc este să fac un mariaj fabulos cu un profesor, un doctor, un avocat sau un popă. Chiar mi-ar place să mi se spună… doamna preoteasă cu stiletto!

Vă îmbrăţişez duios.

M.

Învaţă să spui NU…

Cred că, la un moment dat, trebuie să înveţi să spui NU! Trebuie să înveţi să spui NU fără să te simţi vinovat. Să nu crezi că “îndatorirea” sau “obligaţia” sau cum vrei tu să o numeşti este ceea ce aşteaptă oamenii de la tine. Deloc. Indatorirea sau obligaţia sunt nişte “datorii” pe care ţi le “datorezi” ţie pentru a îndeplini anumite “obligaţii” pe care ţi le-ai asumat în mod voluntar. Să spui NU nu este un semn de egoism. Inseamnă respect pentru propria persoană, respect pentru tine. Să spui NU nu înseamnă că eşti nesimţit, egoist şi rău, ci pur şi simplu ajungi să cerni ceea ce trebuie să faci pentru că aşa vrei tu şi nu ceea ce aşteaptă alţii de la tine. Bineînţeles, şi tu eşti vinovat de înteaga situaţie. I-ai obişnuit pe toţi cu DA, iar acum când te-ai trezit să spui NU ai parte de priviri surprinse sau încruntate. Ei bine, le va trece. Oricum, nu e sănătos şi nici estetic să fie surprinşi sau încruntaţi pentru că vor face riduri înainte de vreme. Si cine vrea riduri?   

Sigur te gândeşti că spunând DA este cea mai uşoară modalitate de a te face plăcut, poate ţi se pare chiar obligatoriu să spui DA. DA se furişează din gura ta înainte să îl poţi opri chiar dacă în tine urlă NU. Si uite, aşa, ajungi să spui iar DA. Social vorbind, spui DA pentru că nu vrei să îi dezamăgeşti pe cei din jur şi pentru că, de multe ori, te simţi prins în capacană. Spui DA pentru că de cele mai multe ori e mai uşor decât să spui NU şi îţi e mai uşor ţie să ai de-a face cu sentimentele tale negative decât cu comentarii răutăcioase, priviri care judecă şi posibile bârfe. E OK să spui NU. Sunt multe motive pentru care ar trebui să spui NU şi la fel de multe motive pentru care nu spui NU, în cele din urmă ajungând să suferi. Stii, câteodată cei mici sunt mai deştepţi decât tine. Cei mici spun NU cu o nonşalanţă cruntă pentru că ei tocmai au învăţat că un asemenea lucru este posibil. Să spună NU. Poate fi considerată aroganţă sau nepăsare, dar e chiar atât de rău să fii şi tu nepăsător o dată? Trebuie să înveţi că, la fel ca o piesă dintr-un puzzle, tu eşti o parte vitală în mediul din jurul tău – nu ar fi complet fără tine. Ideea e că, indiferent cine eşti, prezenţa ta în mediul social este importantă. Deciziile pe care tu le iei au efect asupra mediului respectiv. Inseamnă că tu îţi datorezi ţie şi celor din jurul tău să iei decizii oneste, chiar dacă ei s-ar putea să privească altfel lucrurile. Tu şi numai tu ai dreptul să stabileşti care îţi sunt limitele. La urma urmei, şi prietenii tăi o fac şi lumea îi place. De fapt, să fii un pic agresiv cu privire la ceea ce NU vrei să faci nu te va transforma într-o persoană urâtă sau dispreţuită. Eu cred că vei fi dispreţuit doar atunci când îi vei trata pe cei din jurul tău ca fiindu-ţi inferiori. Să spui NU  nu înseamnă că tu eşti superior. Inseamnă respect reciproc.
M.

Să crezi în tine…

Ok. Sună ca o postare pe Instagram. Dar cred că, în ciuda unei aparente înfumurări, este cheia unei vieţi mai fericite. Când am început să scriu, eram destul de neîncrezătoare în mine şi în ceea ce pot să fac. Nu prea credeam că va ieşi ceva din acest lucru şi îmi păsa prea mult de ceea ce vor crede oamenii despre mine. Apoi, locul meu de muncă, acest univers academic cam încuiat de felul lui, de multe ori,  nu prea îmi permitea şi încă nu îmi permite anumite, hai să le numesc, “derapaje”. Intre timp, m-am obişnuit cu tot felul de comentarii, drăguţe, mai puţin drăguţe, răutăcioase chiar, dar mi-am dat seama că oamenii sunt atât de diferiţi. Dar eu cred cu tărie că tocmai acesta este lucrul care ne face atrăgători. Diferenţele dintre noi.  Iar puterea de a accepta că nu suntem la fel, că gândim diferit şi avem opinii atât de diferite despre diverse lucruri este cea mai grea încercare şi, de ce nu, una dintre calităţile pe care eu le preţuiesc cel mai mult. Mereu mi-am dorit să fiu eu însămi, aşa cum sunt eu, fără să mă prefac că îmi place ceva, fără să adresez complimente gratuite, să spun mereu ce gândesc, să am o opinie, să nu îmi fie frică să fiu judecată de diverşi, să nu îmi doresc să fiu iubită de toţi, pur şi simplu să fiu genul de persoană care este ea însăşi. 

Pot întotdeauna să identific încrederea de sine în alte persoane, dar la mine o observ doar atunci când fluctuează. Pot să glumesc pe seama mea şi am şi eu propriile nesiguranţe – nu am încercat niciodată să le ascund pentru simplul motiv că eu cred ca toţi avem momente când ne simţim bleacs în legătură cu noi. Să nu îţi ascunzi propriile nesiguranţe, să fii capabil să râzi de ele sunt dovezi ale unei siguranţe de sine destul de puternice, cred eu. Nu vedem niciodată cum suntem de fapt, prin urmare nu ar trebui să ezităm în a-i asculta pe alţii (doar cei care ne iubesc cu adevărat) şi să avem încredere în ceea ce spun. Toţi ne simţim nesiguri. Să vorbeşti despre aceste incertitudini şi să le percepi cu doza de umor aferentă îţi vor face viaţa mai uşoară, mult mai uşoară. Aşa cred eu că pot să îmi construiesc încrederea în mine. Chiar şi aşa, încă am momente când îmi doresc să am corpul sau părul sau inteligenţa altei persoane. Ce să spun - #viaţaperfectă. Sunt momente când cred că nu sunt destul de bine îmbrăcată, nu sunt destul de slabă, nu sunt destul de înaltă, nu sunt destul de frumoasă, nu sunt destul de… Suntem atât de proşti câteodată.  Adică… Dacă aceste gânduri nu ţi-au trecut prin cap niciodată sau dacă nu te-ai comparat niciodată cu alţii sau nu ai aberat despre “prea mult” sau “nu destul de”, dă-mi şi mie adresa psihologului tău.  Increderea în tine şi iubirea de tine, oricât de egoist sună, trebuie să le găseşti în tine.  Ideea e să fii doar tu, să îţi cultivi pasiunile, să accepţi şi să încerci să îţi înţelegi incertitudinile şi să nu le laşi să ocupe prea mult spaţiu în viaţa ta. Si mai cred că nu ar trebui să îţi spui ţie lucruri pe care nu ai curajul să le spui celorlalţi. I-ai spune prietenei tale cele mai bune sau persoanei pe care o iubeşti că e grasă sau proastă? Nu cred. Invaţă să te accepţi pe tine, aşa cum eşti! Pentru că, aşa cum ştim toţi, tocmai de aceea ne iubesc ceilalţi oameni!  
 Hugs!

M.

Va fi o vară "mişto"…

Parafrazându-l pe Caragiale, voi spune şi eu: “Căldură mare, mon cher!” Dar ce căldură şi călduri!  Ei bine, pentru că tot se apropie anotimpul estival, să vedem cu ce şi cine mai defilează lumea prin urbe. De fapt, pe mine mă roade pizma şi de aceea scriu ce scriu. Aproape că mă doare! Si eu îmi doresc nespus să fiu mereu o santinelă la oi şi curci, cu pantaloni negri cu dungă albă sau albi cu dungă neagră, în valoare de 89.90 RON de la Zara pentru că aşa, poate, l-aş fi avut iubit pe Peneş Curcanul şi ce mult mi-ar place să mă ia la o plimbare cu flinta lui pe centru,  în ritm milităresco-cocşesc.  Offf! Si mie mi-ar place să port mereu doar rochiţe scurte, albastre sau roz, cu mâneci de fluturi, tot de la Zara (rochiţele nu fluturii) şi să mă simt o Carmen nemuritoare, suferind de corason din cauza unui toreador ieşit la pensie care nu mai ştie unde şi-a uitat proteza dentară (De, dinţii i-a înghiţit un bou. Ole!), într-un sătuc din Spania unde aş mânca doar paella şi aş bea sangria (singurul lucru bun din toată afacerea). Dar ce mi-ar place să port veşnic doar pantaloni strâmţi, invariabil albi, să merg de 100 de ori la baie pe seară, să mă plimb languros, cu încetineala soaţei chioare a unui melc, lălăindu-mă în sandalele gladiator cu toc, prin faţa unor stivuitori mioritici, arşi de soare până la cot şi îmbrăcaţi în tricouri albe strâmte, cu paiete. Pentru că şi eu, dacă aş fi îmbrăcată doar aşa, nu mi-aş da seama că băieţaşii respectivi nu se uită deloc la fundul meu, ci languros şi drept în ochii celuilalt tip de la masă, îmbrăcat şi el într-un tricouaş strâmtuţ şi apetisant de sclipitor. 

Zeiţă răsuflată, eu înţeleg că setea e mare pe o asemenea caniculă, dar chiar aşa?  Doamne, dar  ce n-aş da să am şi eu buze paralizant de mari, părul meşat prins într-o coadă lungă la spate, fruntea de două ori mai mare de la cât am tras de coadă şi să tac toată seara pentru că mi-ar fi frică să nu provoc vreo pagubă în local. Na şi voi! Cum de la ce? De la buze, dragă! Nu am ştiut când să mă opresc şi acum arăt de parcă aş avea o centură de explozibil la nivelul respectiv, pregătită să arunc în aer paharul sau microfonul (pentru că, de, noi suntem toate nişte artiste gângurinde), în numele chirurgiei estetice. Pentru că eu nu am nevoie de centură la talie. Acolo sunt foarte subţirică deoarece mie îmi place exclusiv sala şi doresc să arăt precum Black China sau Kim Kardashian, aşa, un pic stripteuze, friteuze cu creierul ars, dar cu păr lung, lung pe care ar fi invidioasă şi Rapunzel de şi-ar face pe loc seppuku, biata. Dar ce rău mă roade că nu am un iubi care să poarte doar tricouri şi maiouri strâmte, pantaloni scurţi, din aprilie până în octombrie, veşnica uniformă de la film, ieşit la îngheţată cu mândra aka moi, un fotbal şi apoi o bere cu băieţii, cină cu părinţii, spălat maşină, băgat benzină, cumpărat bere de la Lidl, mers la bancă. De ce nu aş înţelege? Adică e cald şi trebuie să fim comozi şi dacă iubi, adică io, e mereu tip top, tocuri, poşetă replică, buze, sâni şi gheare, la ce să se mai deranjeze el? Uuuuh! El e aşa ca un portkey, fară puf sau pene, simpluţ, dar cu atitudine de tractorist mioritic. Ce n-aş da să se uite în reluare la tractoristul din clipul celor de la Aerosmith! Dar noi mergem doar pe ritmuri de DiJei, deci nu se pun bătrânii ăia!  Dar ce mai regret că eu, o iuhuuu şi ce mai iuhuuuu, nu am un sugar daddy care să mă scoată în oraş iar apoi să îmi întoarcă spatele pentru că două tipe chiar interesante şi diferite tocmai şi-au făcut apariţia, iar el stă şi se uită paralizat, ignorându-mă şi ignorând rugăminţile mele să îmi facă o poză iar eu ajung să îmi fac un selfie. Tot singură! Eu trebuie să fac tot mereu! Singură! Dar cel mai mare regret al meu, la acest început de vară caniculară, este că nu am un soţ sau un semi-soţ care să mă adore şi să mă respecte atât de mult încât, având în cap doar sănătatea mea mintală,  liniştea şi relaxarea mea, nu mă scoate niciodată în oraş, nu mă ia cu el de frică să nu mă surmenez prea tare. El merge doar cu băieţii, ataşaţi sau mai neataşaţi, dar el se gândeşte doar la mine şi la binele meu. Adică sunt mereu în gândurile lui. De ce m-aş îngrijora? El pur şi simplu nu vrea să se uite alţi bărbaţi la mine şi să mă piardă. Doar la asta se gândeşte, nu-i aşa? Mda… Pentru că eu, adică mămica şi a lui şi a progeniturilor, nu-i aşa, stau acasă şi postez poze aniversare: 5 ani de căsătorie, 3 luni de cumetrie, 1 copil şi un botez, doresc toată fericirea şi iubirea mea soţiorului chefliu şi trântesc o poză magistrală de pe vremea nunţii, ultima dată când am fost şi eu la o petrecere pentru că eu sunt doar cu nunţile şi botezurile. Doar o mămică şi o casnică care nu pune întrebări. Adică aşa cum trebuie să fie orice tipă respectabilă, măritabilă, iubibilă sau de păstrat. Să chemăm pompierii să dea pisica jos din copac,să-i arunce o găleată de apă în cap şi să se trezească la realitate!

Prevăd o vară incendiară, cu multe selfie-uri, tatuaje, boticuri, ochelari de soare, funduri, ştranduri, şlapi, bere, meşe, gheare, grătare, mesaje, decapotabile, buze, mici şi cârnaţi, ceapă şi muştar, sfinţi şi sfinte, aere, condiţionate sau nu, freze, bărbi de toate felurile, lebede pe Criş şi pe Peţa, de toate. Dar cred că vara aceasta va fi “mişto”! Cheers!

M.

La mulţi ani, pici!

Vă iubesc pentru că sunteţi sinceri şi nu vă temeţi să-mi spuneţi verde în faţă ce credeţi. Vă iubesc pentru că nu vă ascundeţi niciodată sentimentele. Când vă pare rău, pe faţa voastră se citeşte inocenţa. Inimioarele voastre sunt la fel de curate precum lăcrimioarele care se preling pe obrăjiori. Voi uitaţi momentele mele de furie atunci când vă zâmbesc din nou şi suntem iar prieteni. Mă înveseliţi când sunt tristă, fără să fiţi conştienţi de ceea ce faceţi. Voi ajungeţi la cele mai haioase concluzii şi îmi faceţi cele mai simpatice complimente. 

 Sursa: arhiva personala

Vă iubesc pentru că voi îmi permiteţi să mă prostesc, să fiu creativă şi dezinhibată. Voi îmi permiteţi să învăţ lucruri noi dintr-o perspectivă absolut nouă şi fabuloasă. Imi place să fiu înconjurată de voi deoarece voi îmi amintiţi că viaţa este alcătuită din plăceri simple. Atât de simple! Adulţii, implicit eu, ştiu cu siguranţă cum să super complice lucrurile. Voi îmi spuneţi ce credeţi fără să ţineţi seama de standardele societăţii. De multe ori, acest abandon “nepăsător” rezultă într-o gândire cu adevărat genială. Voi sunteţi mult mai generoşi decât mine. Vă iubesc chiar şi privirile lor atunci când ştiu că aţi făcut ceva greşit. Voi ştiţi să vă  jucaţi.  Vă place să încercaţi lucruri noi. Nu vă este teamă de necunoscut sau suprize. De fapt, voi iubiţi suprizele! Nu mă judecaţi şi nu aveţi atât de multe opinii despre tot şi orice la fel ca noi, adulţii. Voi iertaţi uşor şi nu aveţi o problemă în a spune “Imi pare rău”. Vă place să vă faceţi prieteni şi nu duşmani. Nu vă îngrijoraţi, astfel încât este ca o gură de aer proaspăt să fiu în preajma voastră. Sunteţi persistenţi şi nu vă este frică de respingere, luptaţi să vă atingeţi obiectivele şi nu acceptaţi “nu” drept răspuns. Imi cereţi un lucru la nesfârşit şi nu vă opriţi până nu spun “da”. Sunteţi tot timpul în mişcare şi nu cunoaşteţi cuvântul “lene”. Mă iubiţi necondiţionat şi îmi spuneţi “ te iubesc” doar ca să mă faceţi fericită. Voi îmi dăruiţi mereu cele mai călduroase îmbrăţişări şi cei mai umezi pupici. Dar ce pupici!

La mulţi ani, dragi pici!

Cu multă dragoste,

Mira